Închide ușa trecutului
Închide ușa! După mine
e iarnă mare și e frig;
E viscolul ce-l port în suflet
și care-mi dă puteri să strig:
un nume drag la rugăciune,
un nume drag ce n-am uitat,
al chipului ce-l port în suflet,
a celui care m-a-nghețat.
Închide ușa! După mine
e numai vifor și furtună
și dacă bat nu mai deschide,
căci frigul o să te răpună
și o să faci un boț, din suflet,
un caier negru, blestemat;
urîndu-mă, fără să știi-
involuntar te-am înghețat.
Închide ușa! După mine
e lacrima ca de tăciune,
e anotimp de moarte albă
și vis pierdut în goliciune.
Fereastra strânge-o într-un lacăt
și n-o deschide niciodat;
nu vreau să vezi cum toată marea
din ochii ei a înghețat.
închide ușa! După mine
pustiul vieții de va bate,
să pot să-l strâng pe tot, în suflet
și să îl duc cât mai departe,
iar cînd am să mă-ntroc din ducă,
trecînd pe lângă casa voastră,
să văd lumina și caldură
cum se revarsă pe fereastră
și ca o plapumă se-ntinde
pe drum, pe râuri, pe morminte,
peste aducerile-aminte
ce ca scânteia s-or aprinde
și orice nu mi-ar vine-n minte,
de-ți bat în ușă, nu-mi deschide!
Стихи из этой категории
Pribegind prin eternitate
Pe alocuri
regretele caută cu disperare uitarea
intens gândurile mă învăluie
barierele se întind peste ani
e trist să cumpănesc
zilele gustând doar trecutul
inel peste lumea viselor
neg viitorul într-o aşteptare dementă
Printre raze
petrec oamenii de mâine
ispite minuscule
muşcând nesăţios aerul
Eram la fel
în urmă cu un veac
tremurător stingher
prin colţuri întunecate
esenţă de conştiinţă
rebut al drumurilor vieţii
neştiinţă izbăvită de păcatul norocului
Taci astăzi truditor al eternităţii
Uneori cand plang
Uneori, cand plang si afara ploua
Ale mele lacrimi imi par picaturi venite din inalt
Iar cerul imi coloreaza fereastra in albastru
Facand mereu risipa de acuarele si visuri.
Fiecare zi incepe cu un suras discret
Acelasi soare apare de dincolo de zare
Luminand cu ale sale raze odaia mea intunecata
Iar eu imi regasesc aceiasi umbra ca o prelungire a mea!
Ascultă ploaia
Mă simt cel mai bine
La 5 dimineața,
Întins pe canapea
Ascultând ploaia de afară.
După o noapte de băut vin ieftin
Știind că in câteva ore
Oamenii din toate colțurile lumii
Trebuie să se ridice din pat
Să se imbrace și sa plece in diverse locuri
La muncă, la facultate, in vizită la o rudă
La o cafea cu un vechi prieten
Sau, oriunde.
Cum pot ei să ignore ploaia ?
Pentru că eu voi fi tot aici
Ascultând cum picăturile de apă
Se frâng de acoperiș
De pământ
De urechile câinilor si de cozile pisicilor
De mașina mea cea veche
De sufletul meu.
Voi asculta până se va opri
Sau
Până voi muri.
Voi asculta.
Intrebându-mă
Cât timp intenționează Dumnezeu
Să piardă cu mine.
Rostul Absent al Prezenței
În adâncul gândurilor, cuvântul "tu" se pierde,
Poezia neexistă în umbrele tale nedeștepte.
Silueta ta se șterge într-o lume absentă,
Versuri nepronunțate, în taina inimii tăcute.
În ecoul amintirilor, numele tău dispare,
Cuvintele rămân nespuse, într-o poezie rare.
Poezia ta nu există în paginile vieții mele,
Versuri întrerupte, o melodie fără refren.
Prin zăpezile timpului, "tu" devii fără chip,
Poezia neîncepută, o poveste în derapaj.
Versurile se pierd în absența ta tăcută,
O poezie fără "tu", în tăcerea pustiului suflet.
metamorfozele unui gând/3
iertarea
e un cuvânt cu mireasmă înviorătoare
ce-nflorește-n inimă;
iertarea
e o desprindere din focul spiralat
al amintirilor neplăcute,
e o recalibrare a ființei umane.
Dacă
Dacă zilele ar fi ca nopțile,
Nu ar mai exista lumina călăuzitoare.
