Nu înțeleg iubirea (Continuare)
Și mă întreb, în fiecare noapte,
Când te privesc, dar nu te văd,
Cum poți să fiu un semn de întrebare
Într-un răspuns fără sfârșit, fără regret?
Căci inima mea bate haotic,
În ritmuri pe care nu le înțeleg,
Dar tu, cu calmul tău liniștit,
Îmi spui că nu-i nevoie de răspuns, doar să aleg.
Mă prind în mreje de îndoieli,
Și totuși, mă îndrept spre tine,
Deși nu știu ce este iubirea ta,
Îmi las sufletul să te definească, să te iubească, fără teamă, fără rău.
În ochii tăi e o mare de vise,
Iar eu sunt doar un val, prea mic, prea slab,
Dar mă las purtat de curentul tău,
Chiar dacă înăuntrul meu vibrează un îndoielnic sabie, un abis adânc.
Poate că iubirea nu e logică,
Nici nu se măsoară în cuvinte sau fapte,
Poate doar o simțim cu inima și cu dorința,
Și, chiar dacă nu o înțelegem, trăim prin ea, în fiecare clipă, în fiecare noapte.
Poate iubirea e un labirint
Pe care nu-l vom înțelege niciodată,
Dar eu te caut, te aștept, și te iubesc,
Chiar și atunci când nu înțeleg… și totuși te vreau, o dată și încă o dată.
Poems in the same category
Chipul tau
Când ți-am văzut pentru prima oară ochii
Ahhh...ce melancolie m-a luat,
Am simțit clipa chemării
A unui viitor de ne egalat.
Când zâmbetul tău mi s-a arătat, pentru întâia oară
I-am zărit strălucirea suavă ,
Iar când în șoapte mi-ai vorbit
Cerul parcă nu a mai dormit.
Ce-aș mai putea spune despre chipul tau
Doar că este de milioane,
Cristale, diamante, nimic
Nu se pot compara cu a lui culoare.
Dar eu te întreb pe tine acum iubito:
Oare ești pregătită să-mi-l dăruiești
Să-mi strălucească peste nopți
Peste toate cele cerești?
ZI DE TOAMNĂ
O ploaie tristă înflorește în ramuri,
Și -pomul vieți-îmi bate în geamuri
Imagini scurte,zălude și sumbre
Revin,cu amintirile răpuse de umblet...
Nici un sărut un-mi trece prin suflet...
Către tine
Neliniște
Aș vrea să dorm ,dar nu se poate
Gândurile nu se opresc
Țipă din ce în ce mai tare
Liniștea mi-o amorțesc.
Și caut fără încetare, un tratament
Un diagnostic să îți pun
Să te ajut mamaia dragă
Alături încă să îmi rămâi.
De pierd această luptă contra vieții
Măcar voi știi că am făcut
Tot ceea ce eu am putut!
Soarele și Luna
Privesc Aurul și Argintul
Și aștept, ca ei să-mi răspundă:
De ce în spațiul lor ceresc,
Nu se văd, nu se-ntâlnesc?
Luna-n neguri se cufundă,
Șovăind să se ascundă;
Iubiți are de ales,
Între El și univers.
Soarelui, celest strălucitor,
Nu îi pasă de amor
Sau poate în sinea sa,
S-o fi îndrăgostit de-o stea!
O frunză pe cărare
Ploaia rece acoperă asfințitul
Descoperit de noi în toamnă
Din frunze ce-și roșeau veșmântul
Ca și obrazul tău timid de doamnă
Te-ai întrebat tu cândva oare
De ce când fructele-s în pârg
Frunzele tac când la picioare
Pun tot ce au trudit cu sârg?
Un fruct e rodul frunzei
Cu tină și lumină plămădit
Din care în dulceața toamnei
Constați... câtă iubire a primit
Da... o frunză e un menestrel
Al dragostei... atât de pură
Copacu-i impresionat și el
De-așa frumoasă aventură
Inima... la fel ca frunza
În pace e bine dispusă
Când agale-și are spuza
Spre lumină larg deschisă
Respirând prin porii frunzei
Viața e simplă și perfectă
Doar noi tot verificăm de-i
Cel puțin un pic defectă
Orice frunză din Pământ
Își are sigur rădăcină
Și se întoarce în pământ
Contopindu-se deplină
O frunză căutăm și noi să fim
Fără să știm când prindem viață
Și apoi ne tot frunzărim
Zilele după dulceață
Când viața ne calcă în picioare
Eu știu... nimic nu-i precum pare
Nici o durere nu-i prea mare
Când ești frunză pe cărare
Intrebare
De ce privești în alta parte?
