Apus

Şi ca ploaia şi ca vântul şi ca lacrimi care cad,
Eu respir un aer rece, din mic colţul meu de iad.
Vă alung. Fugiţi departe, de durerea-mi vă feriţi,
Dar în inima mea tristă - cât aş vrea să nu fugiţi...

Cât aş vrea pe timp de noapte, cât e chinul un voinic,
Să stea lângă mine mama, povestind despre nimic.
Eu s-ascult, ca-n vremea ceea când eram copil zglobiu
Şi când mă zbăteam, ca zmeul, dorind toate să le ştiu.

Cât aş vrea de dimineaţă, când e soarele amar,
Să mă scol de vocea tatei ce să cheme iar şi iar;
Dintre gene aţipite, să-i văd chipul cald şi blând.
Doamne, pentru-aşa trăire aş da toate pe pamânt.

Cât aş vrea în miezul zilei să aud că-n uşă bate
Şi-ntristată de vre-o ştire - să mă bucur de un frate.
Să deschid. Să stăm de vorba cum nicicând nu mai făcum,
Căci mai mult ca niciodată, de folos îmi e - acum.

Cât aş vrea din departare iar scrisorile să vie 
Şi pe drumul către casă să alerg cu bucurie,
Sa-mi găsesc în prag părinţii cum stăteau odinioară
Şi să sting în mine dorul care arde ca o pară.

Un tîrg de suflete făcum
și te cătam pe tine;
Mi-ar fi plăcut să vii acum,
dar vin-o măcar mâne....
În jur sunt ochi, de tot străini
ce îmi absorb privirea,
dar lacomi par și prea păgâni
să-mi merite iubirea.
Si numai tu cu ochi de stea
n-apari în a mea cale,
să stingi cu limpezimea ta
durerea mea cea mare.
Eu pentru tine-am născocit,
bucată cu bucată,
din viața care am trăit
să te mai văd odată.
Si dacă târgu -o să-mi opresc
de-o umbră a plăcerii,
eu n-o să pot ca să trăiesc
și să te dau uitarii...

Mi-i roșu gurmazul de- atîta -ncordare
Si ochiul mi-i aspru de- atîta mirare.
O frunză pe apă, i-o frunză ce doare,
I-o mâina întinsă de-a morții salvare.

De cînd am ales să mă duc de la tine
Un sânge amar îmi curge în vine
N-au cum să -nțeleagă, străinii de mine,
Povara ce-o port, spre a lor fericire.

Grăbiți, ei m-au scos din brațele - ți reci,
Dar poate și singur ai vrut ca să pleci;
Departe de mine să fii tu în veci
Si doar ca fantoma prin față să -mi treci...

...Deschisă -i fereastra din nou către lume
Si ceru-i albastru, dar ochiu-mi apune
Din litere grele-n cercând să adune
Un nume, pe buzele mele, un nume.

Mă dusei, odată, de mână cu tata...
Pân azi n-am să uit cum îi scârție poarta
Ogrăzii cu casa ce urcă la soare
Si geamuri ce bat către el, sclipitoare.

Grădina cu flori îndesată și plină
Absoarbe-n amiază prin frunze lumină.
Copacii de păsări se tremură -n cânt
Si-un scrânciob sub el se tot leagănă-n vânt.

Trei corni, lângă casă, de rod se îndoaie
Si roșii, ard parcă în foc și văpaie,
Iar seara-n amurg, când lumina se încheie
În ceruri s-aprinde holbata scânteie

Si liniștea-ți face în inimă gheme
Auzi numai Prutul, în valuri, cum geme.
Se zbate în maluri topind bolovanii
Si parcă măsoară cu zilele- anii;

Jelindu-ne, luptă din timp să oprească
Ca-n părul cărunt -fire negre să crească,
S-alerge copii prin ogradă strigând,
Să nu vină toamna și iarna nicicând.

Un dor am departe și dorul e mult-
O casă pe malul bătrânului Prut.

Ah, astăzi nu-mi mai pasă de vântul care bate, 
De aerul ce-mbibă fire de mucegai, 
De tragedii umane, de oceane sparte 
Şi de otravă care pe suflet mi-e un scai. 

Eu scriu cuvinte goale, lipsite de parfum, 
Purtîndu-mi pe pleoape icoana unui sfânt, 
Ce dintr un om de aur s-a prefăcut în scrum 
Şi-n rădăcini, pe care se ţine-al meu pământ. 

El - baza lumii mele, destinului calic 
Cu care m-a lăsat să lupt învingător, 
Dar pentru început să nu-mi doresc nimic 
Dacat din lunecare să mă înalţ în zbor. 

Când aripa-mi se frânge: mă prinde, sau mă lasă! 
Pământul ne aşteaptă pe toţi cu lăcomie, 
Dar n-am nici o durere şi simt că nici nu-mi pasă 
Că arde-n cer o stea şi că s-au stins o mie. 