Dacă vocea ar fi mută,
Cuvintele nu ar mai exprima sentimentele.
Dacă sentimentele nu ar exista,
S-ar așterne o tăcere rece.
Dacă nu ar exista o clipă tandră,
Sufletul ar îngheța în neant.
Dacă nu ar exista culorile,
Totul s-ar adânci în umbră.
Dacă forme nu ar exista,
Fondul nu ar mai avea sens.
Dacă omul din noi n-ar exista,
Omenia ar fi îngropată-n nefast,
Și sălbăticia sentimentelor
Ar dezvălui monstrul uman.
Pribegind prin eternitate
Pe alocuri
regretele caută cu disperare uitarea
intens gândurile mă învăluie
barierele se întind peste ani
e trist să cumpănesc
zilele gustând doar trecutul
inel peste lumea viselor
neg viitorul într-o aşteptare dementă
Printre raze
petrec oamenii de mâine
ispite minuscule
muşcând nesăţios aerul
Eram la fel
în urmă cu un veac
tremurător stingher
prin colţuri întunecate
esenţă de conştiinţă
rebut al drumurilor vieţii
neştiinţă izbăvită de păcatul norocului
Taci astăzi truditor al eternităţii
Uneori cand plang
Uneori, cand plang si afara ploua
Ale mele lacrimi imi par picaturi venite din inalt
Iar cerul imi coloreaza fereastra in albastru
Facand mereu risipa de acuarele si visuri.
Fiecare zi incepe cu un suras discret
Acelasi soare apare de dincolo de zare
Luminand cu ale sale raze odaia mea intunecata
Iar eu imi regasesc aceiasi umbra ca o prelungire a mea!
Ascultă ploaia
Mă simt cel mai bine
La 5 dimineața,
Întins pe canapea
Ascultând ploaia de afară.
După o noapte de băut vin ieftin
Știind că in câteva ore
Oamenii din toate colțurile lumii
Trebuie să se ridice din pat
Să se imbrace și sa plece in diverse locuri
La muncă, la facultate, in vizită la o rudă
La o cafea cu un vechi prieten
Sau, oriunde.
Cum pot ei să ignore ploaia ?
Pentru că eu voi fi tot aici
Ascultând cum picăturile de apă
Se frâng de acoperiș
De pământ
De urechile câinilor si de cozile pisicilor
De mașina mea cea veche
De sufletul meu.
Voi asculta până se va opri
Sau
Până voi muri.
Voi asculta.
Intrebându-mă
Cât timp intenționează Dumnezeu
Să piardă cu mine.
Rostul Absent al Prezenței
În adâncul gândurilor, cuvântul "tu" se pierde,
Poezia neexistă în umbrele tale nedeștepte.
Silueta ta se șterge într-o lume absentă,
Versuri nepronunțate, în taina inimii tăcute.
În ecoul amintirilor, numele tău dispare,
Cuvintele rămân nespuse, într-o poezie rare.
Poezia ta nu există în paginile vieții mele,
Versuri întrerupte, o melodie fără refren.
Prin zăpezile timpului, "tu" devii fără chip,
Poezia neîncepută, o poveste în derapaj.
Versurile se pierd în absența ta tăcută,
O poezie fără "tu", în tăcerea pustiului suflet.
metamorfozele unui gând/3
iertarea
e un cuvânt cu mireasmă înviorătoare
ce-nflorește-n inimă;
iertarea
e o desprindere din focul spiralat
al amintirilor neplăcute,
e o recalibrare a ființei umane.
Dacă
Dacă zilele ar fi ca nopțile,
Nu ar mai exista lumina călăuzitoare.
Dacă vocea ar fi mută,
Cuvintele nu ar mai exprima sentimentele.
Dacă sentimentele nu ar exista,
S-ar așterne o tăcere rece.
Dacă nu ar exista o clipă tandră,
Sufletul ar îngheța în neant.
Dacă nu ar exista culorile,
Totul s-ar adânci în umbră.
Dacă forme nu ar exista,
Fondul nu ar mai avea sens.
Dacă omul din noi n-ar exista,
Omenia ar fi îngropată-n nefast,
Și sălbăticia sentimentelor
Ar dezvălui monstrul uman.
Другие стихотворения автора
Pentru tata
Anii nu mai au putere peste noi a se întoarce,
Dar eu vreau să schimb o vorbă cu acei ce îi iubesc,
Cu acei cu-a căror suflet stau în linişte şi pace,
Dup- acei a căror glasuri alergând, mă ostenesc.