Acoperit de nori,eu nu te văd.
Vântul nu bate,poate e departe,
Jucându-se în zbor în alte zări.
Din inima ies fluturi, ce poartă curcubee,
Umbrite doar de soarele ce nu a apărut.
Mă inspaimant de o umbră de femeie,
Ascunsă de un zid ce încă n-a cazut.
Și printre stele,păsări călătoare,
De care te izbești din când în când,
Îți fierbe strălucirea ce nu moare,
Mai cade un gând, rând,pe rând.
Frumusețea diabolică a macilor ce nu țin mult
Și praful de stele au dansat cu un cult,
În ritmuri netraduse de nici un dicționar,
Te-ai prefăcut, avar,amar,hoinar.
Drumurile ți-s deschise, să privesti nu e păcat,
Doar cuvântul își poartă vina de a fi neâmpăcat.
Ziua vine,noaptea trece,cântă vara pe la colțuri,
Ploaia curăță ce limba nu a construit în sensuri.
Vino iarași în vară,
Lângă o cireașa amară,
Să privim o stea căzătoare,
Când apusul moare.
Chipul tau
Când ți-am văzut pentru prima oară ochii
Ahhh...ce melancolie m-a luat,
Am simțit clipa chemării
A unui viitor de ne egalat.
Când zâmbetul tău mi s-a arătat, pentru întâia oară
I-am zărit strălucirea suavă ,
Iar când în șoapte mi-ai vorbit
Cerul parcă nu a mai dormit.
Ce-aș mai putea spune despre chipul tau
Doar că este de milioane,
Cristale, diamante, nimic
Nu se pot compara cu a lui culoare.
Dar eu te întreb pe tine acum iubito:
Oare ești pregătită să-mi-l dăruiești
Să-mi strălucească peste nopți
Peste toate cele cerești?
ZI DE TOAMNĂ
O ploaie tristă înflorește în ramuri,
Și -pomul vieți-îmi bate în geamuri
Imagini scurte,zălude și sumbre
Revin,cu amintirile răpuse de umblet...
Nici un sărut un-mi trece prin suflet...
Către tine
Neliniște
Aș vrea să dorm ,dar nu se poate
Gândurile nu se opresc
Țipă din ce în ce mai tare
Liniștea mi-o amorțesc.
Și caut fără încetare, un tratament
Un diagnostic să îți pun
Să te ajut mamaia dragă
Alături încă să îmi rămâi.
De pierd această luptă contra vieții
Măcar voi știi că am făcut
Tot ceea ce eu am putut!
Soarele și Luna
Privesc Aurul și Argintul
Și aștept, ca ei să-mi răspundă:
De ce în spațiul lor ceresc,
Nu se văd, nu se-ntâlnesc?
Luna-n neguri se cufundă,
Șovăind să se ascundă;
Iubiți are de ales,
Între El și univers.
Soarelui, celest strălucitor,
Nu îi pasă de amor
Sau poate în sinea sa,
S-o fi îndrăgostit de-o stea!
O frunză pe cărare
Ploaia rece acoperă asfințitul
Descoperit de noi în toamnă
Din frunze ce-și roșeau veșmântul
Ca și obrazul tău timid de doamnă
Te-ai întrebat tu cândva oare
De ce când fructele-s în pârg
Frunzele tac când la picioare
Pun tot ce au trudit cu sârg?
