Când ziua-i doar o zi
În fiecare zi,
Poate și mâine,
Îmi dau ,, bună dimineața,
Îmi vorbesc
De ce e rău și ce e bine
Când, ziua îmi dă povața
Să nu uit nimic
Nici chiar pe mine.
……………………………………………….
Din timpul ce-a rămas
Pentru apus, extaz apus,
Iau dalta și cioplesc
Neînțelesul meu contur
O umbră, un crochiu
Lângă candela-nserării
Când visele-mi vorbesc
de,,noapte bună,,
Eu nu, nu le mai aud
Și vreau să le gonesc.
…………………………………………………..
Din când in când
Mi-am scris câte-o scrisoare:
,, Draga mea, tu, ce mai faci
De ieri,nimic
de tine nu mai știu,,.
Am lăsat arvună o vioară
Să-mi cânte-n primăvară
Când, va fi ziua
Să nu mai șlefuiesc
Al meu contur.
Tu, dimineață, ziuă
Și tu,, noapte bună,,
Zilelor! Cu reverență,
Pe toate vă adun.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Silvia Mihalachi
Дата публикации: 13 февраля 2023
Комментарий: 1
Просмотры: 1619
Комментарий
Стихи из этой категории
Geneza eternului
În haosul creației, când cerul suspină,
Un zeu nevăzut modelează lumină.
Din prafuri stelare și șoapte de ieri,
Se naște eternul din vise și seri.
Tăcerea dansează prin hăuri de scrum,
Se-nvârte-n spirale, împletind un alt drum.
Un glas nevăzut șoptește prin noi:
"Ești mai mult decât umbră, ești un Univers în doi."
Sub pleoape de gheață mocnește un jar,
O flacără vie dintr-un dor secular.
Te caut prin spații, prin timpuri ce plâng,
Ești clipa din veșnic, dar te pierd când te strâng.
Cum pot să cuprind infinitul în mâini,
Când stelele cad și se-nchid în străini?
Te simt, ești aproape, un freamăt, un dor,
Dar tăcerea ne leagă cu lanțuri de nor.
În oglinda lumii, mă caut, te chem,
Ești răspunsul ascuns în eternul poem.
Când totul dispare și timpul e scrum,
Vom fi constelații ce-aprind alte drumuri.
Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.
Plămadă
Doamne, sunt un adânc al neputinței,
Un întuneric umbrit de întuneric,
O lipsă aridă de ploaie,
O noapte fară stele,
Un mister fără de lună.
De o veșnicie îmi scriu tristețea pe ape adânci și pustii de lacuri,
Doamne, sunt un Adam izgonit,
Tăcut și uitat în urmă.
Voi coborâ mereu mereu spre abis?
Sau suflarea Ta va sufla din nou viata și lumina în nările mele,
Aprinzând în inima mea lumina învierii,
Pălpâind în tăcere?
Sau nu...
"Pielea oranj"
"Acolo e liniste/acasă s-a luat curentul și lampa e un trandafir incediat/Ieri au ingropat-o pe Raluca/in sicriul ei mic și dantelat a rămas duhul sfânt/,intr-un felinar cu licurici/pielea ei oranj atingea toate ,profețiile pamantului/De -acum nu mai am prieteni la,scoala/colegul de banca ma va privi /oblic,mâinile mele vor sta la,spate /și vor numără 6 luni."
Viclenia Îndoielii
Am început sa idealizez iubirea
Dându-i substanța făurită-n moarte,
Ca un fier ce se îneacă
Prin flăcări zgomotoase!
O privesc scârbit și hedonist,
Ca o singură consecință
A unei suferințe înșelătoare!
Observ timpul cum îmi scurge
Clepsidra spartă într-un spațiu umed,
Părând totul dizolvat
Prin cioburile sângerii
A unei patimi universale,
Fără să mai cunoască vreun atribut.
Pierderi infinite,
Lăsate concise
Într-un minimalism dependent.
Prea multe răni într-o luptă neclară
Ce-și are rezumatul într-un pumn de țărână.
