Metafizică,

Nici nu mai pot, când tu exiști!

Nici nu mai vreau, când nu mă vrei!

Tu, limpede între intruși 

Eu, putregai între atei.

Deschid o poză din trecut,

bocesc, ca un copil boem

și  mor, strădaniei avut

sub pâcla, unui alt poem.

Amorf, trudesc ca orșicare…

Eu, care ieri mă bizuiam celest,

mă simt, mai putregai din fire

și mai trecut,

                          rămân, un rest...

Privesc înfrigurat sub geamul tău 

cum țurțuri dau să cadă, 

ca stele înghițind din hău 

lumina s-o revadă. 

Amorf, când luna licărea sfios, 

trupul stâncos l-ai dezvelit o clipă.

Când raza ei, zâmbea pios,

mi-ai devenit iubită!

Astăzi,

am trecut prin gara, în care – de atâtea și atâtea ori, așteptai trenul,

astăzi, părăsită…

Teii, care odată descriau primăvara,

astăzi,

prin ruinele câte unei rădăcini – amintesc trecutul.

Bordura - mai jos ca ieri, totul subțiat, fărâmițat...

Comod,

m-am așezat pe ultimul scaun al peronului,

distant, am aruncat priviri cerșetorului – care, apropiindu-se mi-a cerut…

Am continuat să îl privesc, singur – și cu el în fața unei mulțimi,

gări părăsite.

I-am întins o fărâmă de pâine,

replicând, mi-a răspuns:

- mulțumesc!

Târziu,

peronul a devenit gol,

doar eu – încă mai așteptam cerșetorul, care – cu mâna întinsă, dispăruse…

Noaptea, făgăduia tăgada mea acelui loc,

trist, am căutat răspunsul acelor vremuri,

de ieri,

tu – dispăruseși!

Era ultimul chibrit ce îl aveam la îndemână,

noaptea – ca și iarna a transformat primăvara în trecut,

tu, ca și timpul, mi-ai amintit ca altădată…

…fiind în trecere – la Pașcani …

Joi, în odaia de sub pământ 

găsesc o liniște care doare,

ustură - ca spirtul pe rana unui muribund, 

care - încă mai speră. 

Aici, la marginea civilizației

lumina se împarte cu porția 

ca pâinea, în anii de secetă 

și apa, în fața unei fântâni golite.

M-am zidit în interiorul odăii dintr-o greșeală 

pe care, nicio rugăciune nu o poate îndrepta 

odaie care - respiră odată cu mine,

în întunericul frigului care a devenit stăpân. 

În timiditatea zorilor, timid - pipăi mucul de țigară, 

stors de nicotina trecutului, îngrămădesc...

La început - firava cenușă, 

ușor,  decopertez foița,

înveliș cu înveliș...

După un timp, răbdarea îmi aparține, 

strecor mâna, în mâna celui care,

fără să mă cunoască a izbăvit în strădanie, 

învelișul...

Descopăr neliniștea și neliniștea acelui om,

care, în trecere,  a isprăvit să mai creadă, 

simțind la fel - a împachetat până în ultimul rol,

cuprins de mirare!

Nu am crezut că pot să și îmbătrânesc,

nu cred, că într-o zi apusul îmi va fi la fel,

deși – nu te-am iubit atâtea primăveri,

tu ai crescut gingașă ca și ieri!

Acum, când dojenesc amorf

și când – luminile se sting mereu,

răspunde-mi, fără de dojană,

c-am fost, pribeagul sufletului tău…

Am vrut mereu să-ți spun

că mi-a fost dor –

de tine, de noi,

de inimile noastre cusute din aceeași tăcere.

Am vrut mereu să-ți arăt

cât de desăvârșită era viața

când ochii tăi luminau apusurile,

când sufletul tău, fragil și nestins,

mă îmbrățișa fără cuvinte.

Ți-am scris odată o scrisoare,

dar vântul, nemilos și rătăcitor,

a furat-o în zbor spre nicăieri.

Cum să-l învinovățesc pe el?

Când noi înșine am fost doar vânt

rătăcind unul pe

lângă celălalt.

M-am pierdut în ai tăi ochi,

Și n-am știut că era ultima oară.

Îmi răsună-n minte amintiri vechi,

Precum corzile de vioară.

Sunetul ploii amorțite

Și drumuri pustii, la pas,

De mult îmi sunt sortite,

Iar tu neschimbat ai rămas.

E prea târziu sau prea devreme

Să dai uitării unor gânduri eterne,

În nopțile în care scriai poeme

Și sperai să vină-a ta vreme?

De la extaz la agonie
M-ai omorât puțin câte puțin
Acum ești muză pentru această poezie
Cândva, ai fost a lumii din care aparțin

Frumoasă asemenea zilei de vineri
Dar cu nervii unei zile de luni
Aș blestema timpul să rămânem tineri
Să nu mai fim subiecții unei ficțiuni

Dincolo de nori cu gândul la paradis
E prea târziu să mă poți trezi din vis
Iubirea ta pentru mine, greu de înțeles
Din păcate nu sunt pentru tine cel ales

Sărutul unei palme

Este un gest gingaș,

O mângâiere din basme

Ca un zbor de fluturaș.

O amprentă a suflării

Ce-n inimă sălășluiește,

Ținând ritmul încântării

Ce din gânduri izvorește.

Calm, cald, pur și pudic

Este sentimentul trăirii,

Dând inimii sunetul ritmic

Și-nobilind clipa însuflețirii.

simt fiecare strop de apă
arzând pe pielea mea
şi rând pe rând se tot usucă
din vina ochilor ce-ascund
privirea ta

mai știi
că nici fantasmă nu mai sunt
şi fără de atingeri
chiar mă poți atinge
iar hainele-mi se rup
și n-am nici armă
să te opresc de mă dezbraci
până la sânge

simt oxigenul dintre buze
înfulecând magnetizat distanţe
şi-atât de-aproape-ţi simt privirea
încât lumina
se transformă-n gloanţe

aici
acum
oriunde
mă vrei ca pradă-n gândul tău
îmbraci cătușele
ce-n chin îți leagă trupul
şi-aștepți să vină rândul meu

secundele îți taie firul rațiunii
pe care mal suntem
infern sau rai
şoaptele mele trăirile îți scaldă
şi-acum într-un moment
doar eu
sunt tot ce ai

Ești rana închisă-n adâncul din piept,

O amintire ce-n suflet am drept,

Un dor ce mă cheamă și nu pot fugi,

Un vis ce în taină mă face-a iubi.

Ești umbra ce crește când noaptea se lasă,

Și glasul ce-n mine nicicând nu se-apasă,

Durerea ce-ascunde și bine, și rău,

O lacrimă-nchisă sub pragul cel greu.

Dar rana aceasta nu vreau să o pierd,

Din ea crește viața, din ea mă dezmierd.

Căci fără iubire, n-ar fi nici durere,

Și rana din piept mi-e a vieții avere.