O LACRIMĂ

Ce fericire pe orbi,

Nu mai pot să vadă,

Lumea abjectă,

Bătaia din stradă.

Nu le e dat să privească,

Omul modern,

Mânia cerească,

Ori incestul matern.

Ce bine de ei,

Cu bastonul prin zid,

Căci nu dau de mişei,

Care fur şi ucid.

Ochii îmi voi scoate,

Lumea s-o întunec,

Să trăiesc peste noapte,

Nepăsare să adulmec.

Tu esti asemeni bradului în zile de An Nou!
Cu sufletul împodobit de stele,
De-o frumusețe fără de egal
Întipărită în visele mele.

În ochii tai s-a strîns întreg pământul
Cu toată lumea bună de pe el
Pe chipul tău nicicând nu bate vintul
Si viscole nu suflă-n nici un fel.

Mă mir, cum ai atîta viu în tine,
Cum mă trezești pe mine către soare,
Asemeni crengilor de verde pline,
Asemeni bradului în zi de sărbătoare.

...Imi pare rău, că astăzi, în ajun
n-am reușit în casă mea să-l pun.

Când mi-este dor de tine,

De simt că-nnebunesc,

Şi-un drum minat îmi vine

Să bat, să te-ntâlnesc.

Şi de-i lovit de obuze

Sau bombele ce cad,

Să te sărut pe buze,

Al morţii drum îl bat.

Ştiu, poate sună aiurea

Şi poate par nebun,

Dar să-ntâlnesc iubirea,

Aş bate al morţii drum.

Vezi, draga mea, iubirea

În ce hal m-a sedus,

S-ajung ca peste viaţă,

Să cred că-i mai presus.

Să dansez cu tine de mână,

Să spune poveşti sub clar de lună

Să simtim focul iubirii,

Exact cum îţi simt bătăile inimii.

Trecând râurile tăcerii pe sub luna de hârtie

La cumpăna visului nebănuit de nimeni

am lăsat mărturie urmele  petalelor de flori de iasomie  

Erau singurele rămase în palmele mele după atâtea ploi  

Dar parfumul lor, penetra pâna și prin pietrele de granit  

Adunate geometric în podul arcuit care uneori îmi cânta…

Era ca un fluierat hoinar, pornit de pe buzele râului

 Peste arcadele smulse  din orbitele vechilor ziduri

peste care nimeni nu poate trece de două ori

Rămân în urmă tăceri, iar luna de hârtie se face scrum

Purtat  în cercuri de alte râuri, peste alte tăceri și alt drum

(Pe Pont D’ Avignon)

Te văd în sclipiri de smarald luminând,

Lumina ce-alungă întuneric și noapte,

Iar noaptea din gândul ce plânge flamând

Alungă și foamea și plânsul departe.

M-arunc peste scări ce urcă-cobor

Cu trepte abrupte - le număr pe toate.

Mă uit către zare, te văd, îmi e dor,

Mă-ndrept către tine târâș și pe coate.

Departe-i balconul la care priveam

Din propriul balcon, zâmbind cu știință,

Că văd al tău chip frumos și gândeam:

”Nu pot să te pierd, e cu neputință!”

Îmi trec prin priviri imagini cu mii:

E marea, un munte și locuri de vis,

E viață în toate, și moarte, să știi,

Un ochi mai clipește și altu-i închis.

Mă mișc, deci trăiesc, cu frică privesc.

Mă-ndrept către casă - e drumul ce-l știu,

Dar unde e casa? Căci vreau să zidesc,

Zidesc și dărâm, căci locu-i pustiu.

De unde venim?

Exact  nu știu

Avem în schimb

Istorii vechi sub soare

Ne tragem seva 

Din adânc de mare...

Din cremene  și stâncă.

Undeva ,cânva ,odată ,

M-am lăsat sărutată.

Fulgerul de mă trăsnea

N-ași fi tresărit așa

În inimă au răsărit fiori ...

Muguri de iubire nouă ,

Cu tine  s-o dau în două.

Cântec de dragoste 

Germinezi în inimi !

Dă-i rod primăverii !

Te strecori pe furiș ,

Luminat doar de lună ,

Rătăcești pe poteci ,

Te ascunzi în frunziș

Tot ce trăieste și-i viață

Te cântă , cântec de dragoste

Și imn îți înalță 

Dragostea și dorul ,

Împăștie reul și norul ,

Ea cheamă lumina

Și cheamă seninul ,

Inima cântă ,

Ochiul visează ,

Doar dragostea-i trează .

                    T.A.D.