Şi alerg, alerg sălbatic, peste dealuri, peste vale
Tălpile îmi sângerează, dar nu simt nici o durere,
Căci aştept din geana serii să îmi iasă tată-n cale
Ce mi-e -n suflet o comoară - de lumină şi putere.
Şi alerg fără oprire. Orizontul e aproape,
Dar din urletul de vânturi înţeleg că-s strânsă-n gheare;
Vreau să mă innec în lacrimi şi să mă topesc în ape,
Căci de mii şi mii de zile, eu alerg cu disperare.
Mă opresc în pragul casei obosită şi bătrână.
Anii mei îmi sunt povara de-amintiri ce ne-au unit
Orice frunză, orice floare, orice rază de lumină
Îmi şopteşte – “ pentru tată, până astăzi, ai trăit”.
Eu plec
Eu plec.
Acoperă-mi pașii cu lacrimi,
cu flori și cu spini îi presoară,
iar umbra mea dulce
în gol să o vezi cum coboară
și-n miezul ei o lumină
e ceasul ce fuge,
ca o felină
rănita de-o armă,
de o inim-amară.
Eu plec.
Priveștemă-n ochi fără jale.
E prima si ultima oară
când timpul oprit e pe gene,
și noi împietriți.
Nu te teme!
O alta ca mine vreo dată
va face din pieptul să-ți sară,
ca pasarea fără de minți,
inima.
Inima ce mi-ai întins-o,
mi-ai pus-o în palme
și a fost a mea - toată.
Eu plec.
Acoperă golul din mine
cu golul ce naște în tine amarul.
Amarul din lumea întreagă.
Azi nu mai sunt eu.
Azi nu mai ești tu.
O alta e "dragă".
Cu-n altu-i mai bine
si viața - coșmarul-
ce naște în mine
o lipsa, un minus,
o urmă din tine.
Eu plec.
M-ai rugat să te cânt la plecare,
să spun în cuvinte tot ce-am simțit.
Nu știi cât mă doare pustiul.
Pustiul i-o rană ca de cuțit,
lăsată de tine,
pe pieptul meu tot
de sus până jos, presărată cu sare.
Te las cu aceleași cuvinte
și glasul meu căuta viul
și vreau să îți spun - l-am găsit
și vreau să te mint
că mai simt
și vreau să rămân,
dar nu pot.
Ziua poetului
Eminescu să nu scrie,
Că voi faceți alergie!
Azi veniți cu flori la bustul rece
Si rânjiți c-așa l-ați apucat,
Dar vă spun și am precis, dreptate,
Că strămoșii voștri l-au trădat !
Recitați din foaie poezia,
S- arătați, precum ca, la- ți citit,
Dar vă bâlbâiți ca cimpanzeii,
Ca și-ai voștri tați ce l-au hulit !
Vreți să arătați la lumea toată,
Că -nțelegeți tot din ce a scris;
Nu mi-ar fi s-aud, nici o mirare,
Că strămoșii voștri l-au ucis !
Tata
Ochii tăi - soarele de mai
M-au petrecut, când am plecat
Spre- apusul cel mai depărtat,
În căutarea altui rai.
Mâinile- leagăn din crengi vii,
Mi-au dat avânt când m-am pornit
Si totodată m-au oprit,
Născându-mi dorul cel dintâi.
Tot chipul, l-am purtat mereu,
Cu mine-n drumul depărtat
L-am pomenit și l-am chemat,
Să mă ajute - tatăl meu!
Cuiva care a plecat
Nu mai am naivitatea unui copil,
Dar mai sper că ne vom întîlni undeva
Si toate aceste gânduri otrăvesc,
Sunt rană deschisă pe inima mea...
Nu sunt vinovată că te-am pierdut,
În viața care are un sfârșit,
Vinovată sunt că n-am știut
Să te vizitez, mai des, când ai trăit...
Speranta
Pe malul de stâncă, al cerului gri,
Te- aștept, fără teamă,
Si doru, în suflet, nu pot pototli,
De vremi - nu țin seamă.
E cerul înaltul, or doru-i nebun?
-Nu știu, ce să fie,
Dar chipului tău, obsedat, mă supun-
Icoană pustie.
Ți-i pasul, pe drum, de străin, rătăcit
Si atît de departe;
Mai am însă-n suflet un gînd fericit
Si pleoape uscate...
