Aş vrea

Mulțumesc că ești al meu cămin când afară plouă

Mulțumesc că eu fiind ghiocel, tu mă păzești de rouă,

Iar când razele soarelui doresc să mă doboare,

Tu vii și te apleci drept la ale mele picioare.

Chiar și când stau ascunsă sub zăpada densă

Ajungi să mă hrănești, intri subtil și traseul ți se condensează

Când se lasă noaptea îți ascult glasul care sună ca un violoncel

Tu fiind animal terestru, iar eu fiind un simplu boboc de ghiocel.

Lumile noastre nu se pot intersecta, totuși tu ai grijă de mine

Grija asta a ta pentru mine,oare vine din iubire?

Oare mă iubești,oare ai vrea să

te-ndrăgostești,oare mă auzi?

Parcă strig degeaba,ești mai rău decât ăia surzi.

-Mă iubești domnule cârtiță, mă iubești tu pe mine? Aici jos mă aflu, parcă ești orb!

-Chiar sunt orb, spre uimirea ta, n-ai văzut că lângă noi așteapt'-un corb?

Îl simt atât de bine cum stă și te pândește. Vorbește mai încet, altfel vai de noi!

-Păi dă-mi răspuns la ale mele întrebări, nu mă interesează de păsările dimprejur.

-Oh, ghiocelul meu, spune-mi tu dacă nu te-aș iubi, aș mai fi mereu în jur?

Dacă nu m-aș îndrăgosti,aș mai simți eu fiori când tulpina ta mă atinge?

Dacă nu te-aș auzi, ți-aș mai răspunde la întrebarea care mă frige?

Am rămas tăcută, surprins uimită, l-am luat în brațe

În brațele mele simțeam că nu mai poate fi luat de hoațe

Și am stat așa în ale lui mâine mult timp

Până am simțit că hoațele lui, și-anume surorile mele s-au potolit.

Tot mai ninge și mai plouă ,

Chiciura se anină-n ram ,

Nori de plumb ,ascunde zarea

Vântul șuieră mai calm...

Prin grădinile dosite,

Micii ghiocei zâmbesc

Primăvara îi trimite ,

Darurii ,celor ce-o iubesc.

Iar sub pașii ei răsar

Pretutindeni floricele ,

Ramurile înverzesc

Rodul florii prinde viață ,

Raza soarelui străluce

Cântăreții ni-i aduce !...

Cum ar fi ploaia și vântul de primăvară 

Să trezeasca gândul împăcării in tine

În suflet să-mi aduci o rază de soare

Să pocnească mugurii speranței în mine.

Să îți plimbi mâna în păru-mi răscolit de vânt 

Pentru o clipă doar primăvară să ne fim 

Să creștem, să-nflorim sub ploaie

Poveștii nostre alt final să-i croim...

Să se deschidă gândul...al tău suflet

Să spele ploaia tot...ce rău ai gândit 

Primăvară asta să ne fie

Antidotul unui final ... fericit.

Să trăim cu intensitate clipa

Tăcerea, vântul s-o ducă departe de noi

Să ne rămână o eternă primăvară 

Începutul și sfârșitul poveștii dintre noi...

 E luna Martie, a primăverii lună,

E luna, în care păsările încep să vină.

Şi florile în grădină, să înflorească,

Şi dragostea, curată ea să dăinuiască.

E luna când, se dăruieşte în dar o floare,

Pentru femei, această lună îi sărbătoare.

Bărbaţii toţi la doamne, fac cadou o floare,

Şi ca un semn al dragostei, oferă mărtişoare.

La doamne, domnişoare, mame şi surori,

Bărbaţii şi copii, toţi oferă un buchet de flori.

Ca semn al dragostei, nemărginite pentru ele,

El este un buchet, de trandafiri şi de lalele!

Cine mi te-a rupt din soare,

Floare albă, floare rară

Și mi te-a adus în cale

La-nceput de primăvară?

Cine de sub pătura albită

Își dorește să răsară,

Să vestească primăvara

La toți oamenii din țară?

De sub stratul de zăpadă

S-a ivit o mândră floare,

Cu petalele albite

Și la corp cam subțirică.

Apărută din nămeți,

Ca o fată din povești,

Dar cu nume de băiat,

Este un ghiocel curat.

Lângă poarta cea bătrână

Și-au deschis cireșii floarea

Miros dulce amărui ,

Le înveselesc culoarea .

În Duminica de florii

M-am plimbat pe lângă pom,

Din rever și din altiță

Am desprins un mărțișor ,

L-am legat de o crenguță

Cu dragostea mea de om .

Flutură în vânt canafii

Și ce mândră e crenguța

Pomul  mic e fericit

Mărțișorul se dă huța!...

