Viața cu gust de măr necopt

De ce plânge sufletul în noapte?

Pentru că atunci nu mai are unde fugi.

Ziua îl învață să tacă,

noaptea îl lasă să fie… gol.

Plânge pentru absențe care nu se mai vindecă,

pentru voci ce trăiesc doar în amintire,

pentru „dacă” nerostite

și îmbrățișări rămase suspendate în aer.

În noapte, dorul nu mai șoptește —

urlă.

Sapă în piept cu unghii de gheață

și cere nume, chipuri, pași care nu se mai întorc.

Sufletul plânge pentru că a iubit mult,

mai mult decât a fost învățat să ducă.

Plânge pentru cei pe care îi caută

în fiecare rugăciune,

deși știe că îi va găsi

doar în cer.

Și totuși…

plânge încet, ca să nu sperie dimineața.

Ca nu cumva lumea să vadă

cât de mult doare să fii tare

când îți lipsește cineva

din tine.

Sunt aici,

chiar dacă pașii mei au obosit să mai fugă,

chiar dacă nopțile m-au învățat

cum se tace cu ochii deschiși.

Sunt aici,

cu inima peticită din speranțe mici,

din rugăciuni nerostite

și din vise care au refuzat să moară.

Am căzut de atâtea ori

încât pământul îmi știe numele,

dar m-am ridicat de fiecare dată

pentru că sufletul meu nu știe să renunțe.

Sunt aici,

în ciuda fricilor care mă strigă pe nume,

în ciuda oamenilor care au plecat

lăsând goluri ce dor și azi.

Port în mine doruri grele,

răni care nu se văd,

dar și o lumină tăcută

care încă mai arde.

Sunt aici —

nu pentru că a fost ușor,

ci pentru că am ales să rămân,

să cred,

să respir,

să fiu.

Sunt aici,

și asta…

este deja o victorie.

Liniștea mea face zgomot

ca un sicriu coborât încet în piept,

ca o viață trăită pe dinăuntru

fără martori.

Tac nu pentru că n-aș avea ce spune,

ci pentru că unele adevăruri

se rup dacă le scoți la lumină.

Și nu mai am ce repara.

În mine se aud pași

ai celor care au plecat

fără să închidă ușa,

lăsând curentul să-mi înghețe sufletul.

Liniștea mea e oboseală pură,

e momentul în care nu mai ceri,

nu mai explici,

nu mai lupți pentru a fi înțeles.

Am plâns atât de mult în tăcere

încât lacrimile au învățat

să se transforme în forță,

iar durerea — în coloană vertebrală.

Liniștea mea țipă

pentru copilul din mine

care a învățat prea devreme

că iubirea nu rămâne mereu.

Face zgomot pentru că nu e vindecată,

ci doar vie,

pentru că respiră încă

printre ruinele a tot ce a sperat.

Și totuși…

în această liniște care urlă

se naște o femeie

care nu mai cere să fie salvată.

Liniștea mea face zgomot,

dar e sunetul supraviețuirii.

Și cine îl aude

știe:

nu s-a frânt.

S-a transformat.

Iubirea noastră nu se murmură,

Se strigă, se rupe, se aruncă,

E praf, e jar, e sânge, e tăcere,

Care explodează în fiecare secundă.

Mâinile tale nu ating, ci scurmă,

Ca rădăcinile care ard sub lumină,

Și eu cad în tine fără margini,

Fără să știu unde mă pierd, când se termină

Iubirea noastră nu știe să tacă,

Se zbate ca valul ce stânca o frânge,

Nu-i dulce, nu-i blândă, nu-iobosită,

E sabie ce taie tot ce se mișcă, neatinsă.

Buzele tale-s gheață și foc deopotrivă,

Îmi ard venele, îmi dau înapoi o clipă,

Râsul tău, fulger printre crengi,

Mă scutură, mă prinde…mă înalță și mă alungă.

[Strofa 1]
În chimie, ești oxigenul meu,
Fără tine, n-aș fi eu.
Mă aprinzi ca un foc arzând,
Cu tine, viața-i un vis plăpând.
În biologie, ești inima mea,
Bate doar pentru iubirea ta.
În pieptul meu tresari ușor,
Ca un ecou dintr-un vis de dor.