Un fruct e rodul frunzei
Cu tină și lumină plămădit
Din care în dulceața toamnei
Constați... câtă iubire a primit
Da... o frunză e un menestrel
Al dragostei... atât de pură
Copacu-i impresionat și el
De-așa frumoasă aventură
Inima... la fel ca frunza
În pace e bine dispusă
Când agale-și are spuza
Spre lumină larg deschisă
Respirând prin porii frunzei
Viața e simplă și perfectă
Doar noi tot verificăm de-i
Cel puțin un pic defectă
Orice frunză din Pământ
Își are sigur rădăcină
Și se întoarce în pământ
Contopindu-se deplină
O frunză căutăm și noi să fim
Fără să știm când prindem viață
Și apoi ne tot frunzărim
Zilele după dulceață
Când viața ne calcă în picioare
Eu știu... nimic nu-i precum pare
Nici o durere nu-i prea mare
Când ești frunză pe cărare
Intrebare
De ce privești în alta parte?
Acoperit de nori,eu nu te văd.
Vântul nu bate,poate e departe,
Jucându-se în zbor în alte zări.
Din inima ies fluturi, ce poartă curcubee,
Umbrite doar de soarele ce nu a apărut.
Mă inspaimant de o umbră de femeie,
Ascunsă de un zid ce încă n-a cazut.
Și printre stele,păsări călătoare,
De care te izbești din când în când,
Îți fierbe strălucirea ce nu moare,
Mai cade un gând, rând,pe rând.
Frumusețea diabolică a macilor ce nu țin mult
Și praful de stele au dansat cu un cult,
În ritmuri netraduse de nici un dicționar,
Te-ai prefăcut, avar,amar,hoinar.
Drumurile ți-s deschise, să privesti nu e păcat,
Doar cuvântul își poartă vina de a fi neâmpăcat.
Ziua vine,noaptea trece,cântă vara pe la colțuri,
Ploaia curăță ce limba nu a construit în sensuri.
Vino iarași în vară,
Lângă o cireașa amară,
Să privim o stea căzătoare,
Când apusul moare.
Other poems by the author
Timpul, ecou al veșniciei
Timpul, un râu ce nu se oprește,
Curge din trecut și-n viitor se pierde,
Fiecare clipă, o adiere ușoară,
Ce dispare repede, lăsând doar amintirea.
Ne naștem în zori de zi, ca un vis,
Fără să știm cum și când vom sfârși,
În brațele lui, suntem doar niște frunze
Ce plutesc pe ape, fără destinație.
Cu fiecare pas, ne pierdem,
Nu în sensul morții, ci al deveniri,
Căci timpul nu te ucide, ci te modelează,
Îți șlefuiește ființa, până devii altcineva.
Ne uităm în oglindă și nu mai știm
Cine eram ieri și cine suntem azi,
Timpul ne adâncește în această enigmă,
Un labirint fără ieșire, fără răspunsuri clare.
Dar ce este timpul, cu adevărat?
O minciună, un vis, o simplă iluzie?
Sau poate un dar pe care-l pierdem fără milă,
Căci nu știm să-l prețuim până nu-l vedem sfârșind.
Timpul nu iartă, nu așteaptă,
Nu ține cont de dorințele noastre,
El ne curge prin vene ca un foc nemilos,
Arzându-ne clipele, făcându-le cenușă.
Totuși, în adâncul nostru, simțim
Că timpul nu este dușmanul nostru,
Ci un acompaniament tăcut al existenței,
Un partener de drum, chiar dacă ne este străin.
Căci poate că nu suntem doar niște trupuri
Ce se pierd în fața timpului,
Poate suntem ecouri ale veșniciei,
Și timpul doar ne ajută să înțelegem adevărul.
Cum putem măsura o viață întreagă,
Când timpul nu are măsură, nu are margini?
Fiecare moment este un infinit,
Iar noi suntem doar o adiere în vastitatea sa.
În fața timpului, nu suntem mici sau mari,
Nu suntem nici buni, nici răi,
Suntem doar trecători pe această planetă,
Căutând să înțelegem cum să trăim.
Și poate, în final, nu este important
Cât timp avem, ci cum îl trăim,
Căci timpul se măsoară nu în clipe,
Ci în iubirea pe care o lăsăm în urma noastră.
Moartea
Moartea nu-i sfârșit, ci doar un drum
Pe care-l parcurgi în tăcere adâncă,
Un pas spre necunoscut, un simplu scrum,
Ce-așterni în urmă, fără a lăsa vreo frânghie de lumină.