Ne-am desprins dureros,
Fără vreo hartă sau vreo busolă
Compasul rămânând neutru.
O lume confuză,
Nimic special,
Ce-și așteaptă călăul
Cu fața descoperită.
Pan’ la pedeapsă
Drumul e lung,
Când judecata se plimbă
Într-un viitor trecut.
Prezentul e vis!
Iar clipa-i vândută,
Nimic nu a fost,
Deși tot este acum!
Aștept să clipesc
In iadul edenic,
Nepăsător întrebând,
Din ce parte să mușc?
Drăguț A.V.
Break
As the survey becomes silent,
As the truth remains afloat,
I embraced the duty destined for myself,
Of working in my dark mind's delf.
But I still beg,
The other's carriage to bootleg,
Like the small daughter of the sea,
To be struck and rendered null like a flea.
And yet,
I lay plagued by the need of a break,
The final blow, the sadness of the weak,
A sumptuous and endless banquet.
"From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower""
Geneza eternului
În haosul creației, când cerul suspină,
Un zeu nevăzut modelează lumină.
Din prafuri stelare și șoapte de ieri,
Se naște eternul din vise și seri.
Tăcerea dansează prin hăuri de scrum,
Se-nvârte-n spirale, împletind un alt drum.
Un glas nevăzut șoptește prin noi:
"Ești mai mult decât umbră, ești un Univers în doi."
Sub pleoape de gheață mocnește un jar,
O flacără vie dintr-un dor secular.
Te caut prin spații, prin timpuri ce plâng,
Ești clipa din veșnic, dar te pierd când te strâng.
Cum pot să cuprind infinitul în mâini,
Când stelele cad și se-nchid în străini?
Te simt, ești aproape, un freamăt, un dor,
Dar tăcerea ne leagă cu lanțuri de nor.
În oglinda lumii, mă caut, te chem,
Ești răspunsul ascuns în eternul poem.
Când totul dispare și timpul e scrum,
Vom fi constelații ce-aprind alte drumuri.
Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.
Plămadă
Doamne, sunt un adânc al neputinței,
Un întuneric umbrit de întuneric,
O lipsă aridă de ploaie,
O noapte fară stele,
Un mister fără de lună.
De o veșnicie îmi scriu tristețea pe ape adânci și pustii de lacuri,
Doamne, sunt un Adam izgonit,
Tăcut și uitat în urmă.
Voi coborâ mereu mereu spre abis?
Sau suflarea Ta va sufla din nou viata și lumina în nările mele,
Aprinzând în inima mea lumina învierii,
Pălpâind în tăcere?
Sau nu...
"Pielea oranj"
"Acolo e liniste/acasă s-a luat curentul și lampa e un trandafir incediat/Ieri au ingropat-o pe Raluca/in sicriul ei mic și dantelat a rămas duhul sfânt/,intr-un felinar cu licurici/pielea ei oranj atingea toate ,profețiile pamantului/De -acum nu mai am prieteni la,scoala/colegul de banca ma va privi /oblic,mâinile mele vor sta la,spate /și vor numără 6 luni."
Viclenia Îndoielii
Am început sa idealizez iubirea
Dându-i substanța făurită-n moarte,
Ca un fier ce se îneacă
Prin flăcări zgomotoase!
O privesc scârbit și hedonist,
Ca o singură consecință
A unei suferințe înșelătoare!
Observ timpul cum îmi scurge
Clepsidra spartă într-un spațiu umed,
Părând totul dizolvat
Prin cioburile sângerii
A unei patimi universale,
Fără să mai cunoască vreun atribut.
Pierderi infinite,
Lăsate concise
Într-un minimalism dependent.
Prea multe răni într-o luptă neclară
Ce-și are rezumatul într-un pumn de țărână.
Ne-am desprins dureros,
Fără vreo hartă sau vreo busolă
Compasul rămânând neutru.
O lume confuză,
Nimic special,
Ce-și așteaptă călăul
Cu fața descoperită.
