Ce e Viața?
Mai stau și mă mai gândesc
ca și un tip vorbăreț
Ce e lumea asta întreagă
de trăim noi intregi atât de brusc?
Uneori mă gândesc daca suntem reali,
sau dacă suntem o simulare controlată
De un simplu tip ce stă la calculator
văzând cum se mișcă omuleții ăia mici.
Cred în Dumnezeu și in existența sa
dar, mă mai intreb
Cum de am apărut noi dintr-o dată?,
oamenii de știința spun
Că am apărut de la big-bang,
dar, de unde a apărut acel bang
Dacă înainte nu era nimic în galaxia noastră?
Poate sunt eu mai ciudățel,
dar mereu mă gândesc
De unde am apărut noi ca și omenire
dacă înainte nimic nu era sub stăpânire?
Poems in the same category
Cugetînd
Mă simt decapitata
Dintr-o lume de vânt purtată
Pe unde mi-o fi ţeasta
Gâde conștiința ia-o plată .
Dar cine să-mi răspundă
Lângă mine-i doar securea…
Vreau linişte acuma
In corpul ciuntit si zbuciumat
Luaţi-mi chiar şi bruma
Gândurilor ce le-ați curmat.
Adunătură ludă
Sau nu mi-aţi ştiut menirea.
Auz nu am , nici văzul
Doar mintea cu discernământ
Pământu-i un greu mormânt
Și lumea lui își pierde crezul.
Zvâcnind în mine, azi, durerea
Mă simt decapitată.
Singură pe drum
Am parcurs drumul
Fără călăuză
Tare aș fi vrut
O umbră protectoare
Când îngerul
S-a ridicat
De pe umărul meu
Și a rămas locul
Pe trupul ce mă doare,
Căutând mereu
Poarta zilei următoare
Priviri împietrite
Oare când în ochii mei ai să privești,
Fără de frici să te lovești,
Că împietrit ai să te ivești,
Când a mea privire de Medusa o să întâlnești.
Și o să mă înțelegi cândva,
Cât de mută rămân la un gând,
Când nici hartă n-am spre inima mea,
Și doar amintiri mă dor, pe rând.
Doar o veche rană curge încet,
În valuri grele, dintr-o veche trăire,
Pentru o statuie ce-n colț stă încet,
Prafuită, pierdută, uitată-n neștire.
Cu zâmbet șters și chip de piatră,
O lacrimă-n ochi, împietrită mereu,
Pentru o vecie, în taină, se-arată,
Ca un ecou dintr-un vis ce-i al meu.
Viața pe pământ
Ce este omul, fiinţa trecãtoare?
Un chip scãldat în umbre şi în soare!
Minune care-apare şi-apoi trece
Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.
Lut moale, bucuros c-a fost sãpat
Şi îngrijit, udat şi cultivat,
Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",
Şuvoi încetinit de bolovani.
Nu este fiinţa dulce şi hazlie
Mai mult decât un vers de poezie...
Se bucurã şi strofa şi poetul,
Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.
Cum trece coasa peste pipirig
Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,
Cum se deşirã firul de pe fus,
Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...
O pasăre de -aș fi..
O pasăre de-aș fi, atunci,
Când tânjesc să zbor
Peste valuri și stânci
Spre-al sufletului dor.
Și -n bătaia vântului
Printre nori să mă strecor,
Să fiu pion al timpului
În jurul lumii călător.
Să mă întorc la rădăcini
Când ecoul lor mă strigă,
Frunzărind printre pagini
Lacrima să nu mai frigă.
În culcușul meu revin
Sub năframa nocturnă,
Cu sentimentul divin
Și cu zâmbetul pe pernă..
Depărtarea nu mai doare,
O străbat cât ai clipi,
Cu avânt și sudoare
Pe neobositele aripi..
P
Indispoziție
Ești tu devină soartă?
Sau poate nu-mi dau seama
Ca și-o ființă moartă
Ce nemai știind teama
Târziu se pierde între ciulini.
Soartă, ce-n tăcere ai plăsmuit
Unii să sufere oare fără încetare,
Lăsându-și visul aghesmuit
Sedus și secat de întristare,
Și pierzând dorința în țelini.
De ce ai făcut oare ca-n viață
Unii să aibă-n suflet ghiață,
Și totul în jur să îi lovească
De nu au loc în inimi să iubească,
Și trec în amintire perfect hialini.
