Soarele singurătății
e soare, vântul a-ncetat să bată
e de înțeles..acum iubește altă fată.
copacul stă și el, se uită trist la mine
căci când îi era rău, mie îmi era bine.
frunza de pe creanga lui stă și ea să cadă,
se duce vara și nu vrea să mă mai vadă.
e dezamăgită că mai voia să stea,
așa cum voiam și eu să stau în inima ta.
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: Caraș Silvia Nicoleta
#paradox , #schimb de roluri, #ultramakani
Дата публикации: 29 декабря 2024
Просмотры: 218
Стихи из этой категории
Mister
De cand tu ai dipasrut, linistea s-a asternut
Peste inima mea franta, pansamente pun o suta
Dar rana ce mi-ai lasat
E prea adanca sa se fi vindecat.
Si ele se dezlipesc
Cicatrici nu se ivesc
Pentru ca nu s-a vindecat
Durerea ce ai lasat
Cand cu atata usurinta ai plecat.
Momentul potrivit ai zis sa astept
Sincronizarea n-a avut efect
Pentru ca nu te-ai vindecat
De trecutul ce te-a afectat.
Si am fost un pansament
Pe care l-ai dezlipit incet.
N-am putut sa repar ce am ivit
Usor cicatrici ale trecutului sa ridic.
Suflet misterios, plin de haos si culore
Pentru ca nu te-ai vindecat
Din haos si mie mi-ai dat
Si ai avut grija sa-mi dai si o pata de culoare
Cum as putea din haos sa-mi revin oare?
Cand timpul ce l-am petrecut, plin de haos si culoare
A fost atat de profund
O sa te mai intorci cum zici oare?
Mai multa culoare de mi-ai fi dat
In haos nu m-as fi scufundat.
Si inapoi de-ai sa te intorci cum zici
Ma gasesti plina de frici.
Rana poate s-a inchis
Haosul l-am depasit
M-am trezit la realitate
M-am schimbat cum nu se poate.
Daca n-ai sa te intorci
Din tot haosul cel mare
Acea pata de culoare
Mi-o voi aminti ca fiind pata
Ce m-a facut sa fiu alta
Iar tie n-o sa iti doresc
Decat bine, iti multumesc
Si sa-ti aduci aminte de mine ca fiind fata
Ce a-ncercat ca nimeni alta!
Plouă
Plouă în viață cu chipuri ce vin și pleacă
Doar al tău mi-a rămas în suflet adânc
Ai devenit parte din mine... mi te-ai legat cu ață
Când îmi lipsești rup ața... să ieși, în brațe să mă strângi...
De câte ori plouă, mă gândesc că plouă cu tine
Îmi amintesc când îmi spuneai că ploaia te liniștește...
Și nu vreau parcă, decât să plouă peste mine
Astfel să-mi fii, să speli tăcerea ce mă învăluiește...
Las ploaia să picure pe-ai mei obraji
Să mi-i clătească de-atatea lacrimi sărate...vărsate
De dor, de gânduri și vise târzii, că n-o să mai fii...
De gândul că trebuie s-accept finalul...să merg mai departe!...
A fost
A fost, dar nu era prezentă,
A fost, dar nu era atentă.
Că-ncepusem s-o iubesc,
Și nici gând s-o părăsesc.
I-aș mai pune o-ntrebare,
Căci mă doare tare, tare.
Ea, în suflet, adâncește
O rană ce nu se-oprește.
Numele, nu o să-l uit,
Căci în el mult am crezut.
Că va fi mereu cu mine,
Și la rău, dar și la bine.
Răul iarăși a învins,
„Nu pleca” — atât am zis.
Demonii din nou mă prind,
Mă ridic, dar nu știu când.
Strig azi tare, cu durere,
Sufletul iubire cere.
Inima încet mai bate,
Însă tu ești iar departe.
Ești departe și nu vezi,
Ești departe — nu mă crezi.
Ești departe și nu-ți pasă
C-ai lăsat iubirea arsă.