Pan’ la pedeapsă
Drumul e lung,
Când judecata se plimbă
Într-un viitor trecut.
Prezentul e vis!
Iar clipa-i vândută,
Nimic nu a fost,
Deși tot este acum!
Aștept să clipesc
In iadul edenic,
Nepăsător întrebând,
Din ce parte să mușc?
Drăguț A.V.
Break
As the survey becomes silent,
As the truth remains afloat,
I embraced the duty destined for myself,
Of working in my dark mind's delf.
But I still beg,
The other's carriage to bootleg,
Like the small daughter of the sea,
To be struck and rendered null like a flea.
And yet,
I lay plagued by the need of a break,
The final blow, the sadness of the weak,
A sumptuous and endless banquet.
"From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower""
Другие стихотворения автора
PE DRUMUL SIHASTRULUI
Bătrânul sihastru mergând pe o cărare aridă se întorcea de la mănăstire cu traista pe spatele gârbovit, în care avea doar două cărți de rugăciune, niște lumânări și un pic de anaforă. Se îndrepta spre sihăstria bordeiului care îi este locaș în adâncul răcoros al pădurii, pădurea ce este zid de apărare credinței lui în Dumnezeu. Era printre primele zile de primăvară . Bătrânul sihastru pășea încet, scrutând depărtarea vede un pâlc de copaci tineri. Ajunge acolo, poposește lângă un falnic cireș cu crengile și ramurile încă fără frunze, apoi rezemându-se de tulpina copacului , sihastrul își spune :
- Cât mă odihnesc am să spun o rugăciune către Dumnezeu, poate-o aude și cireșul. E frumos si falnic copacul, dar încă nu știe, nu a învățat cine-i Dumnezeu, cine-i puterea divină în Univers.
Sihastrul nu începuse rugăciunea și ca dintr-o adiere venită de nicăieri crengile cireșului se unduiau în răspuns către el, iar mugurii slobozeau o mulțime de flori și frunze ce-și etalau culoarea într-o podoabă frumoasă,coroana opacului. Uimit, fascinat de ce vede, sihastru cu ochii către cer strigă:
- NIHIL SINE DEO..! Doamne iartă-mă și nu mă lăsa repetent…Am înțeles că natura te știe și cunoaște puterea divină, îți respectă îndatoririle și drepturile pe care le are fiecare sămânță la momentul germinării ei ca plantă, ca viețuitoare. Dumnezeul meu ,mult mai învățată-i natura decât mine, bătrân păcătos.
Niciodată cireșul nu va vrea sa fie palmier, nuc sau mătrăgună , fiecare își păstrează menirea si pământul din care au răsărit. Nimic pe pământ nu-i fără voia lui Dumnezeu . Dar tu... ?
TU, ce-ai fost zămislit OM ,
Creație supremă a divinității
Ai primit discernământ și grai
Dar tu nu ești decât un lacom
Dezbrăcându-te de haina umanității
Întruchipat în urmașul lui Cain
Devii un eretic și - un jalnic hain
Cioplind judecăți și legi păgâne
Îți faci din omul muncitor un sclav
Și liberul - arbitru îl folosești mârșav
Transformi frumosul în urât,
Binele în rău și pacea în război
Ucizi, biciuiești și-arunci în noroi
Pe toți urmașii lui Abel.
După ce și-a auzit gândurile, bătrânul mai spune :
- Cainule! Tu ești acela care ai luat securea și ți-ai cioplit din tulpină falnică de cireș un scrin în care ți-ascunzi tot ce-ai furat.
Eliberat de gânduri ce uneori îl întristează de atâta nedreptate ce-i pe pământ, bătrânul se ridică de la tulpina copacului, își ia traista și mai privește o dată frumusețea cireșului, frumusețea naturii :
- Tinere copac, cireș frumos , ești mult mai învățat ca mine…Nu peste mult timp am să trec pe la tine, să mă înfrupt din bunătatea roadelor tale și dacă vei permite, am să iau o mână cu cireșe să duc în lăcașul credinței mele. Poate va trece și pe la mine un peregrin și-l voi ospăta cu roadele tale…
Sihastru pleacă mulțumit sufletește de cum l-a primit, l-a privit si l-a auzit natura.. .