De ce-ai prezis mereu omului
Să îți urmeze bătăile ritmului
Ce le-ai compus printre semeni,
Și cu o baghetă magică-i ademeni,
Și le oferi vederea-n ochii cristalini.
Dar nu, profeție nu ești soartă,
Tu, știind că vina lor o poată.
Pe cei înconjurați de micșorimi
Îi osândești multor asprimi.
Dar apoi tu în viață poți să îi alini.
Cugetînd
Mă simt decapitata
Dintr-o lume de vânt purtată
Pe unde mi-o fi ţeasta
Gâde conștiința ia-o plată .
Dar cine să-mi răspundă
Lângă mine-i doar securea…
Vreau linişte acuma
In corpul ciuntit si zbuciumat
Luaţi-mi chiar şi bruma
Gândurilor ce le-ați curmat.
Adunătură ludă
Sau nu mi-aţi ştiut menirea.
Auz nu am , nici văzul
Doar mintea cu discernământ
Pământu-i un greu mormânt
Și lumea lui își pierde crezul.
Zvâcnind în mine, azi, durerea
Mă simt decapitată.
Singură pe drum
Am parcurs drumul
Fără călăuză
Tare aș fi vrut
O umbră protectoare
Când îngerul
S-a ridicat
De pe umărul meu
Și a rămas locul
Pe trupul ce mă doare,
Căutând mereu
Poarta zilei următoare
Priviri împietrite
Oare când în ochii mei ai să privești,
Fără de frici să te lovești,
Că împietrit ai să te ivești,
Când a mea privire de Medusa o să întâlnești.
Și o să mă înțelegi cândva,
Cât de mută rămân la un gând,
Când nici hartă n-am spre inima mea,
Și doar amintiri mă dor, pe rând.
Doar o veche rană curge încet,
În valuri grele, dintr-o veche trăire,
Pentru o statuie ce-n colț stă încet,
Prafuită, pierdută, uitată-n neștire.
Cu zâmbet șters și chip de piatră,
O lacrimă-n ochi, împietrită mereu,
Pentru o vecie, în taină, se-arată,
Ca un ecou dintr-un vis ce-i al meu.
Viața pe pământ
Ce este omul, fiinţa trecãtoare?
Un chip scãldat în umbre şi în soare!
Minune care-apare şi-apoi trece
Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.
Lut moale, bucuros c-a fost sãpat
Şi îngrijit, udat şi cultivat,
Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",
Şuvoi încetinit de bolovani.
Nu este fiinţa dulce şi hazlie
Mai mult decât un vers de poezie...
Se bucurã şi strofa şi poetul,
Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.
Cum trece coasa peste pipirig
Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,
Cum se deşirã firul de pe fus,
Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...
O pasăre de -aș fi..
O pasăre de-aș fi, atunci,
Când tânjesc să zbor
Peste valuri și stânci
Spre-al sufletului dor.
Și -n bătaia vântului
Printre nori să mă strecor,
Să fiu pion al timpului
În jurul lumii călător.
Să mă întorc la rădăcini
Când ecoul lor mă strigă,
Frunzărind printre pagini
Lacrima să nu mai frigă.
În culcușul meu revin
Sub năframa nocturnă,
Cu sentimentul divin
Și cu zâmbetul pe pernă..
Depărtarea nu mai doare,
O străbat cât ai clipi,
Cu avânt și sudoare
Pe neobositele aripi..
P
Indispoziție
Ești tu devină soartă?
Sau poate nu-mi dau seama
Ca și-o ființă moartă
Ce nemai știind teama
Târziu se pierde între ciulini.
Soartă, ce-n tăcere ai plăsmuit
Unii să sufere oare fără încetare,
Lăsându-și visul aghesmuit
Sedus și secat de întristare,
Și pierzând dorința în țelini.
De ce ai făcut oare ca-n viață
Unii să aibă-n suflet ghiață,
Și totul în jur să îi lovească
De nu au loc în inimi să iubească,
Și trec în amintire perfect hialini.
De ce-ai prezis mereu omului
Să îți urmeze bătăile ritmului
Ce le-ai compus printre semeni,
Și cu o baghetă magică-i ademeni,
Și le oferi vederea-n ochii cristalini.
Dar nu, profeție nu ești soartă,
Tu, știind că vina lor o poată.
Pe cei înconjurați de micșorimi
Îi osândești multor asprimi.