Grâul spicul îşi dezbină.
Vântul fulgere aşterne.
Peste dealuri şi colină
Florile s-adun troiene.
Păsări cântă la vioară.
În ansamblu apa trece
Printre pietre ca de moară,
Suspinând în murmur rece.
Cerul e mai plin de stele.
Se îndoaie frunza-n nuc
De podoabele lui grele
Şi de anii ce se duc.
Numai eu, întins în iarbă,
Mă topesc ca un zefir,
Ca la capul meu să fiarbă
Roşii, flori de trandafir.
Şi iubita-mi stă aproape-
Lacrima îmi udă dorul.
Dacă mă visezi la noapte,
Va-nvia din morţi amorul.
Dacă mă visezi diseară,
Vreau să te găsesc frumoasă
Si în ochii tăi să-mi ceară-
Lacrima - să vin acasă.
Şi-am să vin atuncea, dragă,
Am să vin la pieptul tău
Mai aproape, viaţa-ntreagă,
Să te chem la Dumnezeu.

    Dulci păcate-n miez de noapte, 
    mângâieri prelungi şi şoapte,
    niciodată să nu uiţi, 
    că au fost clipe fierbinţi...   

    Doar noi doi, şi marea, 
    luna, argintându-şi calea, 
    cer adânc, clipind de stele,
    atârnând în lacrimi grele...
    
    Şi mai ştiu, că într-o zi, 
    adâncimi de s-or uni, 
    fie chiar şi pentru-o clipă, 
    ne vom zbate, ca pe-o-aripă...

A rămas un scaun gol

În odaia părăsită,

Cu un dor ce arde-n colț

Și o liniște zdrobită.

Plânge fără glas, încet,

De un dor ce n-are sfârșit,

Cine-i va aduce-ncet

Pe cel drag, și pe cel drept?

Toată casa e pustie,

Dar acel scaun stingher

Povestește în tăcere

Despre drag și despre cer.

El e scaunul uitării,

Martor veșnic, neclintit,

Umbra rece-a alinării,

Acel dor de nesfârșit.

Semn al celor ce s-au dus,

Ce-au plecat fără de veste,

Fiecare, la apus,

Lasă-n urmă o poveste.

A rămas un scaun mut,

Ca un martor al durerii,

Doamne, dacă n-am să-l uit,

Dă-mi alin și-un gând dorit.

Nu-ți port pică si nici măcar regret

Dar mi-ai arătat cum dorul doare.

Am obosit să stau să tot aștept

O clipă îmbrățișată, plină de culoare.

Am obosit în noapte să mă îmbăt 

Cu vise pline de-al tău vin...

Ai fost un foc și eu m-am ars

De-atunci, mi-e rana umbră pe senin.

Chiar și așa îti spun "adio"..blând,

Cu vocea tremurată, palidă, stinsă 

Nu te mai strig... demult nu plâng,

De-mi va fi dor... imbrățișa-voi a ta lipsă.

Și nu c-aș mai spera ceva... cândva 

Ci pentru c-așa s-a-nvățat inima

Să te aibă tăcut în al nopții miez

În clipe ce nicicând avea-vor preț.

Rămâi acolo, după zid... în tăcere 

Eu m-am intors la mine, deși cu temere.

Și de-o vrea viața să ne vedem vreodată 

Te voi ocoli... Ignorând și eu, că am fost odată.

Ia-mă-n brațe, scumpul meu!
Fă-mă să uit de ce-i greu.
Și sărută-mă ușor,
Și-n brațele cui să mor?

Și iubește-mă o noapte.
Două, trei sau cât se poate.
Uită-te în ochii mei,
Alinta-m-ai cu temei.

Nu am martori la iubire,
Doar bătrânele ruine
Și pădurea liniștită
Simt că mor, îmi ești ispită.

Să nu uiți de tot ce-a fost.
Te iubesc și-n continuare,
Inima mă doare tare.
De la vorbele făr’ rost.

Ține-mi brațele slăbite.
Simt că pic acum pe jos.
O să mor în dor duios,
Dacă nu te am pe tine!

Și azi o rază a soarelui vioaie

La fereastra odăii apare.

De parcă ar ști cât am nevoie

Să-i simpt lumina ce nu dispare.

Strălucirea razei sufletul mi-atinge,

Dând inimii imboldul vieții.

Și-ți spui din nou, cine va-nvinge

În lupta cu anii bătrâneții.

Simți în nări parfumul regăsirii,

Culoare palidă a regretului în privire,

Și te mângâi cu razele amintirii

Ce se mențin nestinse din iubire.

Dar soarele dispare între nori,

Și o umbră a tristeții te apasă.

Speranța zboară cu șirul de cocori

Și aștepți o nouă primăvară-n casă.

Se-astern umbrele pe tâmple seara

Pe geamul minții trece-un gând tăcut 

Si-n colțul inimii tresare amintirea 

Unei clipe ce a trecut demult.

Dau voie umbrelor să plutească 

Prin par, ușor să-l răvășească.

...Sunt degetele lui arzătoare 

Si un fior mă ia din cap, până-n picioare.

Se face noaptea o matcă de dor si tăcere 

In care-amintirea se pierde plângând 

Doar luna imi dă o amară putere

Să trec peste toate, către el... în gând.

În întunericul nopții e singura rază 

Ce-mi mângâie sufletul greu

Și somnul mi-l binecuvântează.

.... Doar așa ajung la el mereu...