IISUSE, ce mult ne iubești

Frumosul zilnic ni-l dăruiești

Chiar dacă ceru-i întunecat

Cu stele pentru noi l-ai luminat

Chiar dacă negru e pământul

Pentru noi cu flori l-ai colorat

Și pe cruce de spini însângerat

TU și necredinciosul ai iertat

Creștinii în cor spre cer ți-au cântat:

HRISTOS, HRISTOS A INVIAT!

Iar cântul, în jurământ s-a preschimbat:

ADEVĂRAT A ÎNVIAT! ADEVĂRAT…!

Înălțându-te la Tatăl Ceresc

Oamenii poruncile ți le primesc

Îmbrățișați într-un creștin norod

Spre cer rugăciunea și-o slobod :

,,TATĂL NOSTRU CEL CERESC,,.

Când macii înfloresc
Printre petale vorbește
Vântul…
Nu fugi, nu-l alunga
Cu adierea te va-înconjura
Tristețea de pe frunte
O va șterge,
Fără dorință de furtună
Petale în calea ta
Va scutura,
Privirea să ți-o bucure.

Doar macii se vor supăra
Pentru petale furate
Cândva, cuvinte
Din iubiri  efemere.
Vântul nu-i furtună,
Vântul adie
Și peste macul solitar
De pe margine de drum
Lăsându-i întreagă corola
Fugarul vânt,mereu fugar
Mulți maci
În calea lui alină.

Din când în când, mi-am propus să merg pe cărarea gândului să - i privesc ferestrele și totodată căutând o anumită fereastră…

Și azi ferestrele sunt tot așa cum le-am lăsat cândva... Unele închise, altele larg deschise , unele mă privesc prin ce a fost , altele prin ce este…

Dar eu, eu caut fereastra care să mă privească și să privesc prin ea ce va fii…Să privesc viitorul…

Și urc cărarea și iar o cobor căutând - o…

Un călător și el pe cărarea gândurilor,mă întreabă ce caut. Îi spun ce caut iar el, îmi răspunde că această fereastră nu a fost niciodată pe cărarea asta. Și îmi mai spune că dacă voi continua drumul , mai am mult de mers , voi ajunge la o răscruce de drum unde este o fereastră care a vrut cândva să se deschidă și să privească viitorul, să privească ce va fi…

Îl întreb dacă el a ajuns la acea fereastră.

- Da, am ajuns, dar e greu să-ți spun ce am văzut

- Spune-mi!

- Fereastra era ferecată, pe jos erau cioburi de sticlă opacă și corbi negri se zbăteau să intre printre zăbrelele de fier ruginit...

- De ce mă trimiți să văd această fereastră, care nu este cea pe care o caut?. Pregătit să plece în drumul lui, îmi spune murmurând :

- Mai bine caută fereastra speranței, sau deschide în fiecare zi fereastra prezentului tău…
Sunt încă pe drum, nu știu dacă urc sau cobor, dar trec pe lângă fereastra trecutului , pe lângă cea a prezentului, mă oglindesc în ea , văd un contur greu deslușit și mă întreb: Mâine ce va fi, eu ce voi face? Quo vadis ... Quo vadis..?

Rog zorii să te cheme
S-aduci șuvițe de gânduri  înapoi
Să mă preumblu  printre ele
Într-un joc copilăresc în doi.
Din  liniștea clipei de azi
Și de mâine
Îți voi fura sămânța dulce
A vorbelor tale,
Așezându-le toate pe - o tipsie
Hrană  dimineața să îmi fie.
Când nu te mai zăresc
Și cerul rupe  zdrențe din nori
E  ora înserării
Mă-nchid în cupola nopții
Cu vise deșarte
Peste ochii acoperiți de pleoape.
Bat orele…
În geamul timpului  bat
Deschid fereastra cu privirea,
De  gânduri înveșmântat
Rog zorii să te cheme
Și  ziua să - mi dea iubirea.

Din sete de viață
Lacrimă amară am băut
La cișmeaua despărțirilor
De pe un peron de gară.

Trenul n-a plecat
Sau nu a mai venit,
Doar șine încrucișate,
Bilete aruncate

Din gânduri ce n-au zămislit.
Îmi este sete!
De viață îmi este sete
Și lacrima este amară.

În fiecare zi speranțe îmi cioplesc
Apoi privesc, cum singure se șlefuiesc
Așteptând să vină dorita zi de MĂINE,
Ireversibil vine chiar și ne chemată
E doar o zi și-i metamorfozată
S-aducă repetat, aceleași cuvinte
Monotone….A rare ori și elocvente

Iau ziua de AZI și-o pun într-un rucsac
Un alt MĂINE va fi tot neschimbat
Adus printr-un gest, mereu repetat
Și haina veche a speranței iar o îmbrac
Că-i timpul mut și-alergă nepăsător
Strivind frumoasele flori de liliac ,
Cioburi face din ziua mea de visător
Și eu...Eu cioplesc zi de zi speranțe…