[Refren]
Ești steaua mea ce strălucește,
Iubirea ta mă definește.
Ești universul meu întreg,
Cu tine vreau să rămân mereu, să merg.

[Strofa 2]
În fizică, ești gravitația,
Mă atragi mereu cu fascinația.
Ca stelele-n cer ce se îmbrățișează,
Atingerea ta mă hipnotizează.
În istorie, ești regina mea,
Îți jur iubire pe viața mea.
În cartea timpului scriam mereu,
Un basm cu tine, visul meu.

[Refren]

[Strofa 3]
În matematică, ești soluția,
Cu tine găsesc mereu motivația.
O ecuație spre infinit,
Un calcul perfect, un suflet unit.
În informatică, te declar așa:
print('te iubesc aș vrea')
În codul iubirii nu-i nicio eroare,
Cuvintele tale sunt cheia de rezolvare.

[Refren]

[Strofa 4]
În muzică, ești melodia,
Ce-mi umple inima și aria.
Notele tale îmi dau fiori,
Ești cântecul meu din zori.
În pictură, ești culoarea,
Ce-mi înfrumusețează zarea.
Cu tine, viața e pânză de dor,
Un tablou ce pulsează-n albastru și nor.

[Refren]

Omiduță, mămăruță,
Panarămița mea draguță.

Un inger pe pamant

A coborat

Ochii ca de diamant

Privirea ca din alt univers

Dar nu i un inger oarecare

E al meu ingeras

In fiecare zi el un zambet

Imi arata

Al sau zambet inima mi a luat

Si nu o mai vreau inapoi

A lui va fii pe veci

Si i as mai da ceva

I as mai da dragostea mea

In semn de multumire

Pentru  a sa simpla existenta

De asta un grăunte și-o găină

niciodată nu se îndrăgostesc,

pentru că nu ar ști

cum să-și spună „te iubesc”.

Și până s-ar decide cine, ce, cum să exclame,

găina ar mânca grăuntele de foame.

Noi nu suntem nici grăunțe,

nici găini, desigur

( dacă am fi, pot să nu fiu eu găina? ),

dar vreau să fiu pentru tine

locul tău sigur,

în care să vii când nici inima ta,

nici a mea

nu știu ce să facă, ce să-și spună,

ca să nu știm împreună.

Pentru că liniștea dintre noi

acum e ca un cer fără nicio stea

( chiar eu le-am alungat ),

ca să nu vadă oricine vrea

că ești omul meu preferat.

Deși am mai întâlnit pe ici, pe colo,

totuși câte-o floare,

spunând că-n treacăt m-au pârât lor

mai multe stele căzătoare.

Și când să fac pace și să-mi spun că-i bine,

se uită și florile după tine.

( Doamne… ce are universul cu mine? )

Până când stelele căzătoare

continuă să mă pârască

și florile mai au puțin, puțin

până să te iubească,

ce-ai spune să-mi ușurezi năpasta

și să dormi în visul meu în seara asta?

( Mă pun la somn chiar acuma,

să te visez frumoasă cum ești întotdeauna. )

Cum ai dori să îți vorbesc

Și poate chiar să mă ferești,

Să nu mai sufăr atât de mult

Pentru că simt că mă iubești.

Deacolo de undeva din piept

Mă-mpingi contra voinței mele,

Și cu bătăi ce sar peste o sută

Mă-ndemni spre fapte tare rele.

Îmi spui că vina este în privire

Ce vede și îți schimbă pulsul,

De nimeni nu vreți să ascultați

Iar mintea spuneți că e intrusul.

Vai cât de păcătoase mai sunteți

Și tu privire și mai ales inima mea,

Când știți că stavilă nu pot să pun

Nici cordului, nici ție... privire rea.

Încerc din greu să am controlul

Și de ispite mereu să mă păzesc,

Să fug de ,,ele" că inima mi-i plină

De dragostea ființei...ce-o iubesc!