Geneza eternului

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…

Mi-ar fi prea strâmt în cuvinte,

Cum nici cerului nu-i ajunge

Doar o stea sa strălucească-n zadar.

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar...

E mult prea slab, e mult prea clar.

Cum să-ți descriu ce simt, când știu

Că orice vorbă-i prea puțin în dar?

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…

Nu mi se pare destul o floare,

Când tu ești grădina în care primăverile

Își scriu numele cu petale de aur.

Aș spune „te iubesc” ușor,

Dar tu ești tot, eu sunt doar dor,

Și dacă știi că-n mine ești,

Atunci nici n-am ce să-ți mai spun,

Tu știi ce-nseamnă să iubești.

Aș spune „te iubesc”, dar știu

Că-n lumea asta, prea pustiu,

Un dor ca al meu e rar,

Un foc ce arde-n zări de jar.

Aș spune „te iubesc”, dar cum?

Când tu îmi ești și drum, și fum,

Și zbor înalt, și dulce har,

Și rai, și stea  spre altar.

Aș spune „te iubesc” din plin,

Dar orice vers e prea puțin,

Căci tu ești cântec, ești altar,

Ești tot ce simt, ești tot ce-ar fi să am măcar.

Aș spune „te iubesc”, dar știu,

Că-n lipsa ta rămân pustiu,

Iar timpul trece în zadar,

Ca ploaia-n nopți fără hotar.

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…

Nu vreau să fiu doar un murmur.

Vreau să fiu furtuna, poezia,

Răsuflarea ce-ți umple pieptul

Și te face să simți că viața e mai mult

E iubire, ce nu se sfârșește.

Aș spune un simplu „te iubesc”,

dar 1001 de feluri încă nu mi-ajung.

Te-am îngropat în suflet,
Dar primăverile nu-ți cunosc mormântul.
Ai fost, ai plecat, ai ars în tăcere,
Eu doar am rămas, cenușă sub vremuri grele.

Cel mai rău, mi-e teamă că-ntr-o noapte

Te voi visa… dar n-am să te recunosc,

Ca o straină ruptă din realitate,

Iar eu n-am sa stiu ce să-ți spun, să recunosc.

Mi-e frică că-ntr-o zi te voi descrie

Ca pe-o poveste spusă de altcineva,

Că-ți voi reduce viața la hârtie

Și n-o să știu că tu… erai a mea.

„Erai atât de vie…”  mint ușor,

Când timpul îmi rescrie amintirea,

Și-n locul tău rămâne-un gol sonor

Ce-și joacă-n mine, fals, nemărginirea.

În astă seară, iubito, tăcerea are glas de rană,

Și stelele clipesc a dor, ca lacrimi de argint,

Iar inima-mi, un vechi ostrov pierdut în marea-ți vrană,

Te caută prin valul surd al timpului fierbinț'.

Tu ești lumina care-n vis pe gene mi se frânge,

Un glas de clopot dus de vânt prin veacuri de apus,

Și-n fiecare clipă ce-n uitare se prelinge,

Te regăsesc, pierdută-n noi, și totuși de neatins.

În astă seară, iubito, când lumea pare-o umbră rece,

Eu te cuprind în gândul meu ca-ntr-un străvechi altar,

Și chiar de vremea ne desparte și totul va trece,

Rămâi în mine ca un dor ce nu mai are hotar.

Am obosit să-mi port umbra ca pe o vină,

Să-mi târăsc timpul prin colțuri naive,

Unde gândurile se zbat ca păsările-n cușcă,

Și sufletul cerșește tăcerea ca pe o pâine.

Moartea — o femeie cu ochii închiși,

Împarte liniște în plicuri de cenușă;

Nu cere nimic, doar te așteaptă

Să semnezi, cu o lacrimă, cererea ta de odihnă.

Trupul — o haină veche, uitată-n cuierul lumii,

Îi atârnă din mâneci ani risipiți în zadar.

În buzunare, doar ecouri 

Ale râsetelor de altădată.

Ce e moartea, dacă nu o clipă 

Care se uită înapoi la sine?

Un vis care a învățat să nu se mai trezească.

O ușă care nu se trântește, ci dispare.

Vreau să plec frumos, ca un gând care s-a terminat la timp,

Să mă sting sub pleoapele unui nor

Fără lacrimi, fără martori, fără zgomot —

Doar o semnătură de lumină pe cererea mea de odihnă.

Dacă Dumnezeu mă caută după chip, iar eu ajung după mască,

Ce va vedea din mine, omul sau minciuna mea?

Că lumea m-a învățat să zâmbesc când sufletul se frânge,

Dar cerul mă va judeca după rana ce-am ascuns sub ea.

Am purtat fețe străine ca să nu-mi vadă nimeni vina,

Am fost lumină pe dinafară și furtună în ascuns,

Iar când voi sta în fața Lui, nu chipul va răspunde 

Ci tot ce am ucis în mine și tot ce n-am spus.

O mie de ochi cercetători a mirare,
Mă privesc cu o tainică și mută ardoare,
Pe care o simt fără vreo urmă de nori,
Într-a lumii lumină și în cânt de viori...

Ropot de gânduri ce zburdă haotic, 
Se scutură-n stele din cerul despotic,
Pierdute-n tăceri, niciodată nerostite, 
Umbrele trec, în șoapte sfințite...

Reflexii ce ard trecător în aceste vitrine,
Ca o rouă strivită sub pleoape divine,
În zadar sunt aceste oglinzi tulburate, 
Durerea luminii izvorăște din carte...

