Transcedental

Fiecare parte a corpului uman

Își accelerează rostul ideal.

Prin organe și simțuri iese la liman,

Luptând să nu intre în areal.

Spre culmi, ne bazăm pe picioare.

Proptim un țel cu puterea din mâini.

Gândim și dobândim minți superioare,

Visând ca ideile bune să prindă rădăcini.

Hrănim creierul cu multă știință,

Auzul cu note muzicale divine,

Văzul cu priveliști de priință,

Mirosul de flori ce-n nări survine.

Râurile ce trec prin vene și artere,

Și circulă prin organism cu un rol,

Sunt hrana inimii încă de la naștere

Și dă creierului înțeleptul control.

Un imens mecanism îl purtăm, 

Un ceas cu un timp ce-i efemer,

Și loviți de boli, viața scurtăm

Ridicând ochii și ruga spre cer.

N-aș vrea să spun ce, sau cum sunt.
Despre astea, niciun cuvânt
Este suficient să știu
Că pot să fiu
Exact ce sunt.
...
Căci în zadar
Încerc să par
Ce n-aș putea să fiu!
...
A da un sens vieții mele
Aici pe pământ
Nu-nseamnă-a aspira la stele,
Ci a putea atât să spun:
Că eu, pur și simplu, sunt!
...
Și dacă nu-s, că nu pot fi
Ce-aș vrea să fiu fără să par
Mi-e căutarea în zadar
Și cazna-mi fără de hotar
M-aruncă printre erezii?
...
Și-atunci mă-ntreb, de unde vine,
Acest îndemn ce nu-mi dă pace,
Să rup din lumile divine,
O scânteie care-mi place
Și care vrea doar să se joace
Cu scânteile din mine
Scriind versuri în ciorchine,
...
Strofe zeci cuminți și calde
Pentru oameni cumsecade?
Dar când oamenii s-or duce,
Printre stele, să se culce
Cine după ei să urce,
Să le facă sonmnul dulce,
Au nu scâteia jucăușă,
Când în pat, când după ușă,
Când la mine-ntr-o mănușă,
Încercând a se ascunde
Să n-o pun în versuri blânde?
Dar eu o las, căci de oriunde
Prinsă-n păpădii plăpânde,
Puf ușor purtat de vânt,
Pune viață în cuvânt,
Temelie din demersul
De a-mi naște-n taină versul
Versul meu plin de mister.
Mai mult, ce-aș putea să cer?
Deși aș cere doar să știu,
De nu-s ce par, cum pot să fiu?
...
Are poezia rost?
Dar dacă mi-aduce-aminte,
Printre cuvinte,
Cine am fost?
Și doar astfel voi ști
Cine voi fi?
...
Totuși, care cuvânt
Printr-o minune,
Îmi poate spune
Din cine par, eu cine sunt?

Ce este omul, fiinţa trecãtoare?

Un chip scãldat în umbre şi în soare!

Minune care-apare şi-apoi trece

Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.

Lut moale, bucuros c-a fost sãpat

Şi îngrijit, udat şi cultivat,

Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",

Şuvoi încetinit de bolovani.

Nu este fiinţa dulce şi hazlie

Mai mult decât un vers de poezie...

Se bucurã şi strofa şi poetul,

Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.

Cum trece coasa peste pipirig

Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,

Cum se deşirã firul de pe fus,

Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...

În prima parte a vieții,

Într-un decor de fast,

Apar două vedete: o fată și-un băiat

Atât sunt de frumoși, de tineri, de curați,

Privindu-i de departe, ai spune că sunt frați.

Sunt frați într-o iubire

Ce s-a înfiripat

Nimic nu m-ai contează, e totul minunat.

Renunță la părinți, la ordinea firească,

Iar școala se transferă în glastră la fereastră.

În partea a doua a vieții,

Pe-o scenă amenajată …

Aceleași personaje: se ceartă și se-mpacă.

El, plin de îngânfare, drogat și tatuat, 

Deja e într-o gașcă, se crede împărat.

Iar, Eva cea modernă, aproape dezbrăcată,

În aburi de beție, ajunge dezaxată.

Povestea lor e tristă, dar personalizată,

Nu m-ai au niciun rol, pe scena-ntunecată!

Realitatea, însă, ne spune cu tărie,

Avem un tineret cu fală și mândrie!

Învăță-n școli înalte, în universități,

Și-ajung prin lumea toată profesorii și docenți.

Și ne mândrim cu toții că îi avem în țară,

Ei știu cum să separe neghina de secară.

Le celebram știința și munca-n cercetare,

PLANETA E SALVATĂ! Vom fi liberi sub soare!

Viorica E.

Oricât de tare aș striga

Oricât de mult aș divulga

Vorbesc în gol de parcă-s singur

Cu cât vorbesc cu atât înlătur

Și simt nevoia să-ți explic

Și făcând asta mă ridic

Și-ți zic ce-i dincolo de vorbe

Și-ți arăt spre căi superbe

Și pot să stau să-ți zic o viață

Dar vei ajunge într-o ceață

Căci câtă vreme stai adormit

Nu vei știi ce zic de Infinit

Câtă vreme doar m-asculți

Dând din cap fără să-nveți

Rămâi în inconștiență

Stai și opui rezistență

Și asta-i iluzia mea

Că vreau să ajut lumea

În timp ce eu sunt Dumnezeu

În timp ce-s tu și tu ești eu

Pentru ce traim?

