AM SCRIS, AM VRUT, AM PLÂNS...

    Toate aceste cuvinte, în care ne regăsim,
    reduşi la aceleaşi tăceri, 
    toate aceste cuvinte, ce lasă în noi, 
    urme adânci, ce nu vor trece niciodată, 
    toate aceste cuvinte, ca nişte frunze,
    căzând fără rost...
   

    Cuvinte, ca nişte păsări speriate,
    zburând către înaltul fără cântec, 
    fără formă, fără suflet…
    cuvinte, ca nişte mâini întinse,
    cerşind milă...

    Inutile cuvinte,
    de-acum am să tac...

    Lasă-mă să dorm o sută de ani,
    pe ţărmul inimii tale... 
    şi nu mă trezi. Lasă-mă acolo, 
    închis în mine ca-ntr-o scoică,
    fericit, ca un râs de copil,
    strălucind ca o perlă albastră.
    
    Şi dacă marea mă va smulge,
    cu valul ei trufaş de lângă tine, 
    nu mă lăsa. Ci leagă-mă la piept,
    cu lanţuri verzi de alge şi gratii de coral, 
    şi azvârle-mă-n adâncul mării tale, 
    în pace, întuneric plin şi calm.

    În grădina lui Adlai,
    A căzut un strop din rai:
    O minune pur divină,
    Ca o pană de lumină.
    
    Iată, îngerul frumos,
    Obosit, se-așează jos,
    Ciufulici, cu păr bălai,
    În grădina lui Adlai.
    
    "- Îngeraș cu-aripa frântă,
    Nu grăi, mai bine cântă
    Psalmul florilor de mai,
    În grădina lui Adlai!

#ingerulmeu

    Din abis către lumină,
    Ai răsărit vie grădină,
    Vibrant, miracol primenit,
    În roua lumii-ademenit...
    
    De umbra lunii te ascunzi,
    De scânteierea aştrilor rotunzi,
    Iar în lumina razelor solare,
    Te rogi cu trudă şi-abdicare...
    
    Şi-n adierea blândă-a serii,
    Te-abandonezi cu totul mării,
    Sărut final închis de-o vrajă,
    Rostită de fugarul vânt pe plajă...

    Ciudată reptilă lipsită de vine,
    Trupul tău cald curge-nspre mine:
    Marmură albă, fluidă, ce-ncearcă,
    Simţirea de el să-mi fie atrasă...
   

    Şi, Doamne!, -i plin de adâncimi înalt sculptate,
    De mâinile mele cu migală durate...
    Şi-l simt parcă-n mine, şoptindu-mi alene:

    "Hai, vino iubite şi sărută-mi pe gene,
    Somnul ce încă nu-i somn,
    Deşi-s adormită, ştii bine nu dorm."

    Cad lacrimi de înger,
    Ca o ploaie din cer,
    Ce ușor se stinge,
    Dar pielea nu ne-o atinge...
    
    În ploaie-am rămas,
    Plângând fără glas,
    Tu umbră-mi erai,
    La fel, fără grai...
    
    Tăcerile noastre-au mocnit,
    În noi, dureros, ascuțit,
    Iubirea ni se frânge,
    În răni fără sânge...
    
    Și-am prăbușit în noi,
    Torente negre de ploi,
    Căutând iar și iar în trecut,
    Cerul gri și acut...
    
    Am trecut prin furtuni,
    Urlând ca doi nebuni,
    Lamentabil, eșuând,
    Fără forță și gând...
    
    Și-n urmă, doar tăceri,
    În umbrele zilei de ieri,
    Au crescut, fără rost,
    Știind că am fost…

O clepsidră nescrisă ne măsoară

Clipita ce se pierde în trecut.

O frunză-n vânt ce pică în seară,

Pe-un drum pe care încă n-am pornit.

Alergăm după umbre si destine,

Căutând un răspuns în viitor,

Dar tot ce avem e-acum și ne aparține 

Un dans fragil și adesea trecător.

Rămân doar amintiri pictate-n grabă

Pe pânza vieţii care s-a scurs,

lar timpul trece, nu stă sắ întrebe

Purtându-ne pe toţi în al său curs.

Pentru mine, înghite-ți lacrimile,

O, pădure lipsită de copaci,

Și arde-ți tu toate patimile,

O, pădure lipsită de copaci.

