Ard

I. O simt... captiv în viață sunt:

Răsărit, amurg, asfințit, noapte,

Ceva mă doare, nu știu, dar e crunt...

Nemulțumire, frustrare, nevoie poate...

II. Te trezești, de cu seară planurile-s făcute.

Te ridici greu, vrei, speri poate, poate...

Și cum visele zilnic în fața-ți grea-s rupte.

Și-ncerci, te miști, în zadar, nu merge, nimic și toate!

III. Pleci la muncă, te uiți în spate, ce-ai lăsat?

Cafeaua nebăută, întârzii, trebuie s-ajungi,

Și speri că ziua va fi diferită, parcă deja ți s-a luat...

Ai vrea, dar nu poți, grijile într-un sac să le arunci.

IV. Și vii acasă, și ai planuri, ce și cum să faci

Și te gândești la alții unde sunt și ce au

Și tragi în aer piept și... taci

N-am putere, n-am voință...doar stau.

V. Că-n viață vrei și ești învățat

Să nu stai, nu ai timp, mereu mai mult, iar și iar...

La o frunză, o furnică, în tihnă, când te-ai uitat?

Că natura e armonie, liniște și Creația e un dar?

VI. Da, natura ne arată că totul e legat!

Și lupul, și oaia, și pasărea și omul

Dar la noi, totul e fals, fugitiv, aiurea creat

Pierdem timpul, ne irosim, îndoit ne este sufletul!

VII. Nu avem timp pentru ce ne place, pentru noi

Nu vedem că stimulii ne limitează, nu avansăm!

Nu gândim, am blocat individul într-un mare roi,

Pe tine, pe el, pe ea, pe mine, ne zdruncinăm!

VIII. Că din noi copilul a ieșit, ne-a părăsit

Și vrem, și tragem, și nu putem, și ce dacă?!

Nu mai simțim bucurie, fericirea, au murit

Și ne afundăm în a vieții dulce-amară băltoacă!

You know our lives are a game

I do it all the same, everyday

From morning to morning

I'm playing this way

Sitting nowhere, doing nothing

Acting stupid, acting right

Want you seeing all my feelings

'Cause they're locked in heart-shaped box.

De ,,Omenie,, însetată
La porți străine am vrut să o cerșesc,
S-o cumpăr, sau măcar să o privesc
Dar porțile prin lacăte mă gonesc.

………………………………

Am dăruit iubire,
Cuvinte sfinte pe crengi de măslin
Gându-mi n-avea în el nimic meschin
Răsplata…un pahar plin cu pelin.

…………………………..

Mă-ndepărtez de toate
Cărarea-i aridă,mă rătăcesc
De undeva doi ochi, blând mă privesc
Un cățel  izgonit…În brațe-l cuibăresc
Și am înțeles, am înțeles
Ce-i ,,Omenia,, pe pământ.

Amărâta-i a noastră inima

Cea care mângâie conștiința

Și-și exprimă concepțiile necoapte,

Că și orologiul ce se roade ușor

Că să spună melos cântecul neastâmpărat și

Transcendent asupra trăirilor pământeșți.

Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune

Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente

Ce timp bovinele zbieră

Și te închini suveranului ceresc

Pentru încă un prilej.

Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.

Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește

-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.

Odaia treptat îmi devine purgatoriu,
După geam morții vor să pară vii,
Pentru ce răsare sărmanul soare, nu mai știu
Finalul e unul, ne dizolvăm în sicrii.

Care-i rostul să fixezi frumusețea în portrete?
Dacă muncile tale vor sta pe-un perete,
Creației viața îi poți oferi,
Doar peste veacuri te-or începe a slăvi.

Oricâte n-ai face și n-ai cunoaște,
De coasa Morții nu te scapă nici iubirea,
Poți să te ascunzi de adevăr mai departe,
Sau, smerit să începi a dansa cu Moartea.

Se va stinge și soarele, vor pieri universuri,
Doar iubirea va rămâne constantă,
Numai neprihăniții în suflet o poartă,
Ceilalți o confundă cu instincte și mrejuri.

Si eu traiesc in aceeasi frică

Dar o astup cu o mareață mască

Zambesc amar, cu inima de gheață

Alergând din doliu in speranță

Si astept venirea inceputului

Sa aud ale liniști zgomotului

Si sa nu mai simt nevoia sentimentului

Si ale fiara manifestului

Am oferit destule bucati din mine

Am impartit destul ale altor destine

In timp ce mureau ale mele vise

Nu mai astept ziua de mâine

Incep de azi sa ma rup de trecut

Si sabia moralei am s-o ascut

Ca sa tai orice sa petrecut

Ca protectie, morala-mi va fi scut