Metafizică,

Decojind gnostic, în răspuns de idee

deschideam și în murmur,

cojițe de fum...

Trecând pe alee, desigur,

alene...

Te priveam simplu,

trecător...

Dându-ți seama, firește - ai obiectat:

scârțâind din sanda!

Firesc, deloc - încântat,

am răspuns:

Cât de simplu a fost ieri!

Joi, în odaia de sub pământ 

găsesc o liniște care doare,

ustură - ca spirtul pe rana unui muribund, 

care - încă mai speră. 

Aici, la marginea civilizației

lumina se împarte cu porția 

ca pâinea, în anii de secetă 

și apa, în fața unei fântâni golite.

M-am zidit în interiorul odăii dintr-o greșeală 

pe care, nicio rugăciune nu o poate îndrepta 

odaie care - respiră odată cu mine,

în întunericul frigului care a devenit stăpân. 

Nu am crezut că pot să și îmbătrânesc,

nu cred, că într-o zi apusul îmi va fi la fel,

deși – nu te-am iubit atâtea primăveri,

tu ai crescut gingașă ca și ieri!

Acum, când dojenesc amorf

și când – luminile se sting mereu,

răspunde-mi, fără de dojană,

c-am fost, pribeagul sufletului tău…

Lucie, lumina - lumină luna

eu, pașnic așezam candelabre.

După un colț, mama:

De ce deșiri când totul este dezordine!?

Năstrușnic, am privit fereastra - vioaie…

și colțul pieziș, parcă – clădit să desprindă.

Un munte, peretele – care,

îngropat să răspundă!

De unde și eu – în a ta clipă firavă.

Totul boltit – cu dedesubturi,

în dedesubturi…

Croiam cale – agale, spre vale…

Răspunsul:

– în noi!

Pierzaniei crez…

Tăgadă că mâine, că mâine…

Strădaniei sens!

Vom fi noi - cei poate, de azi!

- Nu, suntem noi, cei de mâine - suntem azi!

În dimineața veșnic argintie

în care, candelabre - rânjesc amorf,

trupu-ti, care de copilă vie

răspuns, stihiilor ce-au fost!

Și amăgit, de timbrul vocii

rostesc, de parcă - trecut a fost doar ieri...

Când împietrit în pragul morții 

cu rânjet, sper - de nicăieri!

Astăzi,

am trecut prin gara, în care – de atâtea și atâtea ori, așteptai trenul,

astăzi, părăsită…

Teii, care odată descriau primăvara,

astăzi,

prin ruinele câte unei rădăcini – amintesc trecutul.

Bordura - mai jos ca ieri, totul subțiat, fărâmițat...

Comod,

m-am așezat pe ultimul scaun al peronului,

distant, am aruncat priviri cerșetorului – care, apropiindu-se mi-a cerut…

Am continuat să îl privesc, singur – și cu el în fața unei mulțimi,

gări părăsite.

I-am întins o fărâmă de pâine,

replicând, mi-a răspuns:

- mulțumesc!

Târziu,

peronul a devenit gol,

doar eu – încă mai așteptam cerșetorul, care – cu mâna întinsă, dispăruse…

Noaptea, făgăduia tăgada mea acelui loc,

trist, am căutat răspunsul acelor vremuri,

de ieri,

tu – dispăruseși!

Era ultimul chibrit ce îl aveam la îndemână,

noaptea – ca și iarna a transformat primăvara în trecut,

tu, ca și timpul, mi-ai amintit ca altădată…

…fiind în trecere – la Pașcani …

Ce dacă ți-ai trimis amorul departe...

Întorcându-ți spatele,plecând

Zâmbind,tăcând!

Vai și ce liniște de mormânt lăsând...

Nemaiputând a-ți spune nimic...

O mulțime de clipe nenăscute

Ce doreau să-ți fie umile le-ai umilit,

Atâtea speranțe închipuite au dispărut înecate subit!

Ce poți face când soarta îți răpește totul necuvenit,ilicit?

Atâtea cuvinte am omorât în gând!

Ce să fac cu atâta iubire devenită otravă acum

Căci nimeni nu-ți poartă chipul

Nici ochii nici glasul nici pasul?

