Nu stiu...

Mi-e dor, mi-e dor;

Mă mir, ce trist.

Mi-e dor de a ta voce,

Mi-e dor de al tau vis.

Mi-e dor să mă cufund în gânduri,

Mi-e dor de viața noastră,

Mi-e dor de moartea care vine,

Mi-e dor de pacea noastră.

Şi când mi-e dor, mă mir

Cum am putut să te pierd,

Cum viața asta şi-a permis,

Mă mir de acest abis.

De ce mă vrei doar când umbrele mă fac frumoasă,

Dar nu mă vezi când lumina îmi este reală?

Căci fiecare zâmbet este o fărâmă dintr-un univers spart,

Și fiecare cuvânt nescris, o dorință înfiorată ce mă pârjolește.

În loc să mă iubești așa cum sunt,

Mă cauți în cuvinte ce nu mă definesc,

Și mă frâng în tăceri ce plâng într-un colț de vis,

Ca o floare ce își pierde petalele în vântul amar.

Mă simt ca un tablou necopt, uitat într-o galerie veche,

Cu culori ce nu sunt de nimeni înțelese,

Iar tu, privind la mine doar cu ochi reci,

Nu mă vezi decât o fărâmă de timp risipit.

Aș vrea să fiu o melodie ce vibrează în tine,

Să-ți ating sufletul cu fiecare notă,

Dar rămân doar un ecou în umbrele tale,

Un vis răzvrătit ce nu mai ajunge niciodată la urechea ta.

Motivul pentru care

Astept, visez, alerg, simt si respir

Esti tu

Iar umbrele trecutului se strecoara

Perfid, sub piele

Și nu mă lasă să uit

Durerea care înțeapă, care moleșește și seduce

Precum morfina

Căci știu că tot ce am nevoie

Ești tu

Și despărțirea e doar în imaginația mea

În umbre lungi de tristețe, ne despărțim,

Cu lacrimi reci și suflete stinghere,

În inimi pustii, ne simțim străini,

Iubirea noastră devine doar amintire.

Răsăritul soarelui nu ne aduce alinare,

Ci doar umbre nesfârșite de regrete,

Înserarea aduce doar mai multă durere,

Când inimile noastre se despart cu greutate.

Pășim pe cărări separate, pierduți în timp,

Cuvintele noastre rămân fără ecou, fără glas..

În tăcerea nopții, simțim golul imens,

Despărțirea ne arde, ne lasă fără basm.

Cu sufletele sfâșiate și vise spulberate,

Ne privim în ochi ca doi străini pe pământ,

În poiana vieții, iubirea noastră a murit,

În rime triste, despărțirea ne lasă plângând.

Un fuior de îndignare îmi stă în casă,

zadarnic de încerc să-l torc.

Fire albe ce m-au legat de tine,

moi, dese, și-ncurcate, mi se leagă

într-un nod familiar.

În jurul gurii îți cos amarnic,

cuvinte spuse prea devreme.

Acum brazdate-mi sunt pe față

spaimele iubirii mele.

O alta ață se-nfiripă, jalnic,

adânc, uitându-te zâmbind.

Sugrumată-mi e speranța

ca n-ai terminat cu mine,

că paioara nu e gata.

Coase-mi ce-ai crezut pe suflet-

toarnă-mi mânia toată,

pe pânza brăzdată cu ochii

tăi efemeri și cutezanți.

Varsă-mi aurul din vene,

pe care l-am simțit cândva,

cand nu știam dacă voiai

să mă arunc în gol, în fața

ta.

Ușure toarce-mi hybrisul

c-am îndrăznit, vezi Doamne, 

să mă-ndrăgostesc firesc

De un Soare fără raze, tu,

Eu, lună fără cer.

Cere-mi toate vorbele diseară

înapoi, nu le mai vreau.

Propria-mi pânză mi-am rupt-o

chinuită, în fața Ta.

Nu-ți mai vreau căldura, pleacă!

lasă-mă să mă golesc,

de toată mândria ta și patos-

resimțite de-un veac.

La ce-mi sunt bune deziluzii,

cand în mintea ta cumplită,

eu doar trec, mă umilesc,

Doar ca ție să nu-ți dispară

prețioasa ta coroană.

Mă doare că nu am spus când trebuia,

Cuvintele au rămas, rătăcite, în gât,

Și tăcerea mea a fost un zid înalt,

Care ne-a despărțit fără să vrem, fără să știm.

Mi-a fost frică să-ți spun că te iubesc,

Că fiecare bătaie a inimii mele era pentru tine,

Și că, în fiecare clipă în care nu erai,

Mă simțeam ca un vers neînceput,

Ca o poveste care nu avea final.

Te-am privit în tăcere, mândră și înfrigurată,

Iar tu, fără să știi, erai totul pentru mine.

Te-am lăsat să treci prin viața mea

Fără să îți dau ce aveam mai bun –

Fără să îți spun că aș fi murit pentru tine,

Că aș fi dat totul ca să te am aproape.

