Filozofia naturii

În fiecare zi

De un infinit de ori

Și copacii mor

Așteptând în rând ca la tăiere

 În a omului onor

 Sacrificați pentru o clipă de plăcere.

Ne mișcăm, trezim, visăm

Fără ca-n viață să discernem

Un  cărbune de  diamant

Un diamant ce-i tot cărbune.

Nu conștiința,  inteligenţa

E ceea ce

Ne face umani, geniali sau raţionali.

Deşi trecură

Eoni întregi

N-am învăţat

Cum să trăim în armonie

În agonie

Sau entropie

Cu mişcarea pendulară

A timpului neînăscut.

Orice făptură, oricât de mică

 Inteligentă de-ar fi,

Ca și norii distrugători

A căror spaime seducătoare

Creează viață din eter.

Trăiește în sine prin ea însăși

Precum  o umbră neluminată

Ca o rază întunecată.

Din spaime abrupte înălțate

O pădure milenară

Ar fi arsă, reclădită

Sub chip de om reconstruită.

Suntem o umbră

(Da, doar o umbra, nu te mira, chiar daca îți închizi ochii, O, tu cititorule,  umbra,  aceeași umbră, tot te  va urmări).

În căutarea dimineții.

Noaptea găsim ce e tristeţea

Fericirea de a jeli, bucuria de a sluji

Şi totuşi pentru a noastră mântuire

Strivim și  baza rădăcina

Rugându-ne ca și tulpina

Să stea dreaptă înălțată

Strigând zadarnic un crez impur.

Un sunet alb de a viețui

Neputința de a muri.

Suntem trăitori  doar cu gândul,

Pe vecie trădători,

Vom fi.

Suntem aici, ai voștri stăpâni

Vai de noi căci prin

Tăiere

Ce distrugem ne înconjoară

Ca-ntr-o plasă a minciunii

A durerii, slăbiciunii

Și a bolii de a fi

Un om prea mic pentru a întelege

Căci prin viaţa ce-o curmăm

Noi la moarte ne condamnăm.

Trăim şi nu ne uităm

La umbra ce-o călcăm.

Negru pamant eu am in suflet

Cu foc si fum înecăcios

Ma uit si tac, imi spirijin putred

De gaica Cerului duios

Un suflu trist si singuratic

Fara de sete sau de vis

Si-n  al vietii tremur sadic

Am fost si sunt,

Dar azi, si răsăritul meu s a stins

Negru pamant.

Negru pamant voi fi la randu mi

Cand toate-n loc se vor opri

Si inima si stele cazatoare

Iar apa- n mari nu va mai fi,

Nici lacrimi pe obrajii tristi

Nici mute strigate pierdute

Azi aruncate in simtiri

Sa se adune multe , multe

In negre amintiri.

Negru pamant gandesc adesea

Ce - n urma -n lume am lasat.

Un trist suspin , si o ploaie rece

Ce-azi pe mine ele cad

Negru pamant pe pleoape-mi greu

Rasuna tipete pierdute

Se pierd usor de Dumnezeu

Pasind in fulgerele mute

Astazi In urma v am lasat.

Un gând întrebător se înfiripă

Și-mi însoțește această clipă.

Privesc în sus, îndelung în zare

La norii plumburii în forme bizare.

Prin picăturile de rouă în zori

Intuiesc regia unor regizori,

Ce împletesc efectele naturii

Cu sentimentele încărcăturii.

Pe scena plumburie a cerului

Norii sunt personajele teatrului,

Unde se joacă o piesă cunoscută

Dintr-o furtună aprig născută.

Dintr-o aglomerație de fulgere

Și tunete intense-n străfulgere,

Bat la cauzele unor interacțiuni

Dar sunt oare binedicțiuni?

„Protest“

„Mamă,

am devenit un râu

mă revărs în tinerețea ale cărei carnete de student strălucesc precum aurul,

bucăți pe care niciun software punctat din lume nu le poate număra.

Mamă,

mi-e bine aici

Lupt împotriva celor care poartă glugi și arată degetul mijlociu

Fluier lașilor din înaltele castele

Mamă, vocea mea, vocea noastră se aude

ca unda care tună deasupra

De la focurile de avertizare

Astăzi au călcat încă o fată, mamă

Ieri au călcat un câine pe care toți îl iubeam

Nu pot să mă întorc acasă

Trebuie să curg până nu curățăm străzile,

Casele, orașele, țara,

Altfel mă voi usca prea devreme ca tine, ca tata.

Nu-ţi face griji. Voi fi pe trotuar.

Este cald printre semeni tăi.

mamă, o mașină accelerează.

Ochii șoferului sunt lipsiţi de viaţă.

Zbor și cad, mamă, și la moment nu simt durerea,

Dar aud oasele mele cum zbiară.

Mamă, mi-e frig acum,

Dar sângele de pe trotuar este cald,

Roșu ca şi capota mașinii,

Precum carnetul meu de student,

Și în timp ce sângele curge mă gândesc că nici astăzi

Nu voi ajunge acasă.

Autor: @encodedmoon“

/traducere/

https://nova.rs/magazin/prica-se/video-u-narodnom-pozoristu-u-beogradu-sinoc-je-horski-procitana-studentska-pesma-protestna-i-zbog-potresnih-reci-svi-su-plakali/

Am numai câteva stări sufleteşti,

Nu pot ajunge la limită niciodată,

Se sting în mine sentimente fireşti,

Fiindcă am conştiinţa pătată.

Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,

Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,

Îmi e contrazisă de suflet făptura,

Şi în polemici mi se stinge privirea.

Mă consum la maxim în fiecare stare,

Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,

Nu pot respira decât pe culmi de disperare,

Iar paroxismul este a mea răsuflare.

Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,

Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,

Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,

Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.

Mulțumesc, Bătrâne!
...
Dar va veni și clipa când fi-voi față-n față
Cu cel de-a cărui voie, m-am trezit la viață,
Și am să spun atunci, mulțumesc, Bătrâne
Că m-ai făcut părtaș la tainica-ți minune!
...
Iar de mi-ai dat durerea spre-a mă frânge,
Din Duhul tău să-mi pui un strop în sânge
Și pentru-această cruce, să mă dumiresc
Și pentru atâtea alte, Bătrâne, mulțumesc!

Revină-ți vântule din amorțeală!

Împrăștie prin boarea ta-n văzduh

A vieții înfățișare ideală,

Sfințită-n ceruri de cel duh!

Adună-i pe cei buni, o lume,

Ce-n calea gândului se-ntrec

Cu litere și cifre-n sume,

Iuțeala minții ce-o petrec.

Să împletești cu ani și ani

A timpului rotire-n infinit,

Ca spiritele, vechii castelani,

Să țină Universul neclintit.

Presară semințele vieții.

Să crească bujorii din apa vie.

Și udă-n roua dimineții

O prea frumoasă "împărăție".

Cu sceptrul ce destinu-l ține

Să-nobilezi pe cei sortiți

Să poarte spiritul în sine,

Și gând de-a nu fi părăsiți.

Te intimidează cu glas rânjit

O lume ce nu ți-a înțeles

Neputința dorului tău cel îndârjit

Și al tău principiu este smuls.

Dar răsărind din buchetul de fete

Fecioara cu obraji ca de bujor,

Și cu împlinirile sale complete,

Poate totul în viață va deveni ușor.

Și-atuncea rânjetul zăcut

De pe-a lor buze se va duce,

Și s-or așterne într-un tăcut

Uimiți, ne mai având ce zice.

Iară fecioara, în faptul serii

Ca o copilă sub clar de lună,

Își va accepta clipa trecerii

Încuvințând un dor sub pază bună.

Sunt gânduri ce nu se dezvăluie,

Vise ce nu se împărtășesc,

Simțăminte ce prin suflet bântuie,

Bătăi ale inimii ce nu se liniștesc.

Toate se înșiruie-n tumult

Sub bagheta nevăzută a destinului.

Chinuite de-amintiri de demult

În ritmul înfrigurat al timpului.

Ceasurile serilor trec,

Zilele săptămânilor zboară,

Lunile anilor te-ntrec

Iar singurătatea te doboară.

Te agăți de o fărâmă de timp,

Plutești pe o mare nesigură,

Numărând anotimp după anotimp

Și într-un final ești singură.

Furtună în suflet.

Clipe înlăcrimate.

Vei duce cu tine

Tot ceea ce ai ales.

Vei pierde curând

Tot ce ai crezut câștigat.

Vei uita mâine

Ceea ce ai dorit azi.

O rană în inimă,

O perlă în privire,

Surâs amar pe buze,

Frâu clipelor nefericite.

Voi fi departe-n gânduri,

Și-n suflet încerc a rezista

Efectului ce-adânc e cauzat

De-al fricii, sentiment ascuns.

Printre trestia din plaur

Ce cu luciul ei de aur

Se întinde ca o salbă,

S-a oprit o barză albă.

Aplecându-și ciocu-n jos

Chiar se pare, cu folos.

Căci în iarba verde, deasă,

S-a ascuns broasca râioasă,

Înștiințată prea târziu

De suratele-i din râu, 

Că o barză stând pe-o rână,

Se uita la ea cu râvnă.

Într-un fel se tot gândea

Oare barza n-o trecea

Peste trupul ei călcând

Fără să-i prindă de gând?

Sau poate cu ciocu-i mare,

Făr' să facă zarvă tare,

O va lua într-o secundă

Fără chiar să stea la pândă?

Dară berzei pare-se,

Tot așa uitându-se,

Îi veni milă deodată

De broasca cea îndurerată,

Și zărind berzele-n zbor

Că treceau peste un nor

Îndreptându-se grăbite

Către țărmurile-nsorite,

Aripile și le-ntinse,

Cu picioarele împinse

Iarba verde de mătase,

Și gândi broasca s-o lase,

Zburând sus și tot mai sus

Ca un soare neapus.

Iară broasca cea-ngâmfată

Se mândri către-o surată:

-Ai văzut că barza zboru-i

Și l-a luat s-ajungă stolu-i?

-De frică ca să nu fie

Măncată de noi de vie,

Zise cealaltă surată

Fudulă ca și-astălaltă.

O perlă dintr-o frumoasă scoică,

Ce oceanul a făcut-o rodnică,

A acostat la malul vieții

Strălucitoare în zorii dimineții.

Un boboc de floare înmiresmată

Ai răsărit în viață entuziasmată,

Pe drumul ce destinul l-a călăuzit

Și de îngerii din ceruri bine păzit.

Azi ai șaptesprezece ani

Sper cel puțin pe-atâția fani.

Sunt câțiva care te iubesc

Și mulți ani îți și doresc.

Să ai primăveri în suflet,

Vorbe dulci ca de poet,

Mintea plină de înțelepciune

Și spiritul mereu o vioiciune.