Sunt generația ce ar fi trebuit să aducă schimbarea

Sunt printre cei în care s-a pus toată așteptarea

În cârca noastră toate speranțele s-au aruncat

La câte standarde ne-am ridicat?

De mici copii ni s-a tot spus că suntem timpul nou

Și vom avea libertatea de a desena un alt tablou

Și vom fi lăsați să construim un peisaj diferit

Ce șanse de fapt ni s-a oferit?

Ori noi la așteptări nu ne-am ridicat

Sau speranța a fost prea ambițioasă

Ori șansa de a reuși nici nu ni s-a dat

Istoria am învârtit într-o spirală vicioasă.

Mai degrabă amândouă mai degrabă nici o culpă

Nimic nu învățăm, dacă trecutul prea mult ne preocupă.

Toți pot să producă o schimbare

Toți sunt capabili de modificare

Toți pot ridica o cărămidă

Și să o așeze pe o fundație solidă

Dar din păcate nu toți știu

Să distingă fondul de pustiu

Mulți știu să lucreze cu informație

Să pună soluții în ecuație

Mulți cunosc drumul spre țintă

Și ceea ce ea reprezintă

Dar din păcate puțini vor

Să își dedice timpul lor 

Puțini vor să se dedice 

Pentru alții să se sacrifice 

Puțini încearcă și se zbat

Cu norodul ce nu vrea schimbat

Din păcate nimeni nu reușește

Și sârguința puținora se irosește

Nimeni nu reușește nimic din păcate

Când tresăririle vin doar de la minoritate

Nimeni nu reușește, nimeni nu face

Când majoritatea fie nu știe, fie tace

Degeaba toți posedă potențial

Să producă conținut esențial

Degeaba pe mulți cogniția îi duce

Când dorința doar la puțini se reduce

Și prea puțini încearcă și caută mijloace

Toți pot, mulți știu, puțini vor, nimeni nu face.

Aș vrea să pot să colorez cuvinte
Să pot să merg pe loc, înainte
Să simt gheața cea fierbinte
Să fug de mine și de minte

Să-mi dezvelesc sufletul de cerneală
Și peste tine să-l aștern
Să nu rămână foaia cheală
Și să te iubesc etern

Să fim una cu poezia
Cu lacrimi de cerneală amândoi
Să stropim hârtia
Să fim ploaia ce cade peste noi

Să ne spălăm de pete de cerneală
Să ne lăsăm seduși de fantezie
Să iasă rima la iveală
Să scriem a vieții poezie

Aș vrea să știu cuvântul care ne desparte
Și în silabe să-l strivesc
Să văd să colorez în noapte
Să pot în întuneric să iubesc

Târziu însă bag de seamă
Ție îți este teamă

Dar vreau să finalizez
Și fără al tău ajutor
Cuvinte vreau să colorez
Să-mi desenez aripi, să zbor

Să-mi desenez aripi din cuvinte
Să pot să zbor pe loc, înainte
Să fug de tine și de minte
Să mă ascund de cuvinte în cuvinte

Să m-ascund între cuvinte și să aștept
Să vii să termini poezia
Iar de se va îngălbeni hârtia
Voi colora altundeva un alt concept.

