Ultimul lăcaș

Din trupul tău se-aude un ecou,

O umbră care-mi poartă amintirea,

De parc-a fost doar visul meu și-al tău,

În somnul ce cuprinse omenirea.

Sub pleoape-mi plouă un nor stingher,

Îmi curge printre vene nesfârșirea,

Dar mă dezbrac de tine, ca de cer,

Și ard până la scrum toată iubirea.

Se stinge-n suflet ultimul jăratic,

Și teama, ca un zeu fără altare,

Îmi scrie-n trupul meu tomnatic;

Să nu te chem, și nici să cer iertare.

În locul tău rămâne un pustiu,

O carte arsă, plină de poeme,

Ce nu s-au spus, dar care știu,

Că îmi vor plânge nopțile boeme.

Și dacă-n zori m-aș mai întoarce iar,

Ar izbucni în mine un război,

Aș rupe timpul, ca pe-un calendar,

Și mi-aș lua iubirea înapoi.

Nu mai aștept nimic, și totuși stau,

Cu mâinile pe tâmple, ca-ntr-o rugă,

Și tot încerc din mine să te iau,

Ca să mă pot opri din fugă…

N-am să te chem și nici n-am să te iert,

Plecarea ta în mine voi strivi-o,

Reascultându-ți jalnicul concert,

Unde-ai cântat în toate piesele: Adio!

Sunt acelaşi om în altă lume,

Sunt acelaşi gând rătăcitor,

Mare agitată fără spume,

Rană adâncă în picior.

Am aceiaşi tresărire,

Precum valul spart de stâncă,

Port în mine acea iubire,

Care îngerii o cântă.

Peste iarbă calc apatic,

Sângele a-nceput să-mi fiarbă,

Ochii-mi sunt acum jăratec,

Îmi smulg firele din barbă.

Rup petalele din flori,

Mângâi roua dimineţii,

Peste trup îmi trec fiori,

Şi mă mustră toţi poeţii.

De-aș putea acum să scriu, 

Tot ce-n inimă țin viu, 

Voi ați lăcrima întruna, 

Ca să-mi potoliți furtuna. 

De-aș lăsa sufletul să curgă, 

Ca un râu printr-un deșert,

Ar crea o oază lungă, 

Peste trupul meu inert.

Dar cuvântul se sfărâmă,

Când ajunge-n a mea humă,

Și din el răsar tăceri,

Ca din ierni târzii, dureri.

Nu știu dacă doru-acesta, 

E blestemul sau povestea

Unui om ce-a vrut mereu, 

Să se-ntoarcă-n Dumnezeu.

Și rămân, cu gândul frânt,

Cu-n genunchi sub cerul sfânt,

Unde lacrima se-ngână, 

Cu o palmă de țărână.

Mi-a rămas o carte nescrisă,

Și-n suflet o ușă deschisă,

O carte c-o singură filă,

Cea mai amară, cea mai umilă.

Ea stă pe un raft mai aparte,

Umbre se-ncovoaie pe coală,

Cine-o va scrie-i departe,

Ori pare să nu aibă cerneală.

Cu anii trecuți și galben ca ceara,

Cu trupul slăbit, aproape fosilă,

Văd îngerul cum cară cerneala,

Și moartea îmi scrie ultima filă.

Brusc o lumină m-absoarbe din trup,

O flacără albă, și ultima filă-i cenușă,

Cad cărți peste mine și ochii-mi astup,

Și-n suflet se-nchide ultima ușă.

Frăţioare, om pribeag,

Ce de drumuri doar îţi pasă,

Ce-ai venit acum acasă,

Că părinţii nu-s în prag?

Cui să spui tu sărut-mâna,

Ori să-i strângi la piept cu dor,

Că tătuca şi cu muma,

Nu mai sunt colo-n pridvor.

Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,

Cântecele şi povestea,

Că ai strâns atât de multe,

De-a ajuns şi aicea vestea.

Cu amar e plin potirul,

De când maica s-a tot dus,

Cine-o să mai toarcă firul,

Ori să-ntindă furca-n fus?

Şade colo pe uluce,

Coasa plină de rugină,

Iarba, cine s-o mai culce,

Că tătuca-i în ţărână?

Lungă ţi-a fost pribegia,

Noi pe aicea trişti stăteam,

Zi şi noapte tata, muma

Aşteptau plângând la geam.

Du-te colo jos pe vale,

Unde drumu-i la răscruci,

Şi-ai să dai de-o iarbă moale,

Unde plâng trist două cruci.

Doamne, nu lăsa că e mare păcat,

Să crească mărăcini în suflet de tânăr,

Adună din harul ce el l-a vărsat,

Şi mai pune-i încă un înger pe umăr.

Doamne, nu lăsa că e mare păcat,

Să trăiască banal un tânăr pe lume,

Coboară din ceruri la hora din sat,

Şi îmbracă pe-o clipă o piele de june.

