Fii calm, nu t-enerva!

Mă plimb pe străzile pustii din sat
Pe care alergam, prin praful ridicat,
Acum e peste tot asfalt, dar ce folos
Bătrânii poartă boli..copiii au plecat.

Privirea mi-o strecor, pe după porți
Poate zăresc pe cineva ce îl cunosc,
Dar din păcate, pe nimeni nu zăresc
Așa că, spre cimitir degrab' pornesc.

Port în mâini, buchet frumos de flori
Pe care îl voi așeza, pios, pe lutul rece,
Sunt trandafiri, pe care mama-i adora
Până ce Domnul... a hotărât... să plece.

Vorbesc cu mama, tata și, simt durerea
Ce mă cuprinde, că ei... nu îmi răspund,
Nu mă opresc din vorbă și... multe spun
De ce ar vrea s- audă și-n, vis...m-afund.

Dar mă trezesc, cănd cineva mă strigă
Și numele-mi rostește cu-atâta bucurie,
Spunându-mi că, de prunc mic

...mă știe
Și-i fericit, cănd viața-mi scriu, în poezie.

Pentru moment mai uit de satul părăsit
Și de-ale sale suferinți, fără vreun leac,
Geaba prin amintiri, trecutul răscolesc
Mă resemnez și, cu prezentul, mă împac!

În jurul Mesei, ne-am adunat
Să ascultăm o rugă în Tăcere,
Și să vorbim despre Brâncuși
Ce lumii a lăsat... mare avere.

Spre cer o Pasăre se-ndreaptă
Sculptată cu talent și măiestrie,
Ce-n zbor, în tril...este...Măiastră
Ce sufletul ne umple de mândrie.

Suntem îndrăgostiți...sub Poarta
Numită de Maestru...a Sărutului,
Ne-mbrățișăm cu multe sărutări
Simțind în inimi torentul pulsului.

Privim către Coloana, ce se înalță
La cer, fiind fără sfârșit... a Infinitului,
De unde am putea, mâna să-ntindem
Spre EL, piciorul să atingem, Sfântului.

Maestre, Brâncuși, rămâi în națiune
Românul sculptor, fără egal sub soare,
Iar ale tale, capodopere... sculptate
Poporului român și lumii fac...onoare!

Cândva pe lume am venit

Prin dragostea părinților,

Feciorul lor cel mult dorit

Ce-i deștepta în toiul nopților. 

Așa mi-a povestit mămica

Că noaptea, ziuă le-am făcut,

Dar mulțumiți erau în suflet

Că, doar eram primul născut. 

Când ochii am deschis pe lume

Era o zi de zece, în primăvară,

Iar bucuroși și fericiți părinții

Lângă nume, Cezărel...adăugară. 

Cu multă ușurință am învățat

Să mă ridic de jos și să fac pași,

Și mai apoi să scriu și să citesc

Să aflu..despre Traian...și daci. 

La școli înalte, m-a dus destinul

Să-mi fac un rost în astă viață,

Și să-mi cinstesc locul plecării

Stiind, că doar știința te înalță. 

Prin timp am mers și în armată

Să fiu sub tricolor, ostaș tanchist,

C-așa era în comunism...sentința

Țara să-ți aperi și-apoi, specialist. 

La studii mi-am întâlnit iubirea

Și Domnul ne-a unit, sub jurământ,

Să ne iubim până soarta va spune

Că s-a-ncheiat al vostru legământ. 

Din dragoste, ni s-a născut odorul

Ce este învățat, pășind pe drumul lui,

Lângă soția sa, ce i-a fost harazită

Prin binecuvantare și voia Domnului. 

De tineri am muncit și pus deoparte

S-avem când bătrânețile ne-ajung,

Iar când necazuri au mai fost în casă

Le-am depășit și chiar știut...să plâng. 

Acum când anii mulți s-au adunat

Și-i simt cum mă apasă-n spate,

Vă spun că viața-mi este împlinită

Și-s tare fericit...cu-a mea jumate!