Citești un vers stingher și rece pe hârtie

Citești ideea ce nimeni nu o știe

Din a vieții poezie

Citești o strofă goală și pustie

Citești cuvântul ce-mi aparține mie

Și te găsește în a gândului beție

Curajul ar vrea să îți învie

Din eterna cacofonie

Este al meu secret și ți-l voi spune ție

Și vei vedea ideea ca formă de sclavie

Secunda cât o veșnicie

Iar viața ca o poezie

Te îndemn să speri și să visezi

Dincolo de orizont să vezi

Din tine și din lume evadezi

Propriul drum sa îți creezi

Iar de vei vrea iubire

Și ai să cauți fericire

Cineva

Te va chema, dragoste să îți ofere

Și sa parcurgeți împreună

Nenumărate geosfere

Ești al cuiva vers, iar cineva e rima ta

Împreună sunteți strofa ce-n epoci va dura

Din versul cel mai rece și cel mai stingher

Găsești forța să iubești, găsești forța să speri

Între nimic și tot sunt o mulțime de ceva-uri

Și îmi doresc să ne echilibrăm

Și să ne calmăm

Spre centru să ne îndreptăm

Să ne regăsim balanța

Să identificăm în om nuanța

Să identificăm omul cu nuanța

Și să micșorăm distanța

Să căutăm alianța

Și îmi doresc să ne dezicem de extreme

Să ne legăm prin apoteme

Să tindem spre ceilalți și spre noi înșine

Nu spre idei și spre doctrine

Ce polarizează

Și stabilitatea lezează

Unitatea afectează

Fiecare individ este o colecție de ceva-uri

Nimeni nu este tot

Oricât de mult ar face zgomot

Nimeni nu este nimic

Oricât ai vrea să-ți fie inamic

Fiecare face puțin sau mult cât știe

Prin excelare sau prin modestie

Iar tratamentul cu empatie

Ne-ar ajuta să ne completăm reciproc

Să ne întâlnim la mijloc

Când construim singuri de capul nostru

Și mutual ne sabotăm

Și ne izolăm

Cum vom putea să ne apărăm

Și să creștem, să zidim

Cum vom putea să isprăvim

Proiectul început de mult de-atunci

Cand părinții erau siliți la crunte munci

S-au răsculat

Și încălcând porunci

Au dat tot ce-au putut pentru a lor prunci

Au dat cu pumni în bot tiraniei

Au dat o șansă României

Și-au dat viața, au dat tot ce aveau

Pentru tine 

Și pentru mine

Noi doi despărțiți de o literă 

Și uite-ne acum despărțiți de un întreg alfabet

Unu-i a-ul altu-i zet

Dar revenind la subiect

Dacă vom vrea vreun efect

Va trebui să construim împreună

Munca noastra să se juxtapună

Să construim un monument al speranței prin unitate

Prin acceptare și legare

Prin sinceritate

Să recunoaștem că diferențele nu se vor evapora

Ci dimpotrivă mai multe tot vor apărea

Și tot ce putem să facem e să le acceptăm

Să le înțelegem și să le cultivăm

Să găsim și să folosim binele din fiecare

Sa renunțăm la judecare

Mâna întinsă să fie pentru îmbrățișare

Nu pentru arătatul cu degetul.

Când omul a fost pus pe teren

Și a devenit parte din desen

Cerul a fost cu omul de la începuturi

Omul s-a exprimat prin lovituri și șuturi

Când omul a fost parte din decor

Și a pretins tot ce era ispititor

Cerul i-a dat omului tot ce a cerut

Omul a mulțumit prin a cere mai mult

Când omul a ieșit din joc

Și alt om a venit în loc

Cerul i-a arătat omului tavanul

Omul a spart concepte cu ciocanul

Când omul a murit

Și s-a făcut balanța la sfârșit

Cerul a ținut omului scorul

Omul a tăiat cuvinte cu toporul

Când omul a încetat să existe

Și rugăciunile au fost respinse

Cerul l-a măsurat pe om în mod egal

Omul a crezut că este special.

Uscată curge liniștea-n vene

Secunda bate lipsită de timp

Ochii fixează nesfârșit cerul

Drumul e lung fără stele

Poarta răsare orbitor în beznă

Deschide tăcută hotarul etern

Ascultător sufletul pășește vrăjit

Numără mut treptele infinite

Un muget sparge liniștea

Mâini ascuțite apucă  și trag

Zgârie fierbinte urlând infernal

Căderea aprinde-ntuneric

Pământul înghite lăsând oase goale

Ascunde rânjetul înghețat

Ceasul tremură inutil

Întors la etern timpul dispare

Trezește-te....trezește-te.... e doar un coșmar

Ochii tremură privind în gol

Ce e?... Cine?....Ce?

Va fi mai încolo......va fi...

A fi nu va mai fi

Deocamdată e bine

În haosul creației, când cerul suspină,

Un zeu nevăzut modelează lumină.

Din prafuri stelare și șoapte de ieri,

Se naște eternul din vise și seri.

Tăcerea dansează prin hăuri de scrum,

Se-nvârte-n spirale, împletind un alt drum.

Un glas nevăzut șoptește prin noi:

"Ești mai mult decât umbră, ești un Univers în doi."

Sub pleoape de gheață mocnește un jar,

O flacără vie dintr-un dor secular.

Te caut prin spații, prin timpuri ce plâng,

Ești clipa din veșnic, dar te pierd când te strâng.

Cum pot să cuprind infinitul în mâini,

Când stelele cad și se-nchid în străini?

Te simt, ești aproape, un freamăt, un dor,

Dar tăcerea ne leagă cu lanțuri de nor.

În oglinda lumii, mă caut, te chem,

Ești răspunsul ascuns în eternul poem.

Când totul dispare și timpul e scrum,

Vom fi constelații ce-aprind alte drumuri.

În fiecare zi speranțe îmi cioplesc
Apoi privesc, cum singure se șlefuiesc
Așteptând să vină dorita zi de MĂINE,
Ireversibil vine chiar și ne chemată
E doar o zi și-i metamorfozată
S-aducă repetat, aceleași cuvinte
Monotone….A rare ori și elocvente

Iau ziua de AZI și-o pun într-un rucsac
Un alt MĂINE va fi tot neschimbat
Adus printr-un gest, mereu repetat
Și haina veche a speranței iar o îmbrac
Că-i timpul mut și-alergă nepăsător
Strivind frumoasele flori de liliac ,
Cioburi face din ziua mea de visător
Și eu...Eu cioplesc zi de zi speranțe…

descumpanit, necumpatat

mai rar, mai zmeu, mai gri, mai beat,

de dor, de rai, de timp pierdut

cu pumnii stransi, cu marea-n spume

al tau, al meu, al tuturor

gându-i prea lat, drumu-i prea lung

cerul departe, valul spart

nimicul urlă fara glas

se cerne vina de osândā

s-aprinde zarea ca un rug

spitale-n flacari ard in soapta

ingroapa-n nemurire-o fata

iubirea, teama, groaza, ura

se bat pe mine toate-odata

le las.

De ce sunt eu acum, aici

De ce inspir, de ce gândesc.

De ce cunosc eu cum să fiu

De ce cunosc, de ce să fiu.

Și-n noaptea albă te vei întreba, 

Sacrificând prostia, 

De ce sunt eu acum, aici

Dar întrebarea-i adresată ție