Nu e o umbră rece, ci o pajiște
Unde sufletele se odihnesc în pace,
E doar un vânt ce-n suflet se așează,
Ca un dor de casă, mai ușor de purtat.
Cine ne va plânge, cine ne va vrea,
Când trupul va rămâne, iar noi vom zbura?
În liniștea eternității ne pierdem,
Dar iubirea-n inimile celor dragi va trăi.
Moartea nu-i un sfârșit, ci un început,
Un pas spre altceva, un pas spre nemurire,
Căci în fiecare adio, în fiecare dor,
Se naște un nou înțeles, un nou fior.
Este liniște, este pace, este timp,
Este răgazul de care avem nevoie,
Și nu-i o frică, nici un vis de coșmar,
Ci un drum pe care toți îl vom urma
Între a rămâne și a pleca
Se-nvață greu să ții o mână strânsă
Când tremură sub greul unei zile,
Când dorul pare rană necuprinsă
Și visele rămân doar amăgiri fragile.
Se schimbă omul, nu-i la fel mereu,
Și dragostea apasă, nu promite
Că va fi ușor, că totul e un zmeu
Ce zboară lin prin ceruri infinite.
Învață-i răbdarea și pasul în doi,
Că uneori se cade ca să te ridici.
În liniștea dintre cuvinte goi
Se nasc iertări și drumuri către „nici”.
O mângâiere poate fi o punte
Peste o prăpastie de neînțeles,
Și uneori, tăcerile mărunte
Spun tot ce inima nu a ales.
Sunt zile-n care parcă tot se rupe,
Și nu mai vezi lumina din ce-a fost.
Dar dragostea, când nu e doar o luptă,
Devine sens, și rost, și adăpost.
Nu-i totul simplu — se trăiește greu,
Se înțelege-n timp, se țese-n fapte.
Dar cei ce-și dau din suflet tot ce e al lor
Se regăsesc și-n ploi, și-n nopți nedrepte.
Și dacă-n tine arde-un dor curat,
Nu-l stinge pentru-un ceas de rătăcire.
Ce-i viu rămâne, chiar dacă e-ncercat —
Nimic nu e mai greu… ca fericirea.
Dar ea se merită. Se cere. Se clădește.
Cu doi ce nu renunță, chiar de doare.
Și-atunci, din tot ce pare că se pierde,
Se naște dragostea… nemuritoare.
Am crezut că ești acasă
Am găsit în tine ce credeam că nu există,
O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.
Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,
Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.
Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,
Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.
Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —
Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.
N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,
Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.
Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,
Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.
Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.
Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.
Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,
Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.
Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,
Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".
Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.
Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.
Durerea
În taina nopții grele mă pierd adeseori,
Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,
O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,
Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.
Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,
Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,
Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,
Când inima își strigă, în goluri, adevărul.
E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,
În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,
Și gândurile toate, ca frunzele căzând,
Se duc spre nicăierea durerii fără gând.
O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,
Că-n suferință pură, o lume nouă zide,
În sângele ce arde ca lava pe pământ,
Durerea e o muză ce naște un cuvânt.
Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,
În fiecare fibră mă lasă răstignit,
Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări
O altă primăvară, o nouă bucurii.
O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,
Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,
Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,
Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.
Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,
Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,
Mă țese din ruine, mă pune să învăț
Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.
Și când va fi să cadă cortina peste zări,
Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,
Durerea mea va scrie, cu litere de dor,
Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.
Și astfel ea devine o taină, nu blestem,
Un fir ce leagă omul de stele și de semn,
Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva
Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.
Ma minți
Mă minți, și-o faci ca un artist desăvârșit,
Cu glasul calm, cu zâmbetul liniștit.
Îmi spui că e totul la fel ca-n trecut,
Când inima ta, de fapt, s-a pierdut.
Mă minți când spui că nu s-a schimbat
Privirea ce-mi pare acum vinovat.
E rece tăcerea ce cade între noi,
Și-ascunde-n ea gânduri ce dor tot mai rău.
Mă minți și crezi că nu simt când pleci,
Chiar dacă rămâi, ești tot mai departe.
Atingeri străine mă fac să-nțeleg
Că dragostea noastră e doar un vechi legământ ce se frânge încet.
Te uită că știu cum iubeai altădat’
Și-acum îmi oferi doar un vis decupat.