Pentru tata
Anii nu mai au putere peste noi a se întoarce,
Dar eu vreau să schimb o vorbă cu acei ce îi iubesc,
Cu acei cu-a căror suflet stau în linişte şi pace,
Dup- acei a căror glasuri alergând, mă ostenesc.
Şi alerg, alerg sălbatic, peste dealuri, peste vale
Tălpile îmi sângerează, dar nu simt nici o durere,
Căci aştept din geana serii să îmi iasă tată-n cale
Ce mi-e -n suflet o comoară - de lumină şi putere.
Şi alerg fără oprire. Orizontul e aproape,
Dar din urletul de vânturi înţeleg că-s strânsă-n gheare;
Vreau să mă innec în lacrimi şi să mă topesc în ape,
Căci de mii şi mii de zile, eu alerg cu disperare.
Mă opresc în pragul casei obosită şi bătrână.
Anii mei îmi sunt povara de-amintiri ce ne-au unit
Orice frunză, orice floare, orice rază de lumină
Îmi şopteşte – “ pentru tată, până astăzi, ai trăit”.
Eu plec
Eu plec.
Acoperă-mi pașii cu lacrimi,
cu flori și cu spini îi presoară,
iar umbra mea dulce
în gol să o vezi cum coboară
și-n miezul ei o lumină
e ceasul ce fuge,
ca o felină
rănita de-o armă,
de o inim-amară.
Eu plec.
Priveștemă-n ochi fără jale.
E prima si ultima oară
când timpul oprit e pe gene,
și noi împietriți.
Nu te teme!
O alta ca mine vreo dată
va face din pieptul să-ți sară,
ca pasarea fără de minți,
inima.
Inima ce mi-ai întins-o,
mi-ai pus-o în palme
și a fost a mea - toată.
Eu plec.
Acoperă golul din mine
cu golul ce naște în tine amarul.
Amarul din lumea întreagă.
Azi nu mai sunt eu.
Azi nu mai ești tu.
O alta e "dragă".
Cu-n altu-i mai bine
si viața - coșmarul-
ce naște în mine
o lipsa, un minus,
o urmă din tine.
Eu plec.
M-ai rugat să te cânt la plecare,
să spun în cuvinte tot ce-am simțit.
Nu știi cât mă doare pustiul.
Pustiul i-o rană ca de cuțit,
lăsată de tine,
pe pieptul meu tot
de sus până jos, presărată cu sare.
Te las cu aceleași cuvinte
și glasul meu căuta viul
și vreau să îți spun - l-am găsit
și vreau să te mint
că mai simt
și vreau să rămân,
dar nu pot.
Ziua poetului
Eminescu să nu scrie,
Că voi faceți alergie!
Azi veniți cu flori la bustul rece
Si rânjiți c-așa l-ați apucat,
Dar vă spun și am precis, dreptate,
Că strămoșii voștri l-au trădat !
Recitați din foaie poezia,
S- arătați, precum ca, la- ți citit,
Dar vă bâlbâiți ca cimpanzeii,
Ca și-ai voștri tați ce l-au hulit !
Vreți să arătați la lumea toată,
Că -nțelegeți tot din ce a scris;
Nu mi-ar fi s-aud, nici o mirare,
Că strămoșii voștri l-au ucis !
Tata
Ochii tăi - soarele de mai
M-au petrecut, când am plecat
Spre- apusul cel mai depărtat,
În căutarea altui rai.
Mâinile- leagăn din crengi vii,
Mi-au dat avânt când m-am pornit
Si totodată m-au oprit,
Născându-mi dorul cel dintâi.
Tot chipul, l-am purtat mereu,
Cu mine-n drumul depărtat
L-am pomenit și l-am chemat,
Să mă ajute - tatăl meu!
Cuiva care a plecat
Nu mai am naivitatea unui copil,
Dar mai sper că ne vom întîlni undeva
Si toate aceste gânduri otrăvesc,
Sunt rană deschisă pe inima mea...
Nu sunt vinovată că te-am pierdut,
În viața care are un sfârșit,
Vinovată sunt că n-am știut
Să te vizitez, mai des, când ai trăit...
Speranta
Pe malul de stâncă, al cerului gri,
Te- aștept, fără teamă,
Si doru, în suflet, nu pot pototli,
De vremi - nu țin seamă.
E cerul înaltul, or doru-i nebun?
-Nu știu, ce să fie,
Dar chipului tău, obsedat, mă supun-
Icoană pustie.
Ți-i pasul, pe drum, de străin, rătăcit
Si atît de departe;
Mai am însă-n suflet un gînd fericit
Si pleoape uscate...