Dar apoi tu în viață poți să îi alini.
Other poems by the author
Etern In Inima Mea
Tată, piatra noastră de sprijin, stâlpul care nu s-a frânt niciodată sub povara vieții.
Ultimele tale cuvinte au fost pentru mine o binecuvântare sfântă,
o ultimă rază de lumină înainte ca cerul să se întunece.
Mi-ai spus „Succes la școală”, ca și cum, în ultima ta suflare, nu ți-ai purtat propria durere,
ci ai ridicat-o pe a mea, oferindu-mi aripile de care aveam nevoie pentru a zbura.
Te-ai dus, dar ecoul vocii tale vibrează în fiecare colț al sufletului meu. Te văd în stelele care ard în noapte,
în vântul care-mi mângâie obrazul când mă pierd în gânduri, în bătăile inimii mele, care par să-ți rostească numele în tăcere.
Ai fost diamantul nostru dur, strălucitor, veșnic. Și acum, sub greutatea pierderii, îți promit că nu mă voi sfărâma.
Voi fi noua piatră a familiei, voi căra moștenirea ta cu mândrie, Și în fiecare pas pe care-l fac,
te voi simți alături, ca o umbră blândă care mă veghează.
Nu te plâng ca pe o plecare, ci te slăvesc ca pe o renaștere în inimile noastre.
Odihnește-te, tată, sub cerul care va păstra mereu amintirea ta.
Iar eu, copilul căruia i-ai încredințat ultimele tale cuvinte,
voi transforma acele șoapte în forță,
pentru că, prin mine, tu vei trăi pentru totdeauna.
Ecoul
Intr-o minte stralucita
s-a adeverit lumea cea de taina,
Dar, ce mai face si lumina
cand eu ma straduiesc sa traiesc intotdeauna?
Da, viata mi-o fac eu singur,
dar de ce viata pe care am primit-o de mic fiind
este ca un soldat canibal razand?
Inteleg, viata este grea si dura,
dar eu nu as fi trebuit sa o indur.
Ma uit acum la copilul din mine
care se razbata sa iasa si sa se vindece,
Dar, cum sa se vindece
daca el niciodata nu a fost bine?
Renașterea
Într-o seară plină de nuanțe
a apărut un vis plin de speranțe,
Dar, roata vieții se întoarce
ca și un câine ce mânancă oase.
Oamenii se-n bolnăvesc si mor,
cu mințile in nori.
Draga lume neprețuită,
De ce mi-ai luat lumea in spită?
Ma gandesc si mă mai uit
Tu dragă lume iubitoare,
ce ai pățit?
Dragostea Infernă
O lume, ești ca un diamant
valoroasă, luminată și tot ce iți dorești,
Mi-am găsit iubirea sufletească
deodată când am ajuns și eu pe pământ.
Mă uit la mine însumi ca și soarele spre pământ,
îmi e drag si nu mă mai pot opri
De a-mi vedea caracteristicile mele frumoase,
cu care am fost dat în carne si oase.
Viața poate fi brutală
dar așa mă înfrumusețesc eu pe mine,
Prin războaiele pe care le duc cu mine însumi
care îmi dezvoltă gândirea universala.
Sunt unic si valoros
și nimeni nu mă poate contrazice,
Altfel m-aș fi dat bătut de mult datorită greutății vieții
dar, frumusețea mea inferioară, o învinge.
Etern In Inima Mea
Tată, piatra noastră de sprijin, stâlpul care nu s-a frânt niciodată sub povara vieții.
Ultimele tale cuvinte au fost pentru mine o binecuvântare sfântă,
o ultimă rază de lumină înainte ca cerul să se întunece.
Mi-ai spus „Succes la școală”, ca și cum, în ultima ta suflare, nu ți-ai purtat propria durere,
ci ai ridicat-o pe a mea, oferindu-mi aripile de care aveam nevoie pentru a zbura.
Te-ai dus, dar ecoul vocii tale vibrează în fiecare colț al sufletului meu. Te văd în stelele care ard în noapte,
în vântul care-mi mângâie obrazul când mă pierd în gânduri, în bătăile inimii mele, care par să-ți rostească numele în tăcere.
Ai fost diamantul nostru dur, strălucitor, veșnic. Și acum, sub greutatea pierderii, îți promit că nu mă voi sfărâma.