Știu acum că nu se poate întoarce timpul,

Că nu pot retrage cuvintele nespuse,

Dar îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am avut curaj,

Că am lăsat iubirea să tremure în colțurile gândurilor,

Fără să o aduc la lumină, fără să o trăiesc.

Și acum, în acest gol imens,

Mă gândesc la toate momentele în care te-am pierdut,

Fiecare secunda fără tine e un ecou,

Un strigăt mut, care nu ajunge niciodată la tine.

Îmi pare rău că nu am spus,

Că am lăsat tăcerea să vorbească pentru mine,

Și că, acum, rămân doar cu amintirea unui „noi”

Care nu a fost niciodată complet.

Închid ochii si îl simt

Îl simt adânc în mine

Papilele nu se dezmint 

Simt gust de fericire...

Un dor de vin imi vine

Năvalnic mă-mpresoară

Nu l-aș pierde vreodată 

E dulcea mea povară.

Închid ochii și îl simt

Sa plâng imi vine de-al său dor

Un dor ce nu piere nicicând 

Doar zace intr-un pahar gol.

Ii simt mirosul...o dulce adiere

Se pitește în sufletul ce îl dorește 

Îmi umple paharul de poezie 

De-un an visul mi-l hrănește...

Deși a fost soare...afară-i frig de crapă pietrele

În mine se dă un război de crapă gândul 

Noaptea, la orizont, dă să-și arate astrele

Și lumina lor mă-ndeamnă să-mi scriu cuvântul...

Mă plimb...încercând să mă agăț de ceva

Care să mă țină pe mal, pe linia de plutire 

Nu găsesc... și nu știu ce-aș putea să fac

Din nou, azi ai bătut diferit, în inima din mine...

Încerc să caut explicație acestui lucru

De ce îmi tremură tot sufletul din mine

Încerc... dar in cuvinte e greu de explicat

Și...starea asta se încăpățânează să mă domine...

Și nu-mi rămâne decât să-mi scriu visele tăcute 

În nopțile lungi, în dor de tine, tainic petrecute

Să-mi scriu dorința, chiar de speranța e goală 

Să nu-mi mai fii... atât de rece, ca pietrele de-afară...

Te-am simțit cum demult nu s-a mai întâmplat,

Poate de dor să-mi fii aproape cu adevărat,

Și mi-e poftă de aroma vinului roșu pe buzele tale

Să simt din nou fiorii unei îmbrățișări criminale...

Încă o seară plină de lună ce-mi amintește 

Că mi-e dor de cineva și... știe

Dar niciodată nu a știut cât de mult,

Mi-a fost și încă îmi este... drag mie.

Privesc la ea... speranța nu mai sună a dramă

M-am tot ferit să o mai simt de-o vreme 

Am pus-o toată într-o ramă

Lângă tabloul cu vise efemere...

Savurez un cocktail de medicamente

Răceala iernii din nou m-a răpus 

Și mă-ncalzesc scriind pe pergamente

Frânturi dintr-o poveste ce-a apus.

Azi parcă, aș avea nevoie și eu, de un asistent

Să mă vindece cu al său vin...tratament,

Frisonul să-l alunge cu o îmbrățișare caldă 

Să îmi uit gândul, că nu aș fi contat vreodată....

Să îmi pună perfuzii cu "dulceața sa"

Să mă-ndulcească, să mă pot vindeca

De durerea ce nu vrea să se risipească 

Că povestea a rămas...un pahar gol, pe masă.

Cum să-i spun sufletului să nu-i mai fie dor...

Cum să-i cer inimii pentru tine să nu bată?

Cum să ma apropii fără să mă respingi,

Cum să uit tot ce-a fost oda ă ..

Cum să nu mi te transform în artă

Cum aș putea în versuri să nu te scriu?

Ai fost plăcerea mea (ne) vinovată

Tu?.. tu ce-ai fi vrut ca eu să-ti fiu?.. 

Trec zile si nopti ca visele

Se sting pe rând și nu poți să le-oprești

Tu ai plecat în grabă si nu-nteleg de ce

Oare îți mai amintești?

De-ai fi știut ce lași în urmă...

Un suflet ce suferă-n tăcere 

Dor și durere ce nu se mai curmă 

Decat temporar în triste poeme.

Și după tot, atât mi-a mai rămas 

Să scriu c-ai fost și nu mai ești 

Să te întreb cu doru-n glas

Îți amintești? Îți amintești?

De-ai ști ce greu mi-e uneori 

Seara când uit s-aștern uitarea

Și gândurile-mi fac din noapte, zi

Și nu-mi auzi nicicum chemarea.

Mi-atat de dor de ochii tăi căprui 

Atât de dor de glasul tău cu haz

De al tău vin cu gust amețitor

Atât de dor, că timpului îi cer răgaz...

Și îți gust vinul dulce în gând 

Cu dor flămând... cu sufletul tremurând 

Și cer clipei să stea nemiscată

Să mă mai bucur de ce a fost odată.