UNEORI...

    Ningea cu floare de salcâm, 
    Gălbuie nea pe caldarâm, 
    Pe arbori plini cu mici scântei, 
    Ce-s tămâiaţi cu iz de tei... 
    
    Ningea cu stele pe-nserat, 
    Pe cerul grav şi-ndurerat, 
    De cântul mierlei ce suspină, 
    În raza lunii fără vină...
    
    Ningea cu şoapte de cuvânt, 
    Dramatic, aşternute la pământ. 
    Văzduh înmiresmat cu poezii, 
    O noapte printre alte-atâtea mii…

Sărută-mă pe tâmplă,
Și lasă-mă să mor,
Să uit de ce se-ntâmplă,
Din noapte până-n zor...

Sărută-mă pe pleoape,
Și dă-mi ce se cuvine,
Această sfântă noapte,
Cu stele prea puține...

Sărută-mă pe buze,
Să-mi lași un gust amar,
O miere strânsă-n frunze,
De care n-ai avut habar...

Sărută-mă pe frunte,
Sărută-mă... final,
Și dintre câte-s multe,
Să mă iubești total...

Cum este viața omului, de ce înaintează-n vârstă, tot stă și se oprește, de-i răsbate la suprafață câte-o amintire, ia așa, câteodată mai duioasă, altă dată mai hazlie, altă dată mai amară...

Îmi amintesc că odată, cu noaptea-n cap, mă zghihuie bunică-miu, să mă 'nalț din somn ca să mergem la Socodor... Când am auzit eu de-aiestea, țuști! am și sărit din pătuțul cel moale și cald, m-am spălat iute pe față și după urechi, m-am îmbrăcat iute cu-o pereche de brăcinari scurți verzi și o cămeșă cu mâneci scurte, galbenă ca paiul...  Așa obișnuiam eu să-mi petrec toate zilele de vacanță, îmbrăcat așa, cu picioarele goale prin colbul moale din curte, sau prin iarba verde și grasă din grădină, dând bătrânilor o mână de ajutor după puterile mele...

La Socodor, toți sătenii își țineau "în dare" fiecare ce oi avea. Bunicul ținea vreo patru oi zdravene, blegi de proaste ce erau, care nu știau decât să rumege etern la iarbă și să facă peste tot numai căcăreze, că lapte nu prea dădeau... Dar în fine, o dată sau de două ori pe lună, bunicul mai îmboldit de bunica își lua noaptea-n cap și pleca la stână să-și ridice rația de brânză, urdă, caș și lapte, rezultate din urma blegelor de oi. De data asta însă, îl însoțea un pici somnoros, care încerca din răsputeri să țină pasul cu cel al bunicului, care se grăbea să ajungă la strungă înainte ca soarele de amiaz' să bată prea tare...

După ce-am lăsat în urmă hotarul satului, am apucat-o pe un drum de țară mărginit într-o parte și alta de lanuri cu grâu copt, ce băteau deja în auriu, peticite din loc în loc cu maci roșii ca sângele și de albăstrele ca cerul ce se afla limpede, fără de nori, cu un soare blând ce ne însoțea timid, la o depărtare respectuoasă față de doi pelerini care o luaseră dis-de-dimineață la picior, cu un scop bine determinat: strunga oilor de la Socodor.

Odată ajunși la o buză de pădure întunecoasă și răcoroasă, bunicul dijmui din raniță câteva ouă fierte-tari, o bucată mare de mămăligă, un calup generos de caș, ceapă verde, roșii mari și zemoase drese cu sare grunjoasă, și cu nelipsita-i brișcă, împărți în mod egal bunătățurile așternute pe un ștergar alb din in de la bunica... Și cum stăteam noi tolăniți în iarba 'naltă și deasă, și ne înfruptam din toate-acele de bunătăți, iată că, dintr-o dată, bunicul îmi făcu semn să tac: dinspre pădure, la o distanță de câteva zeci de prăjini, o ciută însoțită de doi iezi pătați, ieșau temători spre lumină...

Cu ochii măriți a mirare și aproape ținându-mi răsuflarea, stăteam ciuciulit în iarba deasă, cu bătrânul lângă mine, privind în tăcere cum ciuta își fremăta urechile în toate părțile, adulmecând în zare cu nările căscate, doar-doar o simți vreo primejdie, când deodată, semeț, își făcu apariția din întunericul pădurii un cerb cu coarne înalte și ascuțite, frumos, cum numai în poze mai poți vedea... 

Era o liniște profundă, nu se auzea decât foșnetul ușor al frunzelor din bătaia vântului, iar mie-mi tremurau genunchii de emoție, când liniștea fu dintr-o dată spartă de un croncănit îndepărtat de pasăre, iar ciuta cu iezii cei jucăuși, dimpreună cu cerbul cel semeț, se și topiră ca un fum albăstrui în negura pădurii...

Pasăre tâmpită! Nu puteai și tu să mai zăbovești o clipă, ca noi să mai avem parte de această priveliște unică prin însăși măreția ei! O clipă pe care aș fi dorit s-o fixez mai bine în memoria mea... Ne-am ridicat anevoie și ne-am așezat pe copacul prăbușit, îmbrăcat în mușchi verde și pufos, ne-am hodinit preț de o clipă, după care, am luat-o din nou la picior înspre... Socodor!

