"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)
E faptul dimineţii şi inima îmi bate,
Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...
Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,
Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!
Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete
Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;
Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete
Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns.
Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,
Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!
Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure
Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!
Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare
Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;
Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,
Am chip de om şi nume şi spirit românesc!
Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:
Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,
Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...
Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!
A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte
E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;
E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte
Din prima zi a vieţii şi pânã la final.
Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã
Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!
Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,
Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...
Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte
Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.
Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte
Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.
Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,
Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;
Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:
Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!