FRÂNTURI DIN GÂNDURI ,,I,,
Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de marmura si lucirile metalice purtând pe frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert, ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,, toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund, dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata, cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.
REGRET
Mereu îmi reproșez, cuget și regret
Pentru voi, fire de iarbă străpunse
De pașii strivind ultimul secret
Contorsionat în trăiri ascunse
Îmi reproșez c-am rupt un ram înflorit
Iar fructul l-am osândit în teacă
El, era copacul ce eu l-am sădit
Azi, frunzele-i cad și seva-i seacă.
………………..
Regret marele secret
Că n-am eliberat fructul din teacă
Și am călcat firul de iarbă.
SĂ CÂNȚI
Să cânți de bucurie,
Să cânți într-un amar…
Să cânți precum în colivie
Solitar, cântă un canar
Nemângâiatul aripat
De mult ,el zborul l-a uitat.
S- aduni într-un pocal
Lacrimi drept simbrie
Un oftat prelung, vocal
Privind la ușa cu zăvoare
Dorința - i avântul spre neant
Când viața-i într-o colivie
Cântul tău, un vis volant...
Din valuri
Dezleagă-mă, Doamne,de catarg
Oricât de departe-mi va fi malul…
Cu valuri mari lupta-voi în larg
Să ating măcar o dată limanul.
Dacă liniște nu voi găsi
Statornică precum o vrabie,
Singură talazuri voi feri
Mă voi întoarce pe corabie.
Cu cer înnourat drept glugă,
Valurile plapumă de seară
De-a pururi îmi voi zice rugă
La farul ce n-a vrut să apară…
Frunza răzvrătită
Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunzele care cad
Triste, galbene și mor.
Doar cele răzvrătite
Cer copacului ajutor:
Sunt frunza îngălbenită
Copacule, sunt frunza ta
Nu mă lăsa strivită
Sub talpă înnegrită
Roagă-te, strigă spre cer…
În zadar un ram s-apleacă
Către frunză s-o cuprindă
Este vântul ce-o alungă
Sub o talpă prea grăbită.
Într-o pripășită toamnă
Eu sunt frunza răzvrătită.
PE DRUMUL SIHASTRULUI
Bătrânul sihastru mergând pe o cărare aridă se întorcea de la mănăstire cu traista pe spatele gârbovit, în care avea doar două cărți de rugăciune, niște lumânări și un pic de anaforă. Se îndrepta spre sihăstria bordeiului care îi este locaș în adâncul răcoros al pădurii, pădurea ce este zid de apărare credinței lui în Dumnezeu. Era printre primele zile de primăvară . Bătrânul sihastru pășea încet, scrutând depărtarea vede un pâlc de copaci tineri. Ajunge acolo, poposește lângă un falnic cireș cu crengile și ramurile încă fără frunze, apoi rezemându-se de tulpina copacului , sihastrul își spune :
- Cât mă odihnesc am să spun o rugăciune către Dumnezeu, poate-o aude și cireșul. E frumos si falnic copacul, dar încă nu știe, nu a învățat cine-i Dumnezeu, cine-i puterea divină în Univers.
Sihastrul nu începuse rugăciunea și ca dintr-o adiere venită de nicăieri crengile cireșului se unduiau în răspuns către el, iar mugurii slobozeau o mulțime de flori și frunze ce-și etalau culoarea într-o podoabă frumoasă,coroana opacului. Uimit, fascinat de ce vede, sihastru cu ochii către cer strigă:
- NIHIL SINE DEO..! Doamne iartă-mă și nu mă lăsa repetent…Am înțeles că natura te știe și cunoaște puterea divină, îți respectă îndatoririle și drepturile pe care le are fiecare sămânță la momentul germinării ei ca plantă, ca viețuitoare. Dumnezeul meu ,mult mai învățată-i natura decât mine, bătrân păcătos.