Vai ce blestem e iubirea!

Antidotul e nesimțirea,

Să poți omorî amorul când dezertează, lașul..

Neștiind că iubirea doare mult prea tare când moare,

Si nimeni și nimic nu are alinare de împrumut...

Fericire,

Unde-i dulcele tău sărut?

Efemere și mincinoase au fost promisiunile tale toate,

Visele ți le-am trimis

Sperând și crezând că vei reveni curând,

Și-atât!

(4 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Sensibilă, ori poate o boală rară este, vânarea fericirii din instinct și din vorbe.

De multe ori ascunsă în carapacea grea câteodată sunt ca bomba grea cu un ceas.

O voce care-n vis șoptea mereu ceva sau poate doar speranța de a aștepta.

Multe nopți ascunse într-un ghețar uitat asemeni unui înger cu sufletul-înghețat

Speranța timpurie încă mai așteaptă să scrie un capitol de fericiri uitate.

Ca-ntr-un roman cu coperți prăfuitemă uit în rama vieții devreme jupuită.

Înțelegând distanta de a ști, de a nu ierta vocea răgușită printre pereți striga:

-Mi-e dor de  o iubire cum nu a fost cândva din mii de gânduri scrise eu doar atât vreau!

 Vocea  răsună în ghețarul rece și învechit deși îmbătrânit ca un copil sufletul asculta.

Frica și teama au început sa strige: -Oprește-te, nu sparge ghețarul inimii iubirii stinse!

Cu corpul îmbătrânit și sufletul rebel cu mii și mii de șoapte șterse, speranțe și așteptări

Spiritul rămâne deși nu ne amintim că viața frumoasă, e divină și de iubire.

După aceste vorbe ghețarul tăcut și obosit chiar și în răceala nopții părea de neclintit

Înlăcrimat, învins de vocea îngerului nocturn lacrimile eterne păreau a nu se mai opri

Asta-i povestea sufletului bătrân de neclintit.

Din adâncuri spumante dorinți

Se dezlănțuie amețite splendori,

Răsărind din ale demiurgului bolți

Necistitele din vis comori.

Mă mai alintă un jint,

La un colț de suflet,

Că inima, nu mai poate duce,

De când singură bate pe căi pierdute.

Și de-ar fi să-mi apari doar in vis...

Am să aleg să dorm profund pe veci.

Prea pierdut, prea rătăcit sunt

De la ultimul nostru...rămas bun...

Aș vrea să mistui lipsa ta,
cu o torță aprinsă din inima mea,
să spintec, în flăcări, tsunamiurile tăcerii
și valurile de dor ce-mi străpung ființa,
iar după furtuna răzvrătită
a vastului ocean de absență,
să te aștern, senină de-a pururi,
pe cerul neostenit al sufletului meu.

Luna pe cer stă ca si o perlă,

Lacrima de scoică gata șlefuită,

Bijuterie la gâtul unei tinere domnițe,gata să iasă la prima cină,

De i-a fi băiatul potrivit îi va fi alături, ea îi va strălucii pentru el,

Dar el va trebui să îi mențină strălucirea,

Căci odată stinsă sclipirea,

Lumina închisă a nopții își face chemarea

Iar asta va întrerupe albirea iubirii.

Vreau cu brațele tale să înconjor lumea,
Vreau ca privirea ta să fie leacul fericirii,
Vreau ca prezența ta să alunge moartea
Și jur pe nimicul ce-l am, c-am să te fac a mea.

Și mereu când am să spun: ”te iubesc”!
Nu va fi vorba despre tine,
Va fi vorba despre cum nu aș putea să trăiesc,
Fără prezența ta lângă mine.

Dar când o să îmi apari în cale pe altar,
Să nu-mi spui nicio vorbă,
Dragoste să-mi dai, gust de nectar,
Iar la ureche iubiri în șoaptă…

Dar până atunci, nu simt dragostea,
Iar eu simt cum mă ofilesc câte puțin,
Dar până am să te fac femeia mea,
Ard tot ce aveam eu mai scump, nimic…