Viața cu gust de măr necopt

Sunt aici,

chiar dacă pașii mei au obosit să mai fugă,

chiar dacă nopțile m-au învățat

cum se tace cu ochii deschiși.

Sunt aici,

cu inima peticită din speranțe mici,

din rugăciuni nerostite

și din vise care au refuzat să moară.

Am căzut de atâtea ori

încât pământul îmi știe numele,

dar m-am ridicat de fiecare dată

pentru că sufletul meu nu știe să renunțe.

Sunt aici,

în ciuda fricilor care mă strigă pe nume,

în ciuda oamenilor care au plecat

lăsând goluri ce dor și azi.

Port în mine doruri grele,

răni care nu se văd,

dar și o lumină tăcută

care încă mai arde.

Sunt aici —

nu pentru că a fost ușor,

ci pentru că am ales să rămân,

să cred,

să respir,

să fiu.

Sunt aici,

și asta…

este deja o victorie.

De ce plânge sufletul în noapte?

Pentru că atunci nu mai are unde fugi.

Ziua îl învață să tacă,

noaptea îl lasă să fie… gol.

Plânge pentru absențe care nu se mai vindecă,

pentru voci ce trăiesc doar în amintire,

pentru „dacă” nerostite

și îmbrățișări rămase suspendate în aer.

În noapte, dorul nu mai șoptește —

urlă.

Sapă în piept cu unghii de gheață

și cere nume, chipuri, pași care nu se mai întorc.

Sufletul plânge pentru că a iubit mult,

mai mult decât a fost învățat să ducă.

Plânge pentru cei pe care îi caută

în fiecare rugăciune,

deși știe că îi va găsi

doar în cer.

Și totuși…

plânge încet, ca să nu sperie dimineața.

Ca nu cumva lumea să vadă

cât de mult doare să fii tare

când îți lipsește cineva

din tine.

Liniștea mea face zgomot

ca un sicriu coborât încet în piept,

ca o viață trăită pe dinăuntru

fără martori.

Tac nu pentru că n-aș avea ce spune,

ci pentru că unele adevăruri

se rup dacă le scoți la lumină.

Și nu mai am ce repara.

În mine se aud pași

ai celor care au plecat

fără să închidă ușa,

lăsând curentul să-mi înghețe sufletul.

Liniștea mea e oboseală pură,

e momentul în care nu mai ceri,

nu mai explici,

nu mai lupți pentru a fi înțeles.

Am plâns atât de mult în tăcere

încât lacrimile au învățat

să se transforme în forță,

iar durerea — în coloană vertebrală.

Liniștea mea țipă

pentru copilul din mine

care a învățat prea devreme

că iubirea nu rămâne mereu.

Face zgomot pentru că nu e vindecată,

ci doar vie,

pentru că respiră încă

printre ruinele a tot ce a sperat.

Și totuși…

în această liniște care urlă

se naște o femeie

care nu mai cere să fie salvată.

Liniștea mea face zgomot,

dar e sunetul supraviețuirii.

Și cine îl aude

știe:

nu s-a frânt.

S-a transformat.

Tăcere, tu ești blestem!

Să pleci degrabă de la mine

Și să nu stai vreodată-n preajma iubitei mele!

Mai bine mor decât să fiu cuprins de tine,

De a iubitei mele groaznică tăcere!

Iubito ,de-ai știi ce groaznică e a iubirii neagră tăcere,

Ai tot cânta sau ai striga la mine,

Știind că poți blestema de moarte pe oricine,

Doar cu tăcere!

Vai Doamne ce blestem este tăcerea

Când vrei să pedepsești Tu Însuți Doamne,

Nu dai răspuns la rugăciuni decât tăcere...

Iar bietul muritor primește dureroasa pedeapsă fără leac,

Tăcerea!

Piei blestemato,arzi in zgomote și vorbe,

Fie și șoapte sau o blândă adiere!