Se dau demenții lumii-n tiribombe

Prin bâlciuri de războaie și invazii,

Tânjesc să bage pacea-n catacombe

Nebuni senili care conduc prin razii.

Suntem mai papagali ca niciodată,

Sclavi cu salariu și onoare zero,

Muncim pentru buget gras la armată 

Jucându-ne cu focul precum Nero.

Ne sunt contemporani toți idioții 

Care se cred șefi peste tot și toate

Și-n loc să-i înjurăm clar de toți morții 

Noi le plătim impozite și rate.

Lăsăm să ne conducă alte neamuri,

Escroci de soi viclean, fără de țară

Care-au știut cum să ne pună hamuri 

Și biruri cât o piatră grea, de moară.

Probabil vom renaște înc-o dată,

Mai mult ca sigur ăsta nu-i finalul,

Probabil se va prinde lumea toată

Că lașitatea nu este normalul.

Și poate că speranța nu ne piere

Atât timp cât noi, popor prea-încercat 

Găsim răgaz să naștem din tristețe 

Ca acum, o poezie și-un oftat.

Știi,dacă ceasul tic-tac bate

Și timpul trece și după moarte,

Poate viața-i condamnare

Ce se-ncheie când el moare.

Știi,poate iadu-i viața-n sine,

Un suflet amnezic vine,

Trăind,croind din nou o amintire

Pentru a lui ispășire.

Știi,trăind ne redresăm,

Amintirea o creăm,

Căutând menire nouă…

Viața-i moarte sau amândouă?

Suntem grămezi compuse din atomi.
Într-o mare a nimicului, înconjurați de lumi,
Doar că ne autodistrugem,
Cât timp singularitatea ego-ului
E prezentă în sistem.
Cedăm rapid vocii ecoului...

Ajungem să ne schimbăm fără seamă,
Până se creează
Distanță între noi, operată de spaimă,
Regăsiți prin deșertul în care haosul planează.

Suntem formați din celule,
Dar avem legătură doar prin formule.
Ele sunt compuse pentru același scop:
Să ne lege și susțină cu fiecare strop.

Noi jucăm rolul infecției,
Învăluiți de secrete în numele protecției,
Puterea gândului devenind... jucăria percepției,
Ne-am dezvoltat doar să ne descompunem.

Într-un mod scârbos ne supunem,
Fără reacție la torturi,
Conductori de lovituri,
Ne desfigurăm între noi,
Aruncăm conexiunea la gunoi,
Mirându-ne de ce... suntem goi.

Luptând cu oxigenul împotriva sufocării,
Câștigă puterea stării.

Mă judecați, cu vocea subiecților mei,
Pentru că nu puteți fi ca ei.
Prizonieri liberi, la mila percepției...

Gândiți relativ,
Trăiți relativ,
Simțiți relativ,
Vă închinați la sedativ,
Scuipați litri de venin,
Dați vina pe divin
Și cereți iertare din senin.

Ei urlă când văd seringa umplută,
Sceptici la orice ascultă,
Nu se ating de orice băutură făcută,
Tremură când au lama apropiată.

Aspiră la luciditate,
Nu stau în pat cu calmitate.
Focul speranței arde fără pic de răutate,
Îi admir iubind orice clipă detașată.

Savurează orice mâncare venită,
Se bucură la orice companie primită,
Se zbat pentru ceea ce-și doresc,
Organele prin care trăiesc.
De aceea îmi cer să mă opresc.

Sunt gelos când îi privesc.
La final... doar ei se liniștesc.

Ce poţi ştii tu de clipa-ţi viitoare,

Când ea nu se gãseşte-n mâna ta?

Sau o vei socoti fãrã valoare

Ca şi cum chiar mai mult ai merita?

Ce sac de bunãtãţi sã-ţi mai aducã

Cel ce le-mparte celor muritori?

Când pentr-un bine, cât un miez de nucã

Ai stat nepãsãtor, de-atâtea ori!

Rodeşte mintea nemulţumitoare

Un pai uscat sau grâu deplin în spic?

Dar, Domnul dã rãsplatã celui care

Îi mulţumeşte pentr-un lucru mic!

Cãci vremea scurtã, rânduitã ţie,

E un adevãrat mãrgãritar

Fie rãscumpãrat pe veşnicie,

Fie jertfit degeaba pe altar!

Acelaşi timp îl are înţeleptul,

Pe care-l are cel nepãsãtor.

Pe când acesta crede c-are dreptul,

Dintâiul va fi recunoscãtor.

Nu ştim nimic de timpul care vine,

Aşa cum nu-şi ştiu peştii ceasul lor;

Dar ştim cã trecem din greu, spre mai bine,

În timp ce ei nu-s conştienţi cã mor.

În floarea tinereţii, omul crede

Cã el este stãpân pe timpul sãu,

Însã abia la bãtrâneţe vede

Cine-i, de fapt, Stãpânul: Dumnezeu!

O urmã de pantof, în praful verii,

Va fi, creştine, existenţa ta?

Sau bulgãrul de-argint, ce-l scot minerii,

Pe care focul îl va curãţa?

Iar gândurile tale, cele multe,

Vor fi un lan de grâu, folositor?

Sau o grãmadã mare de insulte,

Pierdute pentru vecii vecilor?

Prin viaţã, tu nu treci decât o datã:

Învaţã, prin urmare, A TRÃI! 

Pânã nu vine noaptea-ntunecatã,

Pânã nu auzi gongul ce-o sã batã

Şi sã cerşeşti cu lacrimi înc-o zi!...

26.11.2021, Maribor, SLO