Prețul, simt că l-am plătit,
Te-aș fi vrut, dar n-a ieșit.
Și, deși eu n-am greșit ,
Tot sunt cel ce-a suferit.
Acuma tăcerea mi-e răspuns
Într-un ecou, tăcut ascuns
Am iubit și am pierdut
Dar din durere, m-am născut
Crime și suspine
O crimă devastatoare, oh tu inima mi-ai furat
Ce chin și jale să trăiesc doar cu umbra ta
M-ai fermecat cu-n glas de sticlă
Lin și atât de curat, cum inima mea de la el a țâșnit de îndat' cu suspin însângerat
Eu zbieram printre umbre după scânteia luminii de iubire ce m-a îndurerat, iar tu doar de voioșiea agoniei mele
M-ai strâns de brațe, ce dulce m-ai zgruzumat, vrând sa-mi fi muza ai rămas doar un spin neiertat
Mi-ai dezgolit sufletul cu semnele tăietoare ale iubirii tale, iar sub pielea despicata mi-ai soptit-n scris ce dor îmi este să te dor
Iar eu ca naiva te-am lăsat sa-ți verși veninul, crezând că voi simiți ceva fior...
Ceva sa mi facă sufletul mort sa simtă ceva...
O iluzie de a iubirii
Asa ca crima mea a fost că te-am iubit, iar a ta că ai ucis un suspin, necrezând că el poate iubi
Nu uit...
Nu uit cum tu mi-ai zis să plec
Mi-ai zis "frumos" ca sắ dispar
Indiferent ţi-a fost de tot
lubit-am mult dar în zadar.
Am plâns din suflet cu durere
Refuzam s-accept că ne-am pierdut
De ar veni o ploaie .. tot să spele!
Că lacrimi n-am să te mai uit.
Cu vorbe alese inima mi-ai găurit
Mi le-ai scuipat în ea cu foc
Uitând ce tot tu mi-ai promis
Din povestea noastră.. ai făcut joc..
Război cu Mine
Fac din simplu un munte ce nu-l pot urca,
Un pas ușor devine luptă grea.
Sunt prinsă-ntr-o cursă ce n-are sfârșit,
Un suflet ce trage un trup istovit.
Respir, dar parcă doar ca să treacă timpul,
Fiecare clipă îmi macină ritmul.
Sunt moartă pe dinăuntru, dar port o mască,
O față zâmbitoare ce mă tot încearcă.
Criticul din mine șoptește-ntruna,
Ești mică, ești slabă, n-ai să muți luna.
Ce vise? Ce viață? Ce scop să mai ai,
Când mâinile tale sunt doar niște clape-ntr-un pian stricat?
Știu că va veni ziua să mă ridic,
Să mă vând pe timp și să număr nimic.
Un job, o luptă, o viață-n rutină,
Dar cum să construiesc când totul se dărâmă?
Visam să fiu măreață, să schimb lumea toată,
Dar acum mi-e teamă să ies pe poartă.
Sunt un labirint de frică, o mare de dor,
Înecată în valuri de „nu sunt destul” și „nu pot să zbor.”
Dar undeva, în praful ce-mi umple ființa,
Există poate, poate… o licărire, o speranță.
Că mâine, deși astăzi sunt neputincioasă,
Voi putea să fac pași chiar și-ntr-o lume ploioasă.
Până atunci, mă lupt cu mine mereu,
Un război tăcut între ce sunt și ce vreau eu.
Poate nu voi învinge, poate mă voi pierde,
Dar supraviețuiesc – și asta e o formă de a merge.
Mister
De cand tu ai dipasrut, linistea s-a asternut
Peste inima mea franta, pansamente pun o suta
Dar rana ce mi-ai lasat
E prea adanca sa se fi vindecat.
Si ele se dezlipesc
Cicatrici nu se ivesc
Pentru ca nu s-a vindecat
Durerea ce ai lasat
Cand cu atata usurinta ai plecat.
