Filozofia naturii

1. Ațintiți îmi sunt ochii asupra lui

Și cum sclipirea din ochi nu mai există:

Jumătate este, jumătate nu-i

Inima-mi bate, mă uit prin fața-i tristă...

2. Aruncat pe câmp, lângă rând mari de mașini,

A murit stupid, jumătate...doar carne a lăsat,

Ce contează că trăim? și noapte, întuneric și lumini,

Realitatea-i doar în capul nostru, cine mai-nțelege ce a existat?

3. Sfârâind în tigaie, încinsă se aude:

O bucată de ceafă, suculența țâșnind.

Vezi doar foamea din stomac, și-n schimb auzi laude;

Nu sânge, nu țipete, dureri din curtea bunicilor venind.

4. Suntem oameni, nu suntem carne și sânge!

Suntem animale, da, dar oare Dumnezeu ne va primi?

Când viața ciclu-și urmează: fărâmă, celulă și pântece

Ne ducem, nu ne-ntoarcem, pentru ce ne-om istovi?!

5. Și totuși, ce sens gestul lui l-a avut?

Să demonstreze c-a sfârșit neînțeles...

Mă uit la ochii larg deschiși, oare l-a durut?

Să știi că te-ai sfârșit pe un câmp de șes...

6. Și că-n vâltoarea vieții consumând noi suntem

Tăind, măcelărind, înghițind, defecând

Carne, sânge, mai în sânge! să ne-aduceți vrem

Urând, invidiind, răzbunând, omorând...

7. Carne și sânge, pentru suflet mai e loc?

Uitându-mă la el mă-ntrebai, dar oare, ce sunt eu?

Un trup, o formă, o ființă sau deloc,

Un fost, un va să vină, un acum, niciodată sau mereu?

8. Că sufletul este din carne și sânge, în schimb

Îl tai, îl spânzuri, îl îndoi, îl crești, îl mistuiești

Cu patima fizică, cu stres, durere, neajunsuri, îl plimb

Din bine în rău, din tristețe în fericire, oare-l miluiești?

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)

E faptul dimineţii şi inima îmi bate,

Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...

Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,

Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!

Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete

Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;

Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete

Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns. 

Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,

Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!

Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure

Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!

Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare

Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;

Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,

Am chip de om şi nume şi spirit românesc!

Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:

Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,

Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...

Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!

A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte

E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;

E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte

Din prima zi a vieţii şi pânã la final.

Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã

Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!

Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,

Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...

Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte

Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.

Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte

Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.

Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,

Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;

Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:

Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!

Aștept venirea, dar nu simt dor,
o floare în piept, dar fără ardoare.
Mireasa, o umbră în ochii mei,
mă îndrept spre ea, dar inima-i departe. 

Mă pierd în gânduri ce nu mai au rost,
o viață ce-mi cere, dar nu-mi aduce,
iar eu rămân cu promisiuni vechi,
într-o lume în care nimic nu se mai schimbă.

Armonia dispare, ca un acord pierdut,
lăutarii tăcuți nu mai cântă, nu mai știu,
totul e scris, totul e pierdut,
în ochii tăi văd doar întunericul care crește.

Dar nu, viață, nu te-nfrunta,
căci vraja nu va cuceri niciodată ziua mea.
Și totuși, în tăcere, vom învăța,
ce alții încă nu au înțeles.

“Norocul ți-l faci cu a ta mână”

O-nțeleaptă vorbă strămoșească,

Să nu crezi: “Imi ține morală o bâtrană,

Oș lăsa-o eu să vorbească,

În strună să-i cânt,

Și ea după strună să-mi joace,

Și așa s-o ținem până când

M-o lăsa cu povețele ei în pace.”

Destinul ți-e o carte deschisă

Și sufletul ți-e cerneală

C-a ta inimă s-o lași scrisă,

Căci ea ție îți e leală

Și-i dictează cum să scrie

Stiloului cel mort al conștiinței

Despre lunga lui călătorie

În ale veseliei și suferinței.

Coperțile-i sunt colorate

De cei pe care-i porți în inimă,

Care te susțin în tot și-n toate

Și direct pe suflet îți imprimă

Minunate desene, mici scrijelituri,

Dar tot tu ești autorul cel dintâi.

Alunecând pe-a apelor oglindã,

Stingherul cãlãtor, în barca sa,

Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã

Încã o zi, din cele câteva!...

La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:

Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?

Un şir de zile lungi, chinuitoare,

Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?

De fapt, de ce venim pe-aceastã lume

Zbãtându-ne a supravieţui?

- Spre a trãi şi a purta un nume

  Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -

Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,

Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!

Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,

Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!

Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã

Din zori de zi, pânã noaptea târziu;

Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,

Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...

Pentru pãmânt, popoarele se ceartã

Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!

Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:

"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"

Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul

Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;

Totul ne dã la început, pãmântul,

Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!

Iar cât despre necruţãtoarea fricã,

O regãseşti în orice cromozom;

- Mãsura ei mai mare sau mai micã -

Asta... depinde de la om, la om.

Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,

Cu ea se naşte orice muritor,

Ea nu ridicã semne de-ntrebare

Ci degetul ei ameninţãtor!

De bunãvoia ei, nu iese-afarã,

Nici nu renunţã uite... numa-aşa;

Decât când e poftitã sã disparã,

De Unul mai puternic decât ea.

Ce poate viaţa fi, decât o sumã

De vise lungi, în propriul aşternut.

Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,

Constat c-atât de repede-a trecut!

                           ☆

Ţine-te drept, amice, pe picioare,

Şi uitã-te puţin în jurul tãu!

Trateazã nepãsarea, ca atare,

Privind-o ca pe cel mai mare rãu!

Cãci pierderea de timp este o crimã

Când sunt atâtea lucruri de fãcut!

Din TIMP, o parte eşti: una infimã,

Prezentul sãu, la modul absolut.

Întreaga ta lucrare pãmânteascã

Pãstratã-i în al Cerului album.

Ferice cel ce vrea sã dobândeascã

Ce nu se poate pierde nicidecum!

"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1) 

14.11.2021, Gostkow, PL

Gândul bun nu pleacă din minte

Dacă sufletul  nu-i dă un impuls.

Și spiritul momentelor sfinte

Ce aduce cu sine al inimii puls.

Atmosfera creată în jurul familiei

Oferă darul de preț la care visăm.

Împreună aducem omagiul veseliei

Și într-un ritm divin, în rond, dansăm.

Luminițele vii și mirosul de vanilie,

Și dulciurile cu gust de scorțișoară,

Noaptea sfântă memorată în Biblie,

Toate dau iubirea care ne înconjoară.

Noaptea a trecut pe furiș,

Și razele de soare strălucesc.

Iar păsările vesel în luminiș,

Ciripesc și viața o îndulcesc.

Aș putea gândi la o scrisoare,

Dar mi-e frică de răspuns.

Ca-l meu dor să îl măsoare,

Iar s-ar pierde în nepătruns.

Oare în sufletu-mi s-a strecurat

Simbolul clipei de emoționare,

Subconștientul meu s-a bucurat

Și s-a înclinat spre înduioșare?

Dar soarele se-ascunde la apus,

Și o priveliște ca a unui vârstnic

La care luna sus pe cer s-a interpus

Gândului meu unic și năstrușnic.

Aud clinchetul bucuriei

Ce aduce sunetul armoniei.

Zăresc răsăritul de soare

Și vântul ce împrăștie boare.

Paleta galben-roșcat-aurie

Acoperă natura ca o pălărie.

Foșnetul frunzelor pe alei

Imită geamătul surd al petalei.

Îmi imaginez o pădure de bambus

Asupra căreia plutește un nimbus.

Vîrfurile tulpinilor ca un detaliu

S-au aplecat formând un vitraliu.

Îndepărtându-se norii de ploaie

Se-ntrezărește o lumină vioaie,

Ce jucăuș prin vitraliu pătrunde

Și în altarul catedralei s-ascunde.

Liniștea creată de sunetul toamnei

Prin misterul naturii și-al tainei,

Te-nclini în semn de venerație

Și o saluți cu suflet plin de admirație.

Am adormit gândind în van

Dacă-i aievea soarta mea,

Sau poate trece într-un an

Această suferință grea.

Nu-s clipele ce le petrec

Atăt de greu de suportat,

Nici lacrimile ce mă înec,

Ca spaima gândului îngrijorat.

Dacă aș putea să-nfrâng momentul,

Să am puterea de a lupta,

Destinului să-i schimb iar cursul,

S-aduc lumină-n viața mea.

Seek for and find in your mind

All the happy days, in years.

No pressures and no fears

Just open a heart but not blind.

Touch the senses of the being,

Command the body to be well,

And stop your thoughts fleeing

Allow here the hope to dwell.

Feed with music your soul,

Listen the song of the life

Because you strive for a goal

And your love will be rife.

Nothing is more important as life.

The fillings for human race too.

A shadow of a wild, unhappy life

Bring wild, said thoughts too.

A sunray over an indefinable life

Gives safety and defines it too.

Nature and abstract to our life

Live we reach to their stimulus too.