Ce e Viața?

Intr-o minte stralucita

s-a adeverit lumea cea de taina,

Dar, ce mai face si lumina

cand eu ma straduiesc sa traiesc intotdeauna?

Da, viata mi-o fac eu singur,

dar de ce viata pe care am primit-o de mic fiind

este ca un soldat canibal razand?

Inteleg, viata este grea si dura,

dar eu nu as fi trebuit sa o indur.

Ma uit acum la copilul din mine

care se razbata sa iasa si sa se vindece,

Dar, cum sa se vindece

daca el niciodata nu a fost bine?

Moartea este ca un politician lacom,

Ne ia tot ceea ce prețuim si adorăm.

Dar totuși moartea cea de taină,

Este relaxarea cea divină.

Mă gândesc din când în când,

Este moartea depărtarea sufletului de trup?

Sau, este moartea oprirea vieții constante,

Ceea ce ne dă noua bețe-n roade?

Moartea este bună si rea,

Deoarece aceasta are si răsplata sa.

Uneori, ne scapă de cele mai rele persoane,

Dar uneori, ne scapă de cele mai bune persoane.

Nu doresc să văd ce se v-a întampla,

Dar la un moment dat voi vedea și întâmpina.

Cum este moartea ca și in cărți,

Când aceasta te învită la ușa sa,

Să vezi apusul ultimii zi,

Și să mori liniștit ca Dumneata.

Într-o seară plină de nuanțe

a apărut un vis plin de speranțe,

Dar, roata vieții se întoarce

ca și un câine ce mânancă oase.

Oamenii se-n bolnăvesc si mor,

cu mințile in nori.

Draga lume neprețuită,

De ce mi-ai luat lumea in spită?

Ma gandesc si mă mai uit

Tu dragă lume iubitoare,

ce ai pățit?

O lume, ești ca un diamant

valoroasă, luminată și tot ce iți dorești,

Mi-am găsit iubirea sufletească

deodată când am ajuns și eu pe pământ.

Mă uit la mine însumi ca și soarele spre pământ,

îmi e drag si nu mă mai pot opri

De a-mi vedea caracteristicile mele frumoase,

cu care am fost dat în carne si oase.

Viața poate fi brutală

dar așa mă înfrumusețesc eu pe mine,

Prin războaiele pe care le duc cu mine însumi

care îmi dezvoltă gândirea universala.

Sunt unic si valoros

și nimeni nu mă poate contrazice,

Altfel m-aș fi dat bătut de mult datorită greutății vieții

dar, frumusețea mea inferioară, o învinge.

Raiul, fiind palatul cel din tei,
Al sufletului dor și-al inimii scântei.
Unii spun că îl vezi doar o dată,
Dar eu l-am văzut de când am pus mâna pe ochii tăi.

Ea e fata, care linge înghețata,
Singura ce trezește în mine dragostea.
Când mă uit la ea, în ochii ei, văd… altceva,
Poate să treacă zile, și ea să nu știe, că mi-a furat inima!

Mă trec fiori, când o văd cu zâmbete moi!
Mă uit ca un prost, parcă de-abia s-a născut.
Dar tot ce știu este bine și vioi,
Este că ea este a mea!

Nu imi e teama de ce am de confruntat in viata de apoi,

Nici de barbarii de demoni care ma imagineaza ca un suflet

Ce nu mai poate face nimic dupa oprirea trairii omenesti,

Dar voi avea si buna companie!

Deoarece, daca sunt asa de rau nu trebuie sa ma simt prost,

Deoarece toata lumea va fi acolo, incluzandu-te pe tine!

Numarul 666, Numarul Bestiei!

Prizonieri într-o lume nebună,

Între ziduri din vorbe de plumb,

Sugrumati de credințe păgâne,

Îmbrăcate-n culori,fluturând .