Niciodată cireșul nu va vrea sa fie palmier, nuc sau mătrăgună , fiecare își păstrează menirea si pământul din care au răsărit. Nimic pe pământ nu-i fără voia lui Dumnezeu . Dar tu... ?
TU, ce-ai fost zămislit OM ,
Creație supremă a divinității
Ai primit discernământ și grai
Dar tu nu ești decât un lacom
Dezbrăcându-te de haina umanității
Întruchipat în urmașul lui Cain
Devii un eretic și - un jalnic hain
Cioplind judecăți și legi păgâne
Îți faci din omul muncitor un sclav
Și liberul - arbitru îl folosești mârșav
Transformi frumosul în urât,
Binele în rău și pacea în război
Ucizi, biciuiești și-arunci în noroi
Pe toți urmașii lui Abel.
După ce și-a auzit gândurile, bătrânul mai spune :
- Cainule! Tu ești acela care ai luat securea și ți-ai cioplit din tulpină falnică de cireș un scrin în care ți-ascunzi tot ce-ai furat.
Eliberat de gânduri ce uneori îl întristează de atâta nedreptate ce-i pe pământ, bătrânul se ridică de la tulpina copacului, își ia traista și mai privește o dată frumusețea cireșului, frumusețea naturii :
- Tinere copac, cireș frumos , ești mult mai învățat ca mine…Nu peste mult timp am să trec pe la tine, să mă înfrupt din bunătatea roadelor tale și dacă vei permite, am să iau o mână cu cireșe să duc în lăcașul credinței mele. Poate va trece și pe la mine un peregrin și-l voi ospăta cu roadele tale…
Sihastru pleacă mulțumit sufletește de cum l-a primit, l-a privit si l-a auzit natura.. .
FRÂNTURI DIN GÂNDURI ,,I,,
Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de marmura si lucirile metalice purtând pe frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert, ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,, toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund, dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata, cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.
REGRET
Mereu îmi reproșez, cuget și regret
Pentru voi, fire de iarbă străpunse
De pașii strivind ultimul secret
Contorsionat în trăiri ascunse
Îmi reproșez c-am rupt un ram înflorit
Iar fructul l-am osândit în teacă
El, era copacul ce eu l-am sădit
Azi, frunzele-i cad și seva-i seacă.
………………..
Regret marele secret
Că n-am eliberat fructul din teacă
Și am călcat firul de iarbă.
SĂ CÂNȚI
Să cânți de bucurie,
Să cânți într-un amar…
Să cânți precum în colivie
Solitar, cântă un canar
Nemângâiatul aripat
De mult ,el zborul l-a uitat.
S- aduni într-un pocal
Lacrimi drept simbrie
Un oftat prelung, vocal
Privind la ușa cu zăvoare
Dorința - i avântul spre neant
Când viața-i într-o colivie
Cântul tău, un vis volant...
Din valuri
Dezleagă-mă, Doamne,de catarg
Oricât de departe-mi va fi malul…
Cu valuri mari lupta-voi în larg
Să ating măcar o dată limanul.
Dacă liniște nu voi găsi
Statornică precum o vrabie,
Singură talazuri voi feri
Mă voi întoarce pe corabie.
Cu cer înnourat drept glugă,
Valurile plapumă de seară
De-a pururi îmi voi zice rugă
La farul ce n-a vrut să apară…
Frunza răzvrătită
Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunzele care cad
Triste, galbene și mor.
Doar cele răzvrătite
Cer copacului ajutor:
Sunt frunza îngălbenită
Copacule, sunt frunza ta
Nu mă lăsa strivită
Sub talpă înnegrită
Roagă-te, strigă spre cer…
În zadar un ram s-apleacă
Către frunză s-o cuprindă
Este vântul ce-o alungă
Sub o talpă prea grăbită.
Într-o pripășită toamnă
Eu sunt frunza răzvrătită.
Anișoara Iordache