Aseară am ieșit la o plimbare

Pe străzi și prin parcul central,

Și am avut noroc să ascultăm

Folclor cântat de un rapsod local.

Pământul s-a acoperit cu frunza

Copacilor ce jeluiesc că-s dezgoliți,

Și cu amar se-ntreabă unul pe altul

Cum vor rezista când sunt viscoliți.

Din depărtare se-aude freamătul

Pădurii de pe munte, încă cu brazi,

Care cu frică zic omului cu drujba

Fii bun cu noi, de tot să nu ne razi.

Călcăm atenți pe străzile stricate

Ale orașului în plină transformare,

Care este ruină, iar edilii ne promit

Că Piatra va fi perlă, s-avem răbdare.

Simțim răceala frigului de toamnă

Când orologiul Turnului bate de nouă,

Privim la luna mică ce ne-ndeamnă

Să-ntindem pasul că pe la zece plouă.

E anotimp de toamnă cu flori ofilite

Demult cocorii s-au dus spre asfințit,

Pe străzi îmbrățișați suntem doar noi

Ne bucurăm că ce-am visat s-a împlinit

Cu lumea n-avem nimic de împărțit!

Îs flămând după iubirea ta

Și încărcat de-atâta fericire,

De lângă tine, n-aș mai pleca

Însă ceasul, cântă...de trezire. 

Mai fur un mic sărut în grabă

Să îmi ajungă până mă-ntorc,

O melodie fredonez în gând

Și-n ceai lămâia acră-o storc. 

O las dormind în dimineață

Văzându-i fața că e zâmbet,

Mă mișc ușor să n-o trezesc

Și ușa casei o închid discret. 

Ajung la florăria de pe colț

De unde cumpăr o mușcată,

Și trandafiri, într-un buchet

Că azi soția este...aniversată. 

Atent încerc să intr-un casă

Să o surprind cu-al meu cadou,

Însă-o găsesc, în plină acțiune

Punând bucate-alese pe platou.

Cu bucurie mare-n suflet îi ofer

Și floarea și prețioșii trandafiri,

Primind o lungă sărutare dulce

Și-n șoaptă-mi zice...vin musafiri. 

..............................

Așa se-ntâmplă an de an la noi

Iar casa ne este plină de prieteni,

Așa dorim să fim uniți și-n viitor

Eu, Ea și Ei...iubiți de pământeni!

Te rog nu spune nu..și dă-mi o șansă

Să pot să spun de ce, să cer iertare,

Aș vrea s-accepți să vii la o plimbare

Și să găsim un compromis de împăcare.

Ți-am scris mesaj și văd că l-ai citit

Și știu motivul de-a nu-mi răspunde,

Multe s-au adunat și tare te-au durut

Vrei adevărul zis, de cel ce îl ascunde.

Să știi că nu-i ce lumea rea vorbește

Și mult dorește să ne vadă despărțiți,

Așa că nu-ți mai apleca la ei urechea

Întoarce-te să fim perechea de fericiți.

Doar mă ascultă și-apoi poți să pleci

Dacă decizi că am păcat de neiertat,

Însă acceptă că amândoi purtăm vina

Iar ceva sincer mărturisit poate fi iertat.

Eu cred că poți ierta și merge înainte

Pentru că simt iubirea ce ne cuprinde,

Vino la întâlnire, să pot rosti cuvinte

Și dragostea pierdută, să o pot..reaprinde!

Ce-mi pasă că nu-ți pasă!

Poate ești într-o groaznică stare de melancolică viață,

Ce se răsucește precum o rață plutind pe luciul de apă,

Și care măcăne același refren, Parcă...

Ecoul se repetă fără odihnă,

Obsedant și mecanic solfegiază,

Ce-mi pasă că nu-ți pasă!

