Filozofia naturii

Ramurile verzi de finic

Și de salcie-n prorocie,

Oamenii purtîndu-le tainic

Înmânate-s apoi cu dărnicie.

Trei zile și trei nopți sfinte,

În ore, minute și multiple clipe

Să le-mparți, ca bun părinte,

Cu cei dragi și dor să se-nfiripe.

Cele șapte taine spuse de Paști,

Aflate de creștini prin Apostoli,

Învățături divine să-nsușești

Că-s aduse din cer de către soli.

În spiritul sărbătorilor pascale

Se-așterne masă îmbelșugată.

Sufletul cântă pe note muzicale

Iar ființa cu natura-i conjugată.

Gîndurile se-nobilează feeric,

Inimile toate se deschid în floare,

Magic împrăștiindu-se generic

Și armonia pe toți să-nconjoare.

Pe culmile munților-s păduri

Cu falnici brazi înalți și verzi,

Ce tot anul întreg tu îi vezi

Înmugurind și dând lăstuni.

Miracol este acest conifer.

Că viața-i frumoasă, eternă

Și chiar fructul lui ce atîrnă,

Conul de brad este staminifer.

Spirala solzilor săi lemnoși

Respectă șirul lui Fibonacci

Ca forma petalelor și armonici

În categoria copacilor rășinoși.

Căzute pe bogatul pământ fertil

Și culese la începutul toamnei,

Solzii de brad încuvințați tainei

Semințele-i dau rod neavând pistil.

Veșnic verde cu miros îmbătător

Păzește mândru, prosper natura

Păstrându-i nuanța și coloratura

Oferind ființelor un dar încântător.

Lasă-te în voia sentimentelor.

Nu îngheța dorința-n rațiune.

Încearcă să te opui regretelor

Plăsmuite-n suflet dintr-o pasiune.

Privește peste îndoieli și sensuri,

Trăiește pentru tine-n viitor.

Nutrește speranțe și gesturi

Ce pot creea climatul iubitor.

Să-ți iei ca aliat o floare,

Ca păzitor un vultur.

Învăluită-n voalul de candoare

Să-ți amintești legenda lui Arthur.

Iubirea și puterea împreună

Cu înțelepciune, sunt dăruiri de sine.

Și învingând că ești ca o străbună

Vei dovedi în viitor urmări de bine.

Un întreg buchet de asemănări

Au în comun aceste două ființe.

Cu forță duc greul pe spinări

Și cu rezistență înfruntă suferințe.

Își urmează cu abilitate a lor cale

Și cu inteligență capătă echilibru.

Găsindu-și simpatii cu zaharicale

Loialitatea lor este de bun „calibru”.

Cu sensibilitate se comportă-n viață

Dacă sunt iubiți și tratați cu blândețe.

Când sunt vânduți pe doi bani la piață

Memoria prinde viteză în umbra de tristețe.

Dar au în comun și multe defecte.

Aplomb și năravuri comportamentale.

Vicii, stări ce produc multe efecte

Și care-ncalcă regulile fundamentale.

Răspund la unele fapte cu agresivitate,

Răvășiți, cercetează fapta scormonind.

Crezând c-a lor modalitate este realitate

Și se comportă rău, și totul prigonind.

Dar aceste ființe pline de splendoare

Create pe pământ din picături divine,

Le iubim, căci au calitățile de valoare:

Sublimi și chiar cu nobil sânge-n vine.

Seek for and find in your mind

All the happy days, in years.

No pressures and no fears

Just open a heart but not blind.

Touch the senses of the being,

Command the body to be well,

And stop your thoughts fleeing

Allow here the hope to dwell.

Feed with music your soul,

Listen the song of the life

Because you strive for a goal

And your love will be rife.

Se spune că în viața fiecărui om,

Dacă vârsta de șapte ani a împlinit,

Soarta dezvăluie precum un binom

Două elemente clare de îndeplinit.

Credința că-n viață va întâlni iubire,

Și-n drumu-i va păși cu inteligență.

Cu flori, soarta să-i fie o împodobire

Și bogăția anilor ca o inflorescență.

De ai ajuns să-i împlinești în căsnicie,

Înseamnă o nuntă de „cupru și lână”.

Căldura căminului a creat statornicie

Iar confortu-i izvorul din a vieții fântână.

Miraculoasă apă ce suflete hrănește,

Dulceață ce are ca ingredient iubirea,

Sentiment pur, ce-n inimă sălășluiește

Și-n cale, mereu, presară strălucirea.

Împlinirea visurilor, șirag de realizări,

Corola dorințelor, buchet de succese,

Melodia copacului vieții cu armonizări

Creând simfonia ce Universul hărăzise.

Nu știu dacă magice miracole

Trebuiau s-apară fără obstacole,

Sau destinul unei vieți triumfale,

Soarta să nu o scoată în cale.

Oare în calea destinului mereu

Va flutura în vânt ca un clișeu,

Sămânța presărată a speranței,

Aducând pe cea a siguranței?

De ce atunci când dorim în viață

O lume plină de toleranță,

Ne lovim și întâlnim intoleranță,

Și ne scăldăm în nesiguranță.

Atunci când visăm la fericcire

Ne-mpiedicăm de zădărnicire.

Suntem împinși spre buimăcire

Și ne afundăm în pipernicire.

Păsărică nătăfleață,

Nu te teme,nu te-omor!