Momentul potrivit ai zis sa astept
Sincronizarea n-a avut efect
Pentru ca nu te-ai vindecat
De trecutul ce te-a afectat.
Si am fost un pansament
Pe care l-ai dezlipit incet.
N-am putut sa repar ce am ivit
Usor cicatrici ale trecutului sa ridic.
Suflet misterios, plin de haos si culore
Pentru ca nu te-ai vindecat
Din haos si mie mi-ai dat
Si ai avut grija sa-mi dai si o pata de culoare
Cum as putea din haos sa-mi revin oare?
Cand timpul ce l-am petrecut, plin de haos si culoare
A fost atat de profund
O sa te mai intorci cum zici oare?
Mai multa culoare de mi-ai fi dat
In haos nu m-as fi scufundat.
Si inapoi de-ai sa te intorci cum zici
Ma gasesti plina de frici.
Rana poate s-a inchis
Haosul l-am depasit
M-am trezit la realitate
M-am schimbat cum nu se poate.
Daca n-ai sa te intorci
Din tot haosul cel mare
Acea pata de culoare
Mi-o voi aminti ca fiind pata
Ce m-a facut sa fiu alta
Iar tie n-o sa iti doresc
Decat bine, iti multumesc
Si sa-ti aduci aminte de mine ca fiind fata
Ce a-ncercat ca nimeni alta!
Plouă
Plouă în viață cu chipuri ce vin și pleacă
Doar al tău mi-a rămas în suflet adânc
Ai devenit parte din mine... mi te-ai legat cu ață
Când îmi lipsești rup ața... să ieși, în brațe să mă strângi...
De câte ori plouă, mă gândesc că plouă cu tine
Îmi amintesc când îmi spuneai că ploaia te liniștește...
Și nu vreau parcă, decât să plouă peste mine
Astfel să-mi fii, să speli tăcerea ce mă învăluiește...
Las ploaia să picure pe-ai mei obraji
Să mi-i clătească de-atatea lacrimi sărate...vărsate
De dor, de gânduri și vise târzii, că n-o să mai fii...
De gândul că trebuie s-accept finalul...să merg mai departe!...
A fost
A fost, dar nu era prezentă,
A fost, dar nu era atentă.
Că-ncepusem s-o iubesc,
Și nici gând s-o părăsesc.
I-aș mai pune o-ntrebare,
Căci mă doare tare, tare.
Ea, în suflet, adâncește
O rană ce nu se-oprește.
Numele, nu o să-l uit,
Căci în el mult am crezut.
Că va fi mereu cu mine,
Și la rău, dar și la bine.
Răul iarăși a învins,
„Nu pleca” — atât am zis.
Demonii din nou mă prind,
Mă ridic, dar nu știu când.
Strig azi tare, cu durere,
Sufletul iubire cere.
Inima încet mai bate,
Însă tu ești iar departe.
Ești departe și nu vezi,
Ești departe — nu mă crezi.
Ești departe și nu-ți pasă
C-ai lăsat iubirea arsă.
Prețul, simt că l-am plătit,
Te-aș fi vrut, dar n-a ieșit.
Și, deși eu n-am greșit ,
Tot sunt cel ce-a suferit.
Acuma tăcerea mi-e răspuns
Într-un ecou, tăcut ascuns
Am iubit și am pierdut
Dar din durere, m-am născut
Crime și suspine
O crimă devastatoare, oh tu inima mi-ai furat
Ce chin și jale să trăiesc doar cu umbra ta
M-ai fermecat cu-n glas de sticlă
Lin și atât de curat, cum inima mea de la el a țâșnit de îndat' cu suspin însângerat
Eu zbieram printre umbre după scânteia luminii de iubire ce m-a îndurerat, iar tu doar de voioșiea agoniei mele
M-ai strâns de brațe, ce dulce m-ai zgruzumat, vrând sa-mi fi muza ai rămas doar un spin neiertat
Mi-ai dezgolit sufletul cu semnele tăietoare ale iubirii tale, iar sub pielea despicata mi-ai soptit-n scris ce dor îmi este să te dor
Iar eu ca naiva te-am lăsat sa-ți verși veninul, crezând că voi simiți ceva fior...