Pe la prânz am ajuns, și însoțiți de doi dulăi mari, lățoși și fioroși, care ne lătraseră de la distanță, ne-am apropiat de bordeiul îngropat pe jumătate-n pământ al ciobanilor, pe care i-am aflat trăgând la aghioase, dormind la umbra unui stejar bătrân care-și oferea cu generozitate-n jur umbra răcoroasă. Pesemne căldura era prea mare, de doborâse ditamai zdrahonii de ciobani, iar oile pășteau răsfirate care-ncotro, din când în când, se auzea câte-o talangă, două, răsbătând slab, spărgând în fuioare o tăcere nefirească de după-amiază, când amorțește toată suflarea sub soarele prea tare arzator...

Bunicul, scoase din raniță vreo două pachete de țigări pe care le întinse ciobanilor, iar aceștia îi dădu la schimb - sau cel puțin așa-mi imaginam eu! -, o bucățoaică de mare caș, o vadră de brânză frământată de oi și o doniță înaltă și subțire din lemn plină-ochi cu lapte proaspăt muls. Le mai dădu bunicul ciobanilor și un val de tifon alb numai bun pentru strecurat, o pâine tare și mare cât o roată de car, precum și o damigeană mică cu țuică de prune, numai bună de răcorit pe-o arșiță ca aia...

Între timp, ciobanii întețiră cărbunii, stârnind un foc zglobiu și jucăuș, ascunzând în jar proaspăt câte-un bulz pentru fiecare, știți de care, din ceia de mămăligă cu brânză  frământată la mijloc, care se coceau frumos, la fum iute de cetină de brad, ah! cum simt și-acum, după atâția ani, gustul pe cerul gurii... inconfundabil, de neuitat!

Dinspre-amurg, ne-am întors către casă, ce bucurie! că ne-am întâlnit cu un căruțaș care scobora înspre vale cu un car tras de doi boi băloși, încărcat, plin cu fân, bunicul se luă la vorbă cu căruțașul, iar eu, în car, stăteam tolănit pe spate cu mâinile-așezate sub ceafă, privind cerul stropit de stele care începeau a licări o lună mare și rotundă, care-și vărsa lumina de felinar peste răcoarea serii, care, iată, se desfășura pastoral peste Socodor, o lume uitată și readusă la viață, de un strop de lapte ce-atârnă fragil de-o mustață de motan...

M-ai privit incert...
Cu trupul meu inert,
Încercam să m-adun,
Întrebând: "La ce bun?"

Ai plecat din mine...
Și-am văzut bine,
Umbrele îndoielilor,
Prelungite, cum dor...

N-am spus nimic...
Ploaia a căzut vremelnic,
Peste tăcerile noastre,
Burând stelele caste...

Privesc ușa neîncetat...
Așteptându-te însetat...
Și nici tu nu știi,
Dacă o să mai revii...

Dar am simțit cândva...
M-ai locuit cu umbra ta...
Acum nu mai sunt,
Decât un singur cuvânt...

Nu te teme, iarna asta cu siguranță va veni,
Iar timpul o va cerne ca pe atâtea alte ierni,
Și după ea, va înflori o nouă primăvară,
Iar noi ne vom privi în ochi ca întâia oară...

Ce dacă vei afla la mine un rid în plus?
Tu știi că timpul, în colțul ochiului l-a pus,
Iar eu îți voi mângâia părul ușor mai albit,
Anii care-au trecut, repede s-au mai grăbit!

Parcă mai ieri, eram ca doi copii neștiutori,
La greul vieții pe care l-am dus, nepăsători,
C-a fost, în anii ăștia, și greu, a fost și bine,
Ne-am bucurat de toate așa cum se cuvine...

De zorii noi ai vieții noastre, nu te teme,
Afară ninge frumos și e încă devreme,
Amurgul serii, în umbre ca întotdeauna,
Se va lăsa în stele, străluminându-și luna...

Așa că draga mea, ia cuibărește-te în mine,
Să așteptăm cuminți sezonul ăsta care vine,
De fiecare dată mă uimești, tu chiar nu ai habar,
Că toate stelele se află la tine-n buzunar...

    Pentru o clipă-n zor de ziuă,
    Mi-am stins privirea-n tain de rouă,
    Şi îmbrăcat cu haina dimineţii,
    Păşit-am iar pe drumul scurt al vieţii...
    
    Şi am privit cu teamă peste umăr,
    La florile strivite fără număr,
    Pe care pasul meu, cu umbra sa,
    Le-a prefăcut în praf de stea...

Nu știu ce să fac 

Mi-e frică pentru c-am început s-o plac 

Inimă spune-mi ce-ar trebui să fac 

Nu vreau ca-n belele să te bag...

Nu vreau să simți din nou durerea despărțirii

Nu vreau să te ardă iar flăcările iubirii

Nu vreau să treci iar prin ce-ai trecut 

Cu toate astea parc-o iau de la-nceput.....