Ziua este încă la început,e dimineață,

Și viața cântă iar si iar plină de speranță,

Iar mie nu-mi pasă că nu-ți pasă,

Chiar dacă te prefaci că nu-ți pasă...

Eu știind că-ți pasă!

(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Îți mulțumesc Doamne Sfinte pentru toate binecuvântările primite căci de când am venit pe lume ,m-ai ținut de mana și mi-ai dat tot ce am avut nevoie,nu m-ai lăsat sa cad,sa plâng,sa spun nu pot!ai fost acolo lângă mine și m-ai încurajat sa merg tot înainte cu capul sus și cu încredere în Tine ca tot ce azi nu merge bine mâine va fi asa cum trebuie sa fie! Eu am greșit înaintea Ta,nu am simtit iubirea pt Tine și te-am părăsit fără sa ma uit la ce am avut și am pierdut! Tu însă ai continuat să ma iubești venind la ușa casei mele și luminându-mi mintea și inima mi-ai aratat drumul spre lumina și o viata mai buna! Îți mulțumesc pentru tot ce primesc și te rog nu ma lasă să te părăsesc.

Unde și cer
se revarsă-n privire –
suntem oglinda.

Dintr-un gând fără formă
răsar toate marginile –
totul se știe
prin noi.

O zi s-au stins. Din nou e seară, 

Și soarele pălise iară.

Din beznă stelele răsar 

Curate, ca de chihlimbar.

Din nou pe cer apare Luna, 

Schimbând pe astrul ce apune,

Și se reflectă-n apa vie,

Pe suprafața-i străvezie.

(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")

Mi-am pus în gând a povesti

Cu cel mai vârstnic om din sat,

Istorii vechi. Dar, omul meu

Cu tot cu ele, a plecat.

Multe voiam sã îl întreb...

Dar, vezi, regretele-s târzii!

Asearã, cineva mi-a spus

Cã nu mai e printre cei vii.

E prea târziu sã-mi parã rãu,

Dar mã gândesc acum, aşa:

Ori moartea lui mi le-a rãpit,

Ori însãşi amânarea mea...

Nu îi e omului nici viaţa,

Nici timpul, la-ndemâna lui!

În grabã mare vine ziua

Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...

                    ☆

Şi viaţa omului, şi vorba-i

Se risipesc, ca prafu-n vânt.

Va mai trãi în amintirea-mi

Şi niciodatã pe pãmânt.

Deschise răni ale văzduhului —
stărnută și tușesc cu sânge,
nici nu-ți vine să crezi…
undeva, în cer, un înger plânge,
iar lacrimile-i cad printre crengi
ca o ploaie de psalmi neînvățați.

Ce umezeală, ce jale sub cer…
printre stele, la strajă, stă un grănicer —
nu veghează hotare, ci tăceri,
numără respirațiile lumii
și le trece în catastif de vecernie.

Luna se-mbulzește pe alee,
obosită de atâta lumină neîmpărtășită,
vai — plecată-i în concediu de boală
Calea Lactee,
iar cerul umblă desculț,
cu stigmate de frig în tălpi.

Dumnezeu tace —
nu din absență,
ci dintr-o prea mare apropiere.
Tăcerea Lui apasă ca o epitrahilă
peste umerii nopții,
și orice cuvânt ar fi o rană în plus.

Îngerii își spală aripile în întuneric,
căci lumina s-a subțiat de atâta vină,
iar rugăciunea —
ah, rugăciunea —
sângerează la marginea gurii
ca o ostie mușcată de îndoială.

Eu stau în genunchi între două lumi,
fără să știu
dacă mă rog sau sunt judecat/ă.
Inima mea bate ca un clopot spart,
chemând la slujbă un cer
care și-a pierdut credincioșii.

Și totuși —
dincolo de boală, de sânge, de tăcere,
cineva aprinde o candelă în nevăzut.
Poate chiar rana însăși
se roagă pentru noi,
iar mântuirea vine
nu ca răspuns,
ci ca răbdare.