Căci păsările ți s-au dus,

O, pădure lipsită de copaci,

Și copacii ei ți-au scurs!

O, padure lipsită de copaci.

Pentru mine,

Căci doar moarte crește acum în tine,

Alungă norii prevestitori de vreme rea,

Căci prin ei, viața nu ți se poate vedea.

-Da' cum vrei tu, iubirea mea,

S-alung eu așa ceva?

Căci ploile m-au asuprit,

Și demult m-au urgisit.

-Martoare ne sunt stelele din cer!

De departe ele te vor ghida,

Și doar un lucru îți mai cer,

Eu te rog, tu nu le abandona.

-Moarte sunt toate stelele mele

De viscole așa de grele,

Râurile vreau să mi le sec,

Iar cu ele, și eu să plec.

-O, pădure făr' de copaci,

Vanturile seci lasă-mă să ți le alin.

O, pădure fără de copaci!

Căci viețuitoare-ți vor fi într-un suspin.

-N-ai tu treabă de-ale mele,

Căci eu nu mai respir prin ele.

Aștept furtuna să mă mistuie,

Tu în schimb, să nu mă uiți.

Iar când aceasta a murit, 

Toate stelele lui de-asemenea au pierit.

Căci el avea doar una, 

Însăși ea, care-i era chiar luna.

Interesul, asemenea lupului,

Se furișează timid și apoi tiptil,

Intrând lacom în suflete, subtil

Adulmecând mirosul scopului.

Îl descoperi în multe variante.

Unii-l privesc ca o necesitate.

Alții ca pe o mare modalitate

De-a dobândi lucruri luxuriante.

Interesul, asemenea vulpii,

Se face admis prin viclenie,

Apelând mereu la "prietenie",

Dar calcă apoi mii de principii.

Îl găsești plin de multe ambiții.

Să-ți înșele propria încredere

Numai să obțină o accedere,

Așa cum procedează ipocriții.

Interesul, asemenea rândunicii,

Construiește cuibul sub streșini,

Creând ambientul unei grădini

Și hrănește tulpina unei statornicii.

Îl îmbrățișezi cu plăcere divină.

Căci dăruiește un scop benefic

Și doar prin iubire ce-l autentific

Ne mai lăsând răul să parvină.

    N-am ştiut că-mi voi petrece 
    O clipă-n umbra ta impunătoare, 
    Şi că prin gând, nici că mi-a trece 
    Privirea-ţi aspră şi pătrunzătoare. 
    
    Legenda ta, măcar de-o ştim cu toţii: 
    Trecută-n umbră şi prezentă-n stup. 
    Topită-n ceara translucid-a nopţii, 
    Străluminând neprihănitu-ţi trup.
    
    Neînfricat, în umbrele singurătăţii, 
    La toate, câte trec, tu le zâmbeşti. 
    Şi sprijinit în armele dreptăţii, 
    Nemuritor, de veacuri, hodineşti. 
    
    Desfăşurat de umbrele înşelătoare, 
    Te-am regăsit privind nepăsător 
    Spre-a orizontului nemărginire, 
    Şi-ntruchiparea-ntregului decor.

    (despre Hercule Farnese)

Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!

Secundele se topesc ca lumânările

în camera unde umbrele

dansează cu tăcerea.

Fiecare clipă care se stinge

Poartă cu sine universul nevăzut

a ceea ce a fost

și a ceea ce nu va mai fi.

Frunza care cade

Devine semn al fragilității,

memento al efemerității

care guvernează existența,

obligând timpul care trece

și ne definește destinul.

Orașul respiră sub ploaia rece,

străzile - vene ale unei lumi tranzitorii,

iar ferestrele privesc static

ca ochii ce surprind

ritmul invizibil al devenirii,

râsul se pierde în astfalt

vocile dispar în aerul dens al uitării.

Există, totuși, o frumusețe tacită

în această trecere inevitabilă.

Efemeritatea nu este doar pierdere:

ea conturează valoarea prezentului,

dă substanță fiecărei experiențe

și lumină fiecărui gest ce pare pierdut.

Timpul nu este doar măsură,

ci structură ontologică,

un flux ce definește limitele ființei.

În această trecere,

efemeritatea devine poartă

către o formă de eternitate

nu prin durată

ci prin intensitatea conștiinței

care recunoaște fiecare clipă ca esențială.