Doamne, nu lăsa că e mare păcat,

Să pătrundă boala în tânăr fecior,

Lasă-l acum, că e un prinţ înfocat,

Şi dă-i zece boli când va fi senior.

Schimbă-ne iarăşi Doamne genomul,

Şi încununează pe pământ frumuseţea,

Poveri şi mai grele să poarte tot omul,

Dar, oferă-i pe veci tinereţea...

În suflet trec repezi ceasuri

Arse de focuri dese.

Pline de-ntelesuri, 

Dar tot neintelese.

Pasărea cândva divină,

De flăcări mistuită,

Zace goală si suspina.

Nu s-ar lăsa chinuită,

Dar aripile ofilite

Vântul nu i le atinge,

Iar speranța, pe sfârșite,

Flacăra n-o poate stinge. 

Pierit-a și codrul verde,

Fărâme gri prin aer zboară.

Prin ele nu se-ntrevede

Sa apară vreo fecioară,

Ce s-aducă un strop de apă

Aripile ca să-i stingă.

Să pot coborî a mea pleoapă,

Sufletul să mi-l atingă

Și să curgă.. Lacrimi gri,

Cenușă a trăirilor ce or fi.

Am scris cu slova aurită, fină,

Să pot a simț și eu că am existat,

Și-n urma mea, cea plină de rugină,

O urmă de speranță am lăsat.

Am scris cu slova caldă de mătase

Și lacrimi cristaline am vărsat,

Ca cei ce vin în urma după mine

Să simtă ce am simțit și eu odat'.

Am scris și simfonii nedeslușite,

De nimeni și nimica niciodată,

Acelea poate erau doar pentru mine,

Să-mi amintesc și eu ce am creat.

Am scris în armonie cu natura,

Și pete de culoare am vărsat,

Și tot ce apoi s-a alipit de mine,

Misterul din cuvinte mi-a aflat.

[ Recomended for women only ]

(MONOLOG) 

Oglinda oglinjoara,

prin timp călătorim!

Imi plac ochii tai prin care

împreuna privim.

Esti așa de blândă si o ascunzi

de lumea rea,

In aceasta lume tu vei fi

numai a mea!

Care stea tu o preferi,

de ce faci diferențe?

Geometria fetei tale îmi va da

si dependente.

Lasa-ma sa te aliniez simetric si

curând tu vei vedea,

Puritatea soarelui întotdeauna

te va veghea!

Buzele-ți par dulci ca mierea,

cât de mult as vrea sa gust!

Pasiunile-ti ascunse îmi vor fi ca

si strugurilor must!

Zambetul ți-l voi ascunde ca sa

fiu la rând cu moda,

Stii tu doar ca nu-ți vorbesc eu anapoda!

Din profil te văd bizara,

stilul tău îmi da fiori!

Nu m-am putut decide care sa

ți le aduc dintre flori? 
Trandafirii sângerii îți vor potolii

vreodată setea?

Sau lăsam lacramioarele sa ne

rămână mereu feblețea?

Vin rose si lumânări,

lasă-ma sa te scriu prin versuri!

Sa ma adâncesc in al tău suflet

si ale fanteziei matasuri,

M-am îndrăgostit ce-i drept,

romanța singuratatii.

In aceasta lume tu ești singura care

îmi va da sens vieții.

Aripile gandului vor fi comoara

mea cea draga.

Ca prin magie ai făcut totul sa meargă!

Vom creea si vom oglindi o

altfel de realitate,

O viziune care niciodată nu

va cunoaște moarte.

Muzica voi pune sa îți văd

corpul dansând!

Ador sa-ți văd umbra

cu gratie mișcând.

Te parfumeaz la încheieturi

sa-ți descopăr delicatețea,

Stiu atâtea moduri prin care pot

sa alung tristetea.

Nu te dau si nu te voi lasă eu prada!

Doar propria-mi reflexie știe

sufletul sa-mi vadă!

Imi amintesc citeam cărți

despre romanță,

Tu si cu mine vom găsi oare

acea balanța? 

Aleargă timpul…
Se trec năluci
și spaimă,
și vis,
și iubiri…
Uneori.

Aleargă timpul…
Fluturii mor,
și nor,
și soare,
și ploi…
Uneori.

Aleargă timpul…
Necum în zadar
și zâmbet,
și sărut,
și cuvânt…
Uneori.

Aleargă timpul…
Obosit, în decor,
și cad,
și respir,
și mai mor…
Uneori.

Dacă Dumnezeu mă caută după chip, iar eu ajung după mască,

Ce va vedea din mine, omul sau minciuna mea?

Că lumea m-a învățat să zâmbesc când sufletul se frânge,

Dar cerul mă va judeca după rana ce-am ascuns sub ea.

Am purtat fețe străine ca să nu-mi vadă nimeni vina,

Am fost lumină pe dinafară și furtună în ascuns,

Iar când voi sta în fața Lui, nu chipul va răspunde 

Ci tot ce am ucis în mine și tot ce n-am spus.