Așa îmi vine câteodată

Să blestem  și să mă înfurii

Și să întreb;

De ce Doamne omului i-ai dat 

Minte și gândire să poată construi 

Cetăți, palate poduri pestr ape,

Creații ce durează peste viacuri,

Dar să se bucure de ele,nu?

Ai lăsat atâta frumusețe în lume

Dar timp s-o vadă n-are

De ce oare?

Ai lăsat bătrânețea,apusul ce doare,

Cine are de ea trebuință?

De ce ai lăsat boală,durere

Ce să facă omul cu ele?

Plânge cerul mohorât

Lacrimi în câmpie

Grâu-i galben,amărât

Singur peste glie.

Se revarsă printre nori 

Ape în șuvoaie...

Plânge grâul necosit

Înecat în ploaie.

                        Ledy  și Attos    - continuare-

    Dar  și  la  voi , ca și la voi oameni ,fericirea nu ține o veșnicie .

Într-o zi nefastă nu pot s-o numesc altfel, un hoț de câini de rasă

a smuls lesa din mâna  stăpânului meu Andy  și m-a aruncat

într-o dubiță . Nici nu mă desmeticisem  bine că și pornie în mare 

viteză spre marginea orașului..Am ajuns  într-o curte mare plină de

buruieni înalte, care avea o casă părăsită  în mijlocul ei , m-a legat

de un gard și...a uitat să-mi dea de mâncare câteva zile, sau să-mi

lase o găleată cu apă.V ă dați seama ,dragi copii cân de nenorocit

am fost în zilele acelea.Îmi era dor de stăpânul meu  și de zilele cele

frumoase.Eram sigur că ocolo am să mor de foame și de sete.

Eram disperat încât am început să urlu de răsunau  împrejurimile .

Sau strâns un grup de copii ,care nu știau de ce urlu ,că mi-e foame

și mi-e sete  si au început să arunce cu pietre  și bețe peste gard,

cu care m-au lovit .A m încercat să rup lanțul,chiar aș fi fost în stare

sâ-i și mușc  deși asta nu am făcut-o niciodată.

            Vine ziua când  se apropie hoțul cu un cumpărător se înțeleg

și mă dă în primire De la început am înțeles că noul stăpân nu mă iube-

ște  dar avea nevoie că era paznic  asta era serviciul lui. Adesea uita

că și eu trebuie să mânânc  și să beau apă,iar de dormit ,dormeam pe

unde apucam.Când era cald ,pe jos ,iar când era frig tare ,tânjeam după

cușca mea cu blană de oaie.Flămând și jegărit m-am îmbolnăvit .

Nu  mai doream nimic ,eram trist ,duceam o viață de câine.!...

               Într-o seară ,când mă aflam într-o sală de Bingo ,s-a apropiat de

mine o fată ,care m-a mângâiat fără teamă și l-a întrebat pe paznic cum mă

cheamă?

                 -Atos ,i-a răspuns paznicul ,l-am cumpărat pentru aspectul lui fioros

dar nu-i bun de nimic ...e blând ca o pisică. ți-l dăruiesc dacă vrei .

                   -Îl vreau ,a spus fata ,continuând să mă mângâie.Îl vreau!...Și uite 

așa ,am ajuns în casa Claudiei . Când m-a prezentat familiei  într-un  apartament

toți s-au ascuns pe unde au putut ,pănă ce Claudia i-a lămurit  de ce sunt în stare....

Atunci m- am zis că este și un Dumnezeu al câinilor....am nimerit-o cum nici nu am

visat!...Toți mă iubeau , mă luau la plimbare ,mă îngrijau mă gândeam că merită

să-mi dau și viața pentru ei.Dar familia a ajuns la concluzia  că nu sunt căina de

apartament,și că tare am să fiu fericit  la casa de la țară unde am loc unde să mă 

joc .Acolo am fost cel mai fericit cățel și încă cevva :acolo am găsit pe cea mai bună

prietăna a mea pe cățelușa Ledy o pechineză simpatică care făcea cele mai nostime

năzdrăvănii. Și câte nu făcea Ledy?La  capătul din vale a curții unde aveam o portiță

,în zilele toride de vară făceam baie în lacul Pochina ,primeam pește proaspăt de la

pescarii locului .Toți pescarii mă iubeau,dar și eu pe ei.

               Hoinăream împreună cu Ledy prin livezile și grădinile din jur și ne întorceam

acasă  obosiți și plini  de curnuți ...ce pățea biata Ledy  până scpa de ei ,nu vreau să

vă spun....