(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Mă legăn acum singur

Și nu te mai aștept.

Mă uit cum trece timpul

Și cugetez încet.

De câte ori privita-i,

Eu în direcția ta,

Doar ca să văd nimica,

Și să uit că m-am uitat.

Tu ești aici, te simt departe
Între timp, fulgeră și tună,
Mă trezesc speriat în noapte
Te mai aud decât în șoapte
Afară... e furtună.
    
Pari pierdută, dispari prin vise
Unde îți cauți cavalerul,
Tu cu florile-n câmpii întinse
Îți zâmbește cerul, te vezi deja regina.
La mine... fulgeră și tună.
    
Chipul ți-e senin, soarele te-alintă
Și te-nvelesc când noaptea-i rece,
Pierdut suspin la geam
Timpul... parcă nu mai trece.
Încă fulgeră și tună.
    
Afară... e furtună.

    
Mă trezesc speriat în noapte
Tu ești aici și îmi zâmbești,
Dar printre ale tale șoapte
În depărtare parcă tună...
      Va fi furtună!

 (autor: Aurel Alexandru Donciu /  volumul Șoaptele Nopții ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 - ISBN: 978-973-0-32645-1 / Toate drepturile rezervate )

Ne-am visat babe intr-o noapte

Cum ne bucuram de toate

De toate plăcerile lumii

C-un vin în lumina lun.i..

Te-am visat și-n altă noapte

C-un vin cum mắ alintai

Si-mi erai atât de-aproape

Râdeai și mă-mbrățişai.

Azi zadarnic îmi e visul

Nici nu-mi vine să-I mai scriu

Închei astfel manuscrisul

Femeia unui singur vin..subscriu.

Nu pot să-ți scriu ce-a-și vrea să zic. Încerc, dar prelungirea nu se face,

Poate să-ncep cu ceva mic…

Cu o stea ce se preface

Că nu e trează astă noapte.

Despre cum se simte singuratic

Căci alte stele dorm departe,

Cum strălucește tot mai tare

Temându-se ca se va sparge.

V-or observa că nu e de pe-același cer,

Liniștea va trebui păstrată…

Chiar și dacă i se pare greu,

Va reuși să plece odată.

Îmi pare rău că a trebuit să minți
De frică pentru că n-o să înțeleg
Acum, am înțeles cu-adevărat ce simți
Și că tot ce ai vrut a fost ca să nu plec
Să știi că te voi aștepta oricât,
Îmi pare rău de teama ce ți-am provocat
Și pentru toate serile în care-ai plâns
Îmi pare rău cum am reacționat
Și bine pentru serile în care-am râs
Și chit că nu vorbim, n-o să te las să cazi
Nu m-ai pierdut, n-o să mă pierzi
Indiferent de câte zile trec pe ceas
Nu-ți fie frică, o să mă revezi
N-o să te dau uitării și n-o să te las
Vreau să fii bine, așa cum vreau mereu
Îmi pare rău că ți-am cerut prea mult,
N-o să te fac să suferi, tu știi cine sunt eu
Îmi pare rău că uneori am fost prea dur
Și ai mințit doar fiindcă mă iubești
Îmi pare rău că pur și simplu n-am văzut
Eu sunt cu tine cât timp și tu ești
Și nu te voi lăsa vreodată în trecut
Știi că singura teamă e să te pierd
Aș vrea să te învăț să nu mai minți
De frică pentru că n-o să-nțeleg
Să nu îți fie teamă de ce simți
Tu ai crezut că voi pleca, dar n-o să plec
Trebuia să fii sinceră de la-nceput
E-n regulă, o să-nțeleg și-o să te-aștept
Știu că uneori sunt impulsiv și explodez
Dar nu era nevoie să faci ce-ai făcut
Să nu fi tristă, să știi că te iubesc
Și dacă-nțelege cineva mai bine, ăla sunt