Rătăcim ,căci speranța ni-i frântă,

Printre leșuri de vise târzii,

Căci ne temem de viață,de luptă

Și murim câte-un pic,zi de zi!

Prizonieri chiar în viețile noastre

Ne mințim că suntem încă vii,

Însă frica ne-mpunge in coaste,

Și ne lasă în suflett pustii!

Prizonieri într-o lume nebuna,

Între ziduri din vorbe de plumb,

Sugrumati de credințe păgâne,

Îmbrăcate-n culori,futurând.

JUSTINA BUTAROIU

„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,  

Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,  

Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,  

Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.  

Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,  

Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,  

Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,  

Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.  

Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,  

Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,  

Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,  

Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.  

Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,  

Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,  

Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,  

Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.  

Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,  

Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.  

Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,  

Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.  

Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,  

E alături de acea persoană, stându-i în brațe,  

Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,  

Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.  

Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.

Datorită secetei din inimă.

Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,

Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.

Lângă zidul din fața realității.

Plăcerea adierii vântului,

Ce vrei cu adevărat?

Nu crede ce se risipește.

Păstrează ce prinde rădăcini în leș.

În suflet rămân sechele adânci.

Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.

Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.

Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,

Ce aduce ceața incandescentă.

Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,

Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.

https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/

Sărac nu-i cel lipsit de informație,
Ci cel ce fuge de-a cunoașterii tentație.
Nutrit cu vorbe goale, din-ndoieli fabricate,
Boceste-ți mila și împrăștie otravă,
Întreține-ți credința înainte de-a deveni epavă.
Știința-i viciată, când nu vrei să o înțelegi,
Blestemat te naști, victimă pentru eternitate,
Și te stingi uitat, fără de identitate.
Sărăcia e lipsa de curiozitate.

Sărac nu-i cel lipsit de trăiri fastuoase,
Ci cel ce viața-și țese din iluzii vanitoase.
Sprinter în goana după aur și coroane,
Echipat cu trufie și ochelari de cal,
Alergi pe pista-nsângerată de oseminte,
Spre linia de finish, profanând morminte.
Bețiv de sine, sorbind distilat de viclenie,
Îți sunt străine valorile de empatie și omenie.
Sărăcia e atunci când cauți doar îmbogățire.

Sărac nu-i cel lipsit de mângâiere,
Ci cel ce-n suflet își zidește bariere.
Instruit în arta rece-a supraviețuirii,
Retezând cu bardă ascuțită rădăcina firii,
Om de piatră să ajungi, temnicer cu lanțuri vii,
Complice a sufletului înlănțuire să devii.
Spirit deținut, în celula umedă condamnat la putrezire,
Ai fost om când l-ai avut, sau acum, când l-ai pierdut?
Sărăcia este autocenzurarea sufletului.

Pe zi ce trece, îmi pierd speranța-n omenire,
Rămânem reci la gândul că lăsăm moștenire
Moravuri și mentalități meschine.

Dar dacă am putea vedea viitorul?
Ogorul lumii ar zăcea sterp sub soare?
Recolta — conștiința lumii —
A rămas un câmp de tulpini goale,
Împânzit de mândrie ca o iederă înfloritoare —
Cine va mai ști ce e buruiană și ce e floare?

Nu a mai rămas nimic
Din ce odată a fost pământ, izvor, pădure.
Toate s-au preschimbat în ferme de numere,
Hrănite cu lăcomie, frică, corupție și delăsare.
Să culegem ce-am semănat —
Miliarde fără valoare.

Grav bolnav de pesimism, nu mai sper la vindecare.

Naiv aș fi să-aștept miracolul divin,
Care, și de-ar fi venit, despicând în două cerul,
Și cu voce tunătoare, Dumnezeu ar fi rostit!
Scrijelind cu fulger plăci de aur, să rămână moștenire!
A doua zi, omul tălmăci mesajul,
Și vându Cuvânt topit în folosul propriei mândrii.

Prin urmare, Dumnezeu nu a murit, doar a amuțit…