Natura în zori !

Am tresărit când am privit

În ochi -ți mari ,întrebători

Și ca un flux m-a străbătut

Al dragostei fior.

Am înțeles de la început

Că tu esti alesul,

Dar ai plecat nepăsător

Neîncetindu-ți mersul.

Te -am urmărit cum te pierde -ai

Nepăsător și rece

Nu știi că lași în urma ta

Doi ochi arzând ...

Cu dorul te petrece!

Viață ,spune-mi ce-ți dorești ?

Fii modest,nu râvni la

Bunurile altcuiva .

D e ai mult ,de ai puțin

Preț au doar sufletul bun ,

Vorba bună și sfătoasă

Înțelegere în casă

Sănătate ,voie bună

Astea de sunt lângă tine ,

Eșt bogat și ai de toate .

Am dreptate ?...

           Dorul ,mă cheamă pe aleele parcului tăcut. Ne plimbăm 

ținându-ne de mână, în serele luminate de stele. Răcoarea se 

lasă pe flori ,pe ramurile în continuă adiere.Te iau de mână și 

tac,tăcere ce spune mult ,mai mult decăt o ploaie de cuvinte.

Tac, dar ce simt rămâne acolo în inima mea.Doar o strângere 

de mână îți spune ce inima să spună ar vrea.

          La fiecare întânlire, ne descoperim, avem ce ne spune.

Știu eu, știi și tu ,că ești frumoasă, că poți place oricui, dar 

eu descopăr și o altă frumusețe ....cea a sufletului tău !

De asta am eu nevoie...

          Frumusețea  chipului e trecătoare,când trece ce mai rămâne?

Te vreau tovarăș de drum lung.Ce zici!!!!!!

Consider că, tot ce se petrece în viață, în natură, poate fi explicat

într-un fel sau altul. Trăiesc niște vise, ce nu au nici-o legătura cu viața, 

un amalgam din cace nu poți trage nici-o concluzie.Sunt persoane care 

susțin că le pot deslega sau e păcăleală? De ce mă înteresează? Sunt o 

fire curioasă...Acțiunea visului s-a petrecut în bucătăria mea.

      Pregăteam mâncarea și restul verdeților le lăsam pe o tăviță, pe care 

am uitat-o ceva vreme pe jos. Printre resturi ceva se mișca, am văzut un 

viermișor mic, căuta ceva de mâncare, după care se retrage nu știu unde,

că nu l-am mai văzut...După ceva timp îl văd din nou , de data asta mai bine.

      Era unul asemănător unui vierme de mătase, producea simpatie,nici 

decum repulsie...Părea îndrăzneț și umbla degajat după mâncare. Am văzut 

că alege frunze de varză și de salată. I-am pus felioare de fructe și au dispărut.

Mă temeam că-l vor ataca pisicile, aveam două jucăușe. Curios, toți căutau 

mâncare pe tăviță și parcă devenise prieteni. viermișorul mai crescuse, arăta de 

grosimea unei macaroane, avea niște striații gălbui,capul negru cu o gură largă.

Am văzut cum a înghițit un vierme mic de varză, parcă l-a aspirat. Sătul se retrăgea 

undeva și dormea. Nu-mi puteam explica prezența lui în bucătăria mea.Curiozitatea 

m-a învins, voiam să văd ce va urma.

                  va urma

Când plouă și-i furtună,

Natura-i uimită și tace.

Stihiile de la o vreme încoace,

Ca niște iele sălbatice, se deslănțuiesc,

Aruncă grindină, puhoaie de apă,

Peste noi și așa plini de nevoi.

Nu suntem toți răi, nevolnici și atei,

Urgiile toate...trimitele Doamne 

În altă parte....

S-a tras o cortină groasă,

Peste curte și pe casă,

Fumul suie tremurat,

Zilele s-au micșorat...

Dimineața-i fără soare

Norii cern apă de ploaie

Florile zac ofilite

De bruma toamnei stropite.

Ceru-i în  zare-i plumburiu

Doar un vânt bate zglobiu...

Toamna-i  bună și bogată

În ruginiu îmbrăcată.