Am vrut doar să te țin în brațe,

Nici de cum să te înconjor!

Eu îți multumesc copile,

C-ai seamă de viața mea!

Dar îți zic să știi de-acuma'

Nu mă pricep a zbura!

Știu că ceru-i gol și mare,

Dar direcția îmi lipsește

Am voință și-aripioare,

Insă,teama mă încolțește

Am tot auzit de zbor,

De la cei ce au mai zburat

Ușor le e din cuib să-mi zică,

Cât timp ascult de pe asfalt

Iar apoi,ce să fac oare,

să mă iau după ceilalți?

Drumul o fii el același,

Dar n-au toți același final

Se ivește întrebarea ,

Unde urmează tu să mergi?

Pe cărarea vieții tale,

Multe urmează să întâlnești!

Apreciez că mi-ai dat drumul,

Mă așteptam să mă rănești

Si-apoi,scuză-mi nesimțirea,

De a te ține la povești!

De mă mai revezi vreodată,

Fă-mi cu mâna înspre nori

Iar de știu și eu pe-atunci,

O să te învăț să zbori!

Unde-s nopţile în care
Tu fiind un visător,
Printre stele, ca în mare
Te plimbai neştiutor.

Fiind zeu, sau un copac
Rătăcind prin amintiri,
Şi bogat, dar şi sărac
Tot copil, şi versuri scrii.

Adorai să vezi lumina
Liniştea, în plină noapte,
Încercînd să afli taina,
De parcă citeai o carte.

Eşti copil, dar şi matur
Te impui sau nu cu paşi!
Timpul e nemuritor,
Apa curge, tu o laşi.
...

Suflet curcubeu ce te înalți acum

Din mlaștina durerii ca un fum,

Fum colorat dispersat in eter

Lăsând în urmă trupul efemer

Te diluezi în sferele înalte 

Uimit de-a ta imponderabilitate 

Eliberat din chingile de lut

Te integrezi total în Absolut.

Nu mai privi- napoi, nu are rost

Să vezi din nou pe unde ai mai fost?

În sus, și tot mai sus e drumul tău 

Ce ai lăsat în urmă e tot ce-a fost mai rău.

Ne naștem fără să știm ce-nseamnă
Să fii o clipă-n vastul Univers,
Și-nvățăm viața, zi după zi, să geamă
În noi, ca un etern și trist univers.

Căutăm sensuri printre întâmplări,
Un adevăr ascuns în fiecare zare,
Dar poate că suntem doar întrebări
Ce-au prins, pentru o vreme, întrupare.

Ce este viața? Un răgaz de soare,
Un drum pe care nu-l alegem noi?
O conștiință care, visătoare,
Își caută un rost printre nevoi?

Suntem materie ce-a prins cuvânt,
Un strop de timp ce se privește-n sine,
O clipă care întreabă de Pământ
De ce există — și de unde vine.

Iar moartea? Nu-i răspunsul la-ntrebare,
Nici poarta către-un adevăr promis;
E poate doar hotarul dintre-o stare
Și tot ce mintea n-a putut cuprinde-n vis.

Ne temem că-ntr-o zi vom fi uitare,
Că numele ni se va stinge-n vânt,
Dar cine știe dacă o plecare
Înseamnă că n-am fost pe-acest pământ?

Căci tot ce-am spus, o vorbă, o privire,
Un gest mărunt, făcut fără un scop,
Poate-a schimbat, prin simpla lui ivire,
Un alt destin, un suflet, un potop.

Nu știm ce este dincolo de vreme,
Nici dacă moartea are-un înțeles;
Dar poate că nici viața nu se teme
De-un capăt ce-i rămâne neînțeles.

Căci nu durata ne măsoară ființa,
Nici anii strânși în calendarul ce se trece,
Ci felul cum ne-am clădit conștiința
Și câte inimi n-am lăsat să plece.

Trăim cu moartea undeva aproape,
Dar nu ca doi dușmani ce se pândesc;
Ea ne amintește, dintre clipe, poate,
Că lucrurile trec — și de aceea cresc.

Un trandafir nu-i mai puțin frumos
Fiindcă se va scutura-ntr-o seară,
Iar cerul nu-i mai puțin luminos
Când stelele se sting și-apoi dispar.

Poate că veșnicia nu-i o viață
Ce curge fără margini, fără sfârșit,
Ci clipa care, deși se destramă,
Ne face să simțim că am trăit.

Și dacă într-o zi vom fi tăcere,
Fără răspunsuri, nume sau trecut,
Rămâne întrebarea: ce putere
Ne-a dat să fim — când n-am fi fost nicicând?

Poate că n-avem un rost dinainte,
Nici vreo menire scrisă undeva;
Poate că sensul nu se află-n cuvinte,
Ci-n tot ce alegem a însemna.

Iar eu, cât încă timpul mă mai ține,
Nu vreau să știu ce veșnicii mă cheamă.
Vreau să-nțeleg de ce, privind spre tine,
O clipă poate valora o viață-ntreagă.

Și dacă moartea va veni vreodată,
N-o voi numi nici demon, nici mister.
Va fi o întrebare neterminată,
Lăsată-n grija timpului și-a stelelor din cer.

Căci poate nu murim când viața pleacă,
Nici nu trăim doar fiindcă respirăm;
Ci între clipa care se destramă
Și veșnicie — îvățăm să exstăm.