Un teatru, o mască, un rol ce-l jucăm,
Dar sufletul meu nu mai vrea să fim „noi”.
Mă minți cu tăceri, cu priviri ce nu spun
Ce-ascunzi în adâncul lumii tale nebun.
Te simt tot mai străin, tot mai greu de atins,
Și timpul, nedrept, tot ce-avem a învins.
Dar stau, și te-ascult, și privesc cum dispari,
Cum iubirea devine un vis în uitări.
Și tac… nu că nu știu, ci fiindcă mă doare
Că omul ce-l știam e-acum o umbră ce moare.
Mă minți… și știu. Dar ce pot să mai spun?
Iubirea e arsă, iar focul e scrum.
Rămân doar cuvintelor goale ecou,
Și-un „te iubesc” ce nu-l crezi nici tu, nici eu.
Timpul, ecou al veșniciei
Timpul, un râu ce nu se oprește,
Curge din trecut și-n viitor se pierde,
Fiecare clipă, o adiere ușoară,
Ce dispare repede, lăsând doar amintirea.
Ne naștem în zori de zi, ca un vis,
Fără să știm cum și când vom sfârși,
În brațele lui, suntem doar niște frunze
Ce plutesc pe ape, fără destinație.
Cu fiecare pas, ne pierdem,
Nu în sensul morții, ci al deveniri,
Căci timpul nu te ucide, ci te modelează,
Îți șlefuiește ființa, până devii altcineva.
Ne uităm în oglindă și nu mai știm
Cine eram ieri și cine suntem azi,
Timpul ne adâncește în această enigmă,
Un labirint fără ieșire, fără răspunsuri clare.
Dar ce este timpul, cu adevărat?
O minciună, un vis, o simplă iluzie?
Sau poate un dar pe care-l pierdem fără milă,
Căci nu știm să-l prețuim până nu-l vedem sfârșind.
Timpul nu iartă, nu așteaptă,
Nu ține cont de dorințele noastre,
El ne curge prin vene ca un foc nemilos,
Arzându-ne clipele, făcându-le cenușă.
Totuși, în adâncul nostru, simțim
Că timpul nu este dușmanul nostru,
Ci un acompaniament tăcut al existenței,
Un partener de drum, chiar dacă ne este străin.
Căci poate că nu suntem doar niște trupuri
Ce se pierd în fața timpului,
Poate suntem ecouri ale veșniciei,
Și timpul doar ne ajută să înțelegem adevărul.
Cum putem măsura o viață întreagă,
Când timpul nu are măsură, nu are margini?
Fiecare moment este un infinit,
Iar noi suntem doar o adiere în vastitatea sa.
În fața timpului, nu suntem mici sau mari,
Nu suntem nici buni, nici răi,
Suntem doar trecători pe această planetă,
Căutând să înțelegem cum să trăim.
Și poate, în final, nu este important
Cât timp avem, ci cum îl trăim,
Căci timpul se măsoară nu în clipe,
Ci în iubirea pe care o lăsăm în urma noastră.
Moartea
Moartea nu-i sfârșit, ci doar un drum
Pe care-l parcurgi în tăcere adâncă,
Un pas spre necunoscut, un simplu scrum,
Ce-așterni în urmă, fără a lăsa vreo frânghie de lumină.
Nu e o umbră rece, ci o pajiște
Unde sufletele se odihnesc în pace,
E doar un vânt ce-n suflet se așează,
Ca un dor de casă, mai ușor de purtat.
Cine ne va plânge, cine ne va vrea,
Când trupul va rămâne, iar noi vom zbura?
În liniștea eternității ne pierdem,
Dar iubirea-n inimile celor dragi va trăi.
Moartea nu-i un sfârșit, ci un început,
Un pas spre altceva, un pas spre nemurire,
Căci în fiecare adio, în fiecare dor,
Se naște un nou înțeles, un nou fior.
Este liniște, este pace, este timp,
Este răgazul de care avem nevoie,
Și nu-i o frică, nici un vis de coșmar,
Ci un drum pe care toți îl vom urma
Între a rămâne și a pleca
Se-nvață greu să ții o mână strânsă
Când tremură sub greul unei zile,
Când dorul pare rană necuprinsă
Și visele rămân doar amăgiri fragile.