În pădurea liniștită, soarele străluce,

Frunzele de-argint, în vânt încetișor șopteau,

Păsările cântă dulce, visele seduce,

Florile parfumate, în raze se-mbrăcau.

Râul curge cristalin, pe pietrele străluce,

Murmurul său blând, sufletul mi-l alinau,

Sub bolta cea verde, visele seduce,

În naturii brațe, gândurile-mi zburau.

Nopțile cu stele, cerul înalt străluce,

Luna plină blând, norii îi îndepărtau,

Și-n tăcerea nopții, visele seduce,

Că natura-i viață, dorurile-mi alinau.

Zorii îmi bat în fereastră dinspre soare,

Lumina zilei se furișează prin perdele,

Deschid ușa din balcon și privesc în zare,,

Pe cerul înalt, sclipesc ultimile stele.

Un zefir rătăcit îmi suflă în păr, blînd,

Simt răcoarea dimineții ca pe un alint,

Un vapor în amonte, salută faleza gălățeană,

Veselă, verde, pietonală, gătită ca o fetișcană.

Pe bănci, apar cei ce nu au vise, nici somn,

Termosul, păstrează cafeaua fierbinte,

O servește cu drag unei doamne, sau unui domn.

Și-și imaginează că-i la mare sau la munte.

Natura, cu tot ce ține in brațe se trezește,

În ceață se zăresc niște umbre, sunt munți,

Orașul de la Dunăre, prinde viață, trăiește,

Un barcagiu trece apele mari, dar cuminți.

Ziua întră în drepturile ei firești,

Chipurile trezite din somn, sunt la ferești,

Avem soare, cer senin, pădure și apă în aval

Și oameni ce-și beau cafeaua dimineața pe mal ! 

Februarie, luna iubirii,

A zilelor scurte și nopților lungi,

A zăpezii care începe să se topească,

A primăverii care bate la ușă.

Februarie, luna sărbătorilor,

A Dragobetelui, a Zilei Îndrăgostiților,

A Mărțișorului, simbolul primăverii,

A zilelor de bucurie și veselie.

Februarie, luna speranței,

A zilelor mai lungi și mai calde,

A soarelui care începe să răsară mai devreme,

A unei noi începuturi.

Februarie, luna iubirii, a sărbătorilor și a speranței,

O lună frumoasă și plină de semnificație.

    Cu privirea pierdută stau la fereastră 
    Şi aştept, resemnat, ploaia albastră... 
    O, Toamnă dulce, tu iar ai sosit, 
    La tine, cu drag, eu m-am gândit... 
    
    Am aşteptat să-ţi spun o vară-ntreagă, 
    Că nu de tine mi-este teamă: 
    Eu ştiu că tu eşti mare doamnă; 
    Şi porţi în urma ta alai de... toamnă... 
    
    Dar vezi că frigul ăsta ce-mi răzbi în coaste, 
    Mă înturnă-nspre obiceiurile mele proaste: 
    Să mă adun pe lângă sobă, singur, zgribulit, 
    Pierdut pe veci în gânduri, osândit... 
    
    Fiindcă tu ştii ce ştiu şi eu, şi ştiu şi alţii, 
    Nemairȃvnind la tine, nu am alte aspiraţii, 
    Iubirea noastră a-ngheţat încă de-aseară, 
    În frigul ascuţit al iernii… ca o gheară...
    
    O, Toamnă, mai rămâi, mai stai un pic, 
    Atâta cât să fiarbă vinul din ibric, 
    Că uite-am pus şi-un pic de scorţişoară 
    Să uit, să uiţi şi tu, de frigul de afară..

Trupuri firave ce mor pe pămant

Se așterne o verdeață albăstrie

Viața e albăstrie cand,

eroi nu mai sunt eroi

si lumea e plină de pustiu

în cuvinte ce mor strivite

la presiunea unor minți confuze.

Luna e albăstrie,

cand lupii stau de veghe la capătul ei,

și iși strigă durerea.

Steagurile s-au albăstrit cand aud cel mai îndepărtat sunet de pace.

Frunzele s-au albăstrit de atata plans și suspin,

într-o lume privată de plăcerea,

de a iubi.

refăcut puzzle-ul:

 luna din nou printre pini-

dispărând ușor

dincolo de poartă