Nimeni nu stie

Care raspunsul sa fie

Oare ca sa ne iubim?

Pentru ce traim?

Multi au speculat

Altii ne-au sugerat

Poate sa suferim?

Pentru ce traim?

Cu totii ne-am gandit

Intrebarea-m rasucit

Solutia s-o gasim

Pentru ce traim?

Raspunsul l-am aflat

Si apoi vi l-am dat 

Traim ca sa murim

Privește, iubito, se apropie iarna,
Din ploaia de toamnă se scutură fulgii,
Un alb de poveste se așterne în fundal,
Un moș rebegit pândește prin geam.

Se ninge în mine cu fulgi de zăpadă,
E iarnă în trup și-n suflet mi-e rece,
Se-așterne omătul pe inima-mi caldă,
Nici pași de nepoți nu pot să-l străbată.

Privește, iubito, cum ninge în mine
Cu fulgi de zăpadă veniți de departe!
O lume de gheață se-așterne în mine,
E timpul în care ne spunem adio.
*
Ascultă, iubito, cum strigă în noapte
Din inima-mi ruptă un dor de departe,
Un gând de-a pleca spre zări minunate,
În raiul promis strămoșii m-așteaptă.

Mă strigă în noapte frații din moarte,
Bătrânul părinte mă cheamă aproape,
O mână de oase dă la o parte
Negrul pământ să-mi facă mormânt.

Ascultă, iubito, glasuri din moarte!
Sunt glasuri de frate ce strigă în noapte,
Mă cheamă la ceruri din sfântul mormânt,
Sunt suflet de om ce zboară în vânt.

Să nu te temi când treci prin astă viață

Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut,

Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini

În era când erai un simplu lut.

Când toți îți țipă „nu mai ești al nostru”

Pe drumul care duce nicăieri

Să nu te pierzi nicicând în necredință,

Căci libertatea ți-o trăiești în cer.

Acolo lângă stelele surate

Unde te-așteaptă vechii tăi strămoși

Când treci prin ceea ce îi spunem moarte

În Univers e casa sufletului tău.

Aș plânge azi mormântul și mâine tot l-aș plânge,

Aș răscoli pământul să-nec durerea-n sânge,

Aș alunga tăcerea sordidelor morminte

Și aș chema, în veci, pe scumpul meu părinte.

Aș stinge lumânarea la cap ce-ți stă aprinsă,

Aș da deoparte crucea cu numele tău scrisă,

Aș mângâia pământul cu lacrimile-mi triste

Și aș sădi un pom în amintirea-ți tristă.

Aș face o grădină să-ți fie loc de tihnă,

Sădiți în ea să fie arbuști de iasomie

Și undeva aproape să pun o bancă, tată,

Să-ți fiu tovarăș mut de-acum până la moarte.

Aș face un izvor să curgă-ncetișor

Și-n ceas de seară, tată, să ud florile toate,

Să-nviorez obrazul de lacrimi străbătut

Și să sărut mormântul ce mi te-a luat demult.

Din catedralele sufletelor triste se ridică la cer
cântecele inimilor noastre,
Cântece ce vor să îți vestească haosul infernal
în care se scaldă omenirea.
Vibrațiile muzicii zguduie magistral bolțile albastre
ale cerului domnesc,
Scormonind apoi toate colțurile Universului
pentru a-ți da de veste.

Plutind pe portativul stelelor, notele se rostogolesc într-o avalanșă nebună
Spre cel mai îndepărtat întuneric unde se termină materia cosmosului.
Aici, în tărâmul începutului și sfârșitului,
într-o singurătate absolută
Dumnezeu își doarme armonia pierdută
în leagănul uitărilor eterne.

Murmurul trist al umanității întrerupe
visarea solemnă a bunului Domn
Care ascultând ondulațiile pline de durere
ale cântecelor noastre triste
Hotărăște să ne îndulcească durerea
cu darul veșnic al iubirii.

Sunt lacrimi de durere ce azi purtăm în noi,

Sunt secole întregi de mii și mii de ploi,

Un amalgam ciudat de sincere regrete,

Păcatul Evei poartă a Domnului pecete.

Cortegiul funerar și doliul ce-l purtăm

La pieptul îmbrăcat, dar parcă și mai gol,

Sunt semnele tristeții, al marelui păcat,

De a-ți cunoaște taina, mărite împărat.

Cu remușcarea în suflet, cu inima zdrobită,

Cu plumb topit în sânge și în privire frică,

Călătorind prin lume și pregătind morminte,

Noi ne rugăm la tine și la icoana-ți sfântă,

Să ierți păcatul Evei e a omenirii luptă.

Sunt debutant poet în curtea bibliotecii,

În mână c-o peniță și-n minte mii de schițe,

Un amalgam ciudat de versuri pribegite

În mici volume scrise ce zac neprețuite.

Incendiat de soare și părăsit de om

Călătoresc în noapte cu ochi de visător,

Rostogolesc tăcerea unui poet minor

Spre universuri calde ce vor să mă omor.

Sunt prins în tăvălugul condeiului stelar,

Un scriitor pierdut pe-un drum imaginar,

Mi se arată coala pe care să semnez

Cerneală albă-i viața în negrul Univers.