Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răgnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
Category: Poems about death
All author's poems: Andrei Iancu 
#totînainte #deșert #omenie #falsitate #dreptate #moarte #pedeapsă #foc
Date of posting: 9 мая
Views: 332