Se schimbă omul, nu-i la fel mereu,
Și dragostea apasă, nu promite
Că va fi ușor, că totul e un zmeu
Ce zboară lin prin ceruri infinite.
Învață-i răbdarea și pasul în doi,
Că uneori se cade ca să te ridici.
În liniștea dintre cuvinte goi
Se nasc iertări și drumuri către „nici”.
O mângâiere poate fi o punte
Peste o prăpastie de neînțeles,
Și uneori, tăcerile mărunte
Spun tot ce inima nu a ales.
Sunt zile-n care parcă tot se rupe,
Și nu mai vezi lumina din ce-a fost.
Dar dragostea, când nu e doar o luptă,
Devine sens, și rost, și adăpost.
Nu-i totul simplu — se trăiește greu,
Se înțelege-n timp, se țese-n fapte.
Dar cei ce-și dau din suflet tot ce e al lor
Se regăsesc și-n ploi, și-n nopți nedrepte.
Și dacă-n tine arde-un dor curat,
Nu-l stinge pentru-un ceas de rătăcire.
Ce-i viu rămâne, chiar dacă e-ncercat —
Nimic nu e mai greu… ca fericirea.
Dar ea se merită. Se cere. Se clădește.
Cu doi ce nu renunță, chiar de doare.
Și-atunci, din tot ce pare că se pierde,
Se naște dragostea… nemuritoare.
Am crezut că ești acasă
Am găsit în tine ce credeam că nu există,
O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.
Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,
Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.
Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,
Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.
Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —
Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.
N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,
Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.
Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,
Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.
Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.
Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.
Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,
Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.
Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,
Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".
Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.
Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.
Durerea
În taina nopții grele mă pierd adeseori,
Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,
O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,
Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.
Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,
Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,
Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,
Când inima își strigă, în goluri, adevărul.
E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,
În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,
Și gândurile toate, ca frunzele căzând,
Se duc spre nicăierea durerii fără gând.
O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,
Că-n suferință pură, o lume nouă zide,
În sângele ce arde ca lava pe pământ,
Durerea e o muză ce naște un cuvânt.
Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,
În fiecare fibră mă lasă răstignit,
Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări
O altă primăvară, o nouă bucurii.
O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,
Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,
Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,
Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.
Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,
Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,
Mă țese din ruine, mă pune să învăț
Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.
Și când va fi să cadă cortina peste zări,
Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,
Durerea mea va scrie, cu litere de dor,
Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.
Și astfel ea devine o taină, nu blestem,
Un fir ce leagă omul de stele și de semn,
Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva
Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.
Ma minți
Mă minți, și-o faci ca un artist desăvârșit,
Cu glasul calm, cu zâmbetul liniștit.
Îmi spui că e totul la fel ca-n trecut,
Când inima ta, de fapt, s-a pierdut.
Mă minți când spui că nu s-a schimbat
Privirea ce-mi pare acum vinovat.
E rece tăcerea ce cade între noi,
Și-ascunde-n ea gânduri ce dor tot mai rău.
Mă minți și crezi că nu simt când pleci,
Chiar dacă rămâi, ești tot mai departe.
Atingeri străine mă fac să-nțeleg
Că dragostea noastră e doar un vechi legământ ce se frânge încet.
Te uită că știu cum iubeai altădat’
Și-acum îmi oferi doar un vis decupat.
Un teatru, o mască, un rol ce-l jucăm,
Dar sufletul meu nu mai vrea să fim „noi”.
Mă minți cu tăceri, cu priviri ce nu spun
Ce-ascunzi în adâncul lumii tale nebun.
Te simt tot mai străin, tot mai greu de atins,
Și timpul, nedrept, tot ce-avem a învins.
Dar stau, și te-ascult, și privesc cum dispari,
Cum iubirea devine un vis în uitări.
Și tac… nu că nu știu, ci fiindcă mă doare
Că omul ce-l știam e-acum o umbră ce moare.
Mă minți… și știu. Dar ce pot să mai spun?
Iubirea e arsă, iar focul e scrum.
Rămân doar cuvintelor goale ecou,
Și-un „te iubesc” ce nu-l crezi nici tu, nici eu.