BEAU O CUPĂ AMARĂ !

Acest poem îl voi dedica etern

Într-un mod diferit de cel modern. 

A ta iubire nu am cum să o uit 

Splendoarea ta, iubito, m-a uluit! 

Încă nu m-ai văzut pe mine să plâng 

Dar pe la spate sunt doar un nătâng

Și în brațe tare aș vrea să te strâng. 

Când pe lângă casa ta treceam 

În mintea mea "Iubito!" te strigam.  

Mă trezesc noaptea într-un coșmar sec

Dar îmi revin când aud al tău cântec. 

De cum tu în visul meu ai apărut

Ți-am dat în dar primul meu sărut

Și îmi tot spui că ai mai fi vrut .

Dumnezeule! Dar ce frumoasă!

Însă știu că în suflet ești fricoasă.

Inimile noastre sunt complete

De la frig ai buzele violete 

De la fereastra casei te urmăresc

Culorile reci ți se potrivesc!

Și știi că mâinele-ți iubesc. 

Mă întrebi:De unde dragoste? 

Sunt îndrăgostit de o pacoste. 

Și stau și mă gândesc toată noaptea 

N-are cum să ne despartă moartea 

În mine se află o ruină de fantezii 

Pline de-ale tale perfecte trăiri 

Când te simt lângă mine scriu poezii. 

Licoare din râul tău cristalin 

Mi-ai dat să beau până am fost plin. 

Un soare ne aduce-n zori lumina

Un zâmbet ne sădește-n inimi flori

Iubirea ne aprinde-n ochi scânteia

Căldura șade-n sufletul din noi

Pământul ar fi mort fără lumină

Uscat ar fi, lipsit de nori și ploi

Un vals între-ntuneric și lumină

Balans ce îl dansăm la fel și noi

Iubirea când răsare e lumină

Se-aprinde dar nu-ntotdeauna-n doi

Și-atunci cade-ntuneric pe lumină

Pornind furtuna-n sufletul din noi

Subiectu-au studiat chiar peste poate

Minți luminate de poeți și prozatori

Mulți trubaduri cântând iubirea-n tot și-n toate

Fără concluzii ne-au lăsat luptând cu noi

Lumina textelor din cărți e o magie

Dar nu e cald între coperți cănd vrei s-adormi

Lumina sufletului trist e tragedie

Jucată des în viața noastră de actori

Spectacol orb ne poartă fără de lumină

Când o iubire strălucește doar în vis

Tot alergăm sperând norocul să ne-atingă

Să înserăm lumina-n doi spre paradis

Când e să fie o lumină-i peste toate

Când nu răsare-i întuneric, și-asta-i tot

Să te arunci peste hotare nu se poate

Prin întuneric și lumină trecem toți

Mi-am  propus  să  zbor,

Pot s-o fac singur?

Pot  să-mi  caut  un  partener.

Printe  stele  și  sub  nori ,

Vom  găsi  alți murutori?

Doritori  de  zări  senine,

Și  de  soare  și  de  vânt ...

Și  de  dor , de  cel  Pământ ?

Însă mă-ntreb,

cum am putut să te iubesc

Ş--am văzut pe panoul ceresc,

Cât de mult îmi lipseşti.

Aș vrea să fiu, 

O coardă de chitară

Să cânt odată cu al tău gând

Arcușul sa mi mângâie inima amara,

Să nu pot pleca plângând. 

Aș vrea să fiu,

O notă muzicală

Să pot sta la tine-n gând,

Și când inima ți-e amară

Să te feresc de orice gând. 

Aș vrea să fiu, 

Sunet al ploii

Să fi fericit mereu, 

Ca s-auzi tu al meu nume

Să te feresc de orice greu. 

               - continuare-

       Poate că tata nu a fost  dragostea adevărată  a mamei,poate că

nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea  mamei era umbrită  de o  trIs-

tețe  ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine

Bunicilor  li s-a rupt  firul vieții în mod  neașteptat și brutal. După moartea

mamei, ei  umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și

grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-

tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de

bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din

partea tatălui meu.

           Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un

mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul

cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.

Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-

tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară

imlorând cerul să-l  mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.

              Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și

lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în

inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente

se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își

căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat

de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul

puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.

              Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile

alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul

alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-

noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.

Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul

cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure

că mama era încă acolo.

                 Mai târziu ,am  realizat că alături în alt sicriu  era și tata,care părea străin de tot

ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult

petrecusem  zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând

mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.

Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie

se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două

nume scrise  pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei  și al tatălui meu

pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile

de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă  preoții

făceau slujba de înmormântare.

               În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare

pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și

arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet

mare de flori  care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar

bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum

își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp

Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,

lumânări și tămâie.

                   Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-

burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe

cineva  care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.

A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.

De câte ori  durerea se răzbună ,

Și dările -s mari ,fără de măsură ,

Când în guvern  ,minciuna -i suverană

Și sărăcia doare ca o rană ,

Oricâte  forțe o să aveți  cu voi ,

Un Dumnezeu e în ceruri ,

Și dânsul e cu noi !...

  - Fă și tu calculele ,din 1997 sunt pensionară. Însă ,propiu -zis nu am ieșit atunci la pensie pentru că în 1990 ne-am privatizat și am înființat o societate familială ,un bar ,de ne-am ocupat noi. A fost un fel de muncă necunoscută . A fost foarte greu ,dar a funcționat aproape 30 de ani când toate întreprinderile din jur au falimentat și am rămas fără clienți . În ultima vreme ,rămăsesem cu patru ,cinci fideli care veneau încă de la început și mă rugau să nu închid ,că ar trebui să meargă până la gară și este prea departe pentru ei. Unul din clienți era regretatul ANGELO om bun la toate  și foarte serviabil .

 - Dar ce bucurii mai poți să ai acum ? întreabă fiul !..

- Nu mă refer la bucurii materiale,că nu le pot realiza, și nici la bucuriile tinereții ,că nu pot întoarce timpuli Vorbesc despre bucurii mărunte,cum ar fi faptul că voi familia ,sunteți sănătoși și pe linia de plutire în această viață zbuciumată și nesigură ,zise mama        

 - Cum poți să te bucuri de lucruri mărunte?

 - Nu știu de unde am moștenit asta ,dar când mă scol  dimineața, mă bucur că sunt sănătoasă,, mă uit afară și parcă o rază de soare îmi zâmbește numai mie, și-mi urează bună dimineața, Mă salută Ina și Sara (cățelușele mele), bucuroase că mă văd. Mai încolo , în grădină florile udate aseară   sunt vesele ,dansează în bătaia vântului. În copacul mic de lângă fereastră ,păsărelele își fac gimnastica de dimineață. Zorelele de pe gardul de plasă îmi înfrumusățează măsuța unde îmi beau cafeaua în fiecare dimineață

 - Spune..tu ,poți ignora toate acestea?

 - Acum înțeleg de ce îți  place aici,deși ai foarte mult de muncă.

 - îmi place chiar și atunci când se deslănțuie natura cu ploi torenți-ale,tunete și fulgere. Stau  sub umbrar și o ascult. În concluzie  iubesc foarte mult natura, dar voi vă pierdeți mult timp  cu internetul, nu mai citiți o carte , nu mai mergeți în oraș să vă plimbați.. Sunt locuri frumoase de prmenadă: faleza, grădina publică ,stradaDomnească ,locuri  preferate altă dată pentru plimbările în amurg.Unde sunt balurile ,reuniunele cu farmecul lor? Ce se întâmplă acum în cluburi ,și cine le patronează Unde e bunul gust,unde-i decența? Fete mai mult dezbrăcate,muzică asurzitoare,,tineret amețit de băutură și de alte bazaconii pe care le fumează...doamne ..ce schimbări  în rău!...

Trebuia să vă ajut ,

Dar atunci ,eu n-am putut.

Însă azi când a-și putra 

Ce nevoi  a-ți mai avea?

Doar ,două cruci ,din beton noi 

Cele vechi  rose-s de ploi,

Să răsădesc  flori pe mormânt 

Și să vorbesc cu voi în gând.

Orizontul pare aproape

Împodobit  c-un curcubeu,

Dincolo de largul mării

Ține-n brațe un nor greu.

Noru-n valuri se preface,

Mici șiroaie curg la vale,

Temătoare să nu sece

Pân-la  mare e lungă  cale...

Se strecoară printre stânci

Fir  de apă subțirel

Bucuros când întănlește

Alte fire ca și el.

Sus , sunt sfinții noștri duși ,

Printre nori și mai departe ...

Câte drumuri ne desparte ?

Și câți oare dintre noi 

Nu-și doreste ca să stie ,

Că sunt vii , și că sunt teferi ?

 Câți vorbim cu ei în gând ,

Nu cu cei ce-s în mormânt ,

Și cu cei ces călători

Lângă domnul așteptând ;

Învierea cea promisă

Poarta cerului deschisă ?.