Voi fi noua piatră a familiei, voi căra moștenirea ta cu mândrie, Și în fiecare pas pe care-l fac,
te voi simți alături, ca o umbră blândă care mă veghează.
Nu te plâng ca pe o plecare, ci te slăvesc ca pe o renaștere în inimile noastre.
Odihnește-te, tată, sub cerul care va păstra mereu amintirea ta.
Iar eu, copilul căruia i-ai încredințat ultimele tale cuvinte,
voi transforma acele șoapte în forță,
pentru că, prin mine, tu vei trăi pentru totdeauna.
Ecoul
Intr-o minte stralucita
s-a adeverit lumea cea de taina,
Dar, ce mai face si lumina
cand eu ma straduiesc sa traiesc intotdeauna?
Da, viata mi-o fac eu singur,
dar de ce viata pe care am primit-o de mic fiind
este ca un soldat canibal razand?
Inteleg, viata este grea si dura,
dar eu nu as fi trebuit sa o indur.
Ma uit acum la copilul din mine
care se razbata sa iasa si sa se vindece,
Dar, cum sa se vindece
daca el niciodata nu a fost bine?
Renașterea
Într-o seară plină de nuanțe
a apărut un vis plin de speranțe,
Dar, roata vieții se întoarce
ca și un câine ce mânancă oase.
Oamenii se-n bolnăvesc si mor,
cu mințile in nori.
Draga lume neprețuită,
De ce mi-ai luat lumea in spită?
Ma gandesc si mă mai uit
Tu dragă lume iubitoare,
ce ai pățit?
Dragostea Infernă
O lume, ești ca un diamant
valoroasă, luminată și tot ce iți dorești,
Mi-am găsit iubirea sufletească
deodată când am ajuns și eu pe pământ.
Mă uit la mine însumi ca și soarele spre pământ,
îmi e drag si nu mă mai pot opri
De a-mi vedea caracteristicile mele frumoase,
cu care am fost dat în carne si oase.
Viața poate fi brutală
dar așa mă înfrumusețesc eu pe mine,
Prin războaiele pe care le duc cu mine însumi
care îmi dezvoltă gândirea universala.
Sunt unic si valoros
și nimeni nu mă poate contrazice,
Altfel m-aș fi dat bătut de mult datorită greutății vieții
dar, frumusețea mea inferioară, o învinge.
Etern In Inima Mea
Tată, piatra noastră de sprijin, stâlpul care nu s-a frânt niciodată sub povara vieții.
Ultimele tale cuvinte au fost pentru mine o binecuvântare sfântă,
o ultimă rază de lumină înainte ca cerul să se întunece.
Mi-ai spus „Succes la școală”, ca și cum, în ultima ta suflare, nu ți-ai purtat propria durere,
ci ai ridicat-o pe a mea, oferindu-mi aripile de care aveam nevoie pentru a zbura.
Te-ai dus, dar ecoul vocii tale vibrează în fiecare colț al sufletului meu. Te văd în stelele care ard în noapte,
în vântul care-mi mângâie obrazul când mă pierd în gânduri, în bătăile inimii mele, care par să-ți rostească numele în tăcere.
Ai fost diamantul nostru dur, strălucitor, veșnic. Și acum, sub greutatea pierderii, îți promit că nu mă voi sfărâma.
Voi fi noua piatră a familiei, voi căra moștenirea ta cu mândrie, Și în fiecare pas pe care-l fac,
te voi simți alături, ca o umbră blândă care mă veghează.
Nu te plâng ca pe o plecare, ci te slăvesc ca pe o renaștere în inimile noastre.
Odihnește-te, tată, sub cerul care va păstra mereu amintirea ta.
Iar eu, copilul căruia i-ai încredințat ultimele tale cuvinte,
voi transforma acele șoapte în forță,
pentru că, prin mine, tu vei trăi pentru totdeauna.
Ecoul
Intr-o minte stralucita
s-a adeverit lumea cea de taina,
Dar, ce mai face si lumina
cand eu ma straduiesc sa traiesc intotdeauna?
Da, viata mi-o fac eu singur,
dar de ce viata pe care am primit-o de mic fiind
este ca un soldat canibal razand?
Inteleg, viata este grea si dura,
dar eu nu as fi trebuit sa o indur.
Ma uit acum la copilul din mine
care se razbata sa iasa si sa se vindece,
Dar, cum sa se vindece
daca el niciodata nu a fost bine?