Ceva sa mi facă sufletul mort sa simtă ceva...
O iluzie de a iubirii
Asa ca crima mea a fost că te-am iubit, iar a ta că ai ucis un suspin, necrezând că el poate iubi
Nu uit...
Nu uit cum tu mi-ai zis să plec
Mi-ai zis "frumos" ca sắ dispar
Indiferent ţi-a fost de tot
lubit-am mult dar în zadar.
Am plâns din suflet cu durere
Refuzam s-accept că ne-am pierdut
De ar veni o ploaie .. tot să spele!
Că lacrimi n-am să te mai uit.
Cu vorbe alese inima mi-ai găurit
Mi le-ai scuipat în ea cu foc
Uitând ce tot tu mi-ai promis
Din povestea noastră.. ai făcut joc..
Război cu Mine
Fac din simplu un munte ce nu-l pot urca,
Un pas ușor devine luptă grea.
Sunt prinsă-ntr-o cursă ce n-are sfârșit,
Un suflet ce trage un trup istovit.
Respir, dar parcă doar ca să treacă timpul,
Fiecare clipă îmi macină ritmul.
Sunt moartă pe dinăuntru, dar port o mască,
O față zâmbitoare ce mă tot încearcă.
Criticul din mine șoptește-ntruna,
Ești mică, ești slabă, n-ai să muți luna.
Ce vise? Ce viață? Ce scop să mai ai,
Când mâinile tale sunt doar niște clape-ntr-un pian stricat?
Știu că va veni ziua să mă ridic,
Să mă vând pe timp și să număr nimic.
Un job, o luptă, o viață-n rutină,
Dar cum să construiesc când totul se dărâmă?
Visam să fiu măreață, să schimb lumea toată,
Dar acum mi-e teamă să ies pe poartă.
Sunt un labirint de frică, o mare de dor,
Înecată în valuri de „nu sunt destul” și „nu pot să zbor.”
Dar undeva, în praful ce-mi umple ființa,
Există poate, poate… o licărire, o speranță.
Că mâine, deși astăzi sunt neputincioasă,
Voi putea să fac pași chiar și-ntr-o lume ploioasă.
Până atunci, mă lupt cu mine mereu,
Un război tăcut între ce sunt și ce vreau eu.
Poate nu voi învinge, poate mă voi pierde,
Dar supraviețuiesc – și asta e o formă de a merge.
Другие стихотворения автора
Trăiește numai ezita
iubește, numai aștepta
n-ai zece vieții și știi deja,
nu ezita să îi vorbești
spune-i omului că îl dorești.
o viață ai și nu o trăiești
stai mereu și te gândești..
la cum ar fi să faci ceva
de ce nu începi și vei vedea?
Vinovăție pe nedrept
Sunt un copil fără crezare
Eu vinovată-n toate
O fată ce simte acuzare
Şi poate aveți dreptate.
Dar simt durerea ce o port
Că mă distruge-n viaţă
Simt că un suflet este mort
Și că vă dă speranță.
Simt cum se stinge-n fața voastră
Un suflet de nisip.
Mai bine rămân singură
Fără al vostru chip.
Nu sărbătoriile contează
Când eu am pierdut tronul meu
Simt cum toți mă-ndepărtează
Şi aşa va fi mereu.
Vreau doar puțină libertate
Ce e aşa de greu
Vreau să fie egalitate
Și să rămân tot eu.
Oamenii fericiți nu au vicii
Am auzit mai demult despre un bărbat,
Că este cu adevărat
Un boschetar, identificat.
Atunci m-am întrebat...
Ce l-a transformat?
Și răspunsul a apărut din abisat,
A rămas singur după orfelinat.
De curând, am întâlnit un băiețel,
Fuma în vamă, și eu stăteam lângă el.