Parcă o apuc din nou pe aceiași cale 

Prind trandafirul de spini și rămâne fără petale 

Pot spune că toată durerea mea este în zadar

Dacă după ce-l culeg petalele-i dispar

Ce sesn au vorbele dulci dacă-ți lasă gust amar 

Ce sens are să te atașezi dacă la final oricum dispar 

Ce sens are să iubeși dacă obți doar suferință 

Pèștișorul de aur este inutil dacă nu-ți îndeplinește o dorință 

Ce sens are să trăiești

Dacă nu ști încotro să te-ndrepți 

Ce sens are să-ți dai sens vieții 

Dacă când vorbești te ascultă doar pereții 

Ce sens mai are dreptatea 

Dacă când o cauți parcă și pe soare se lasă noaptea 

Ce sens are să-ți dorești iubire 

Dacă la final rămâne doar o amintire 

Ce sens are să cauți femeia potrivită 

Atunci când ști că dragostea și norocul te evită 

Ce sens mai are să tot încerci 

Regretele în droguri și alcool să le îneci 

Ce sens are speranța 

Dacă singur îți distrugi viața 

Ce sens are căutarea unui sens 

Într-o lume unde parcă toate-s fără sens 

Ce sens are încrederea 

Când faptele lor sunt interpretabile ca tăcerea 

Toate zic că sau săturat de vorbe și acum vor fapte 

Și tot ele sunt cele care te înjunghie pe la spate 

Ce sens au jurămintele făcute 

De o persoană care mereu te minte 

Ce sens au toate 

Dacă totul se termină la moarte 

Ce sens are să te chinuiești 

Să obți un lucru de care n-ai nevoie dar totuși ți-l dorești 

Ce sens are să tragi de tine toată viața 

Să încerci mereu să fi tu cel ce sparge gheața 

Să încerci mereu să-i ajuți pe toți 

Iar tu când ai nevoie de ajutor îl primești mai rapid de la cei morți 

Spune-mi tu ce sens mai are 

Să fi dispus să-ți dai și viața pentru o fată care 

Poate te-a uitat de mult, dar tu încă ai răbdare 

Să o aștepți o viață că cine știe.... poate apare 

Ce sens are să iubești 

Dacă ști că tu mereu greșești 

Ce sens are să-ți pară rău

Dacă n-ai știut s-apreciezi ce-a fost al tău 

Cu-adevărat, astăzi este o zi specială,
Nedeslușită, în șoapta ei domoală,
Lipsită de orice sens și de orice culoare,
E o zi ploioasă, întunecată, ce doare...

Lipsit de chef, golit sunt de gânduri,
Toamna asta mi se risipește pe riduri,
Ridicându-și spre cer inutilele frunze
În fuioare-așezate sub formă de scuze...

Ziua asta am s-o las prin mine să treacă,
Ca pe o piesă de teatru, de tragedie greacă,
În care, alături de toamnă, actori am fost,
Jucându-ne rolul fără chef și la fel de prost...

    Câtă durere în spate poţi duce 
    Cu mâinile pironite de cruce 
    Cât amar şi lacrimi, ascunse, 
    Mai curg pe obrajii tăi?

Fiecare parte a corpului uman

Își accelerează rostul ideal.

Prin organe și simțuri iese la liman,

Luptând să nu intre în areal.

Spre culmi, ne bazăm pe picioare.

Proptim un țel cu puterea din mâini.

Gândim și dobândim minți superioare,

Visând ca ideile bune să prindă rădăcini.

Hrănim creierul cu multă știință,

Auzul cu note muzicale divine,

Văzul cu priveliști de priință,

Mirosul de flori ce-n nări survine.

Râurile ce trec prin vene și artere,

Și circulă prin organism cu un rol,

Sunt hrana inimii încă de la naștere

Și dă creierului înțeleptul control.

Un imens mecanism îl purtăm, 

Un ceas cu un timp ce-i efemer,

Și loviți de boli, viața scurtăm

Ridicând ochii și ruga spre cer.

Ce vie e scena vieții,

Cu râsete, vise,speranțe,

Omagiu nescris dimineții,

Dar, prinși în vâltoare, noi,bieții,

Uitam că odată, pe scena,

Lumina se stinge, și ceții 

Ramane-i-va clipa boema,

Cortina cadea-va, eternă...

Tăcerea doar fi-va...

O lacrimă-n ochi e,căci vieții

Îi suntem datori cu o moarte,

Cad stele, și valuri se zbat,

In zare, departe, e noapte..

Mi-e foame de ceva bun

sau poate chiar de-o carte,

poate chiar o să-mi impun

să pot citi de toate.

Vreau să scap de tot

din lumea asta crudă

plină de-un antidot

care ne lasă-n urmă.

Cartea e scăparea

căci are valoarea,

cheia spre un univers

cu totul mult mai divers.

Timpul zboară, dar în cărți

de pagini este captat

si de noi împrumutat.

Pătrundem deșerți în ea

căutând tot ce-am pierdut

și ieșim ca pasărea,

cu timpul înapoi cerut.