Am făcut și un apel,
Să aflu de unde și-a luat model,
Și am găsit, într-un fel,
Că tatăl său a plecat de când era în pântecel.
Acum, pe stradă, am întâlnit o fată ce se sabota
I-am spus: „Ce este în sinea ta?”
Și-a zis: „Mama nu mă accepta.”
Fiecare-i un univers, cu-al său destin,
Așa că nu judeca, înțelege-l pe deplin !
Trăiește numai ezita
iubește, numai aștepta
n-ai zece vieții și știi deja,
nu ezita să îi vorbești
spune-i omului că îl dorești.
o viață ai și nu o trăiești
stai mereu și te gândești..
la cum ar fi să faci ceva
de ce nu începi și vei vedea?
Vinovăție pe nedrept
Sunt un copil fără crezare
Eu vinovată-n toate
O fată ce simte acuzare
Şi poate aveți dreptate.
Dar simt durerea ce o port
Că mă distruge-n viaţă
Simt că un suflet este mort
Și că vă dă speranță.
Simt cum se stinge-n fața voastră
Un suflet de nisip.
Mai bine rămân singură
Fără al vostru chip.
Nu sărbătoriile contează
Când eu am pierdut tronul meu
Simt cum toți mă-ndepărtează
Şi aşa va fi mereu.
Vreau doar puțină libertate
Ce e aşa de greu
Vreau să fie egalitate
Și să rămân tot eu.
Oamenii fericiți nu au vicii
Am auzit mai demult despre un bărbat,
Că este cu adevărat
Un boschetar, identificat.
Atunci m-am întrebat...
Ce l-a transformat?
Și răspunsul a apărut din abisat,
A rămas singur după orfelinat.
De curând, am întâlnit un băiețel,
Fuma în vamă, și eu stăteam lângă el.
Am făcut și un apel,
Să aflu de unde și-a luat model,
Și am găsit, într-un fel,
Că tatăl său a plecat de când era în pântecel.
Acum, pe stradă, am întâlnit o fată ce se sabota
I-am spus: „Ce este în sinea ta?”
Și-a zis: „Mama nu mă accepta.”
Fiecare-i un univers, cu-al său destin,
Așa că nu judeca, înțelege-l pe deplin !
Trăiește numai ezita
iubește, numai aștepta
n-ai zece vieții și știi deja,
nu ezita să îi vorbești
spune-i omului că îl dorești.
o viață ai și nu o trăiești
stai mereu și te gândești..
la cum ar fi să faci ceva
de ce nu începi și vei vedea?
Vinovăție pe nedrept
Sunt un copil fără crezare
Eu vinovată-n toate
O fată ce simte acuzare
Şi poate aveți dreptate.
Dar simt durerea ce o port
Că mă distruge-n viaţă
Simt că un suflet este mort
Și că vă dă speranță.
Simt cum se stinge-n fața voastră
Un suflet de nisip.
Mai bine rămân singură
Fără al vostru chip.
Nu sărbătoriile contează
Când eu am pierdut tronul meu
Simt cum toți mă-ndepărtează
Şi aşa va fi mereu.
Vreau doar puțină libertate
Ce e aşa de greu
Vreau să fie egalitate
Și să rămân tot eu.
Oamenii fericiți nu au vicii
Am auzit mai demult despre un bărbat,
Că este cu adevărat
Un boschetar, identificat.
Atunci m-am întrebat...
Ce l-a transformat?
Și răspunsul a apărut din abisat,
A rămas singur după orfelinat.
De curând, am întâlnit un băiețel,
Fuma în vamă, și eu stăteam lângă el.
Am făcut și un apel,
Să aflu de unde și-a luat model,
Și am găsit, într-un fel,
Că tatăl său a plecat de când era în pântecel.
Acum, pe stradă, am întâlnit o fată ce se sabota
I-am spus: „Ce este în sinea ta?”
Și-a zis: „Mama nu mă accepta.”
Fiecare-i un univers, cu-al său destin,
Așa că nu judeca, înțelege-l pe deplin !