Rugi

Ce-ar fi dacă am privi
cum își aruncă noaptea-n ape
lumina hainelor de zi,
cum printre șoapte
tainele-i preface
albeața norilor în gri?

Tot urmărind a zilei crimă,
am fi zărit cum la hotar,
văzduhul capătă rugină,
cum își îneacă
înfiorându-se stelar
coroana de lumină.

I-am fi lăsat pe-a umbrei cale,
pașii ce ne-au rătăcit
și-l auzim șoptind în vale
cum unduind privirea lunii
lacul tremură agale,

iar de mâini se vor uni
povestind tăceri cu ochii
în acest contur de noapte
până zori se vor ivi,
îți întreb furia sorții:
ce-ar fi dacă...
ne-am privi?

Pustiu, pustiu de lume,
măști ascunse pe sub piele
cu miros a flori de plastic
plini de dogme și embleme.

Prea pustiu și trist adesea,
mulți aleg în loc de artă:
sex și-atracții efemere,
colorant și apă fiartă.

Chiar pustiu, fără nisipuri
doar coperte primprejur,
lume vie fără suflet-
bec stricat în abajur...

timpu-mi ticăie vecin singurătatea
în lumea după sticlă
vânt se înăspri
toamna-şi lasă zdrenţe
în călimar cu frunze
ceru-şi pune mască
de nuanţă gri

apa-şi strânge pieptul
să-ntâmpine durerea
clipe putrezite
îmbătrânesc culori
pete stau de veghe
în veşminte negre
le aud cum strigă
uneori

urma mea sleită
împiedică o umbră
iarba zace verde
sub gloanţe moi celești
simt miros de moarte
frigul muşcă buze
frunzele-mpietrite
dorm scrisori cu vești

îmi adâncesc obscurul
pe albul stins de ziuă
privind o galaxie
în ochii tăi de noapte
ca ultim vizitiu
alunecând cometă
pe-a mării însetare
ce bântuie-n pustiu

și galopând aievea
am pieptănat cu gândul
rătăcitorul nimb
de lună abisală
înaintând la vale
spre negrul pământesc
am îndrăznit să ard 
complet în flama
iubirii cardinale

Îmi place când plouă
și-n tact infernal mocnește pământul,
îmi place când șopotul verii seral,
din somnu-i trezește cuvântul.
Îmi place cum fuge –
ecou în bolta timpanelor tale,
îmi place cum sufletu-ți gol
tremură-n brațe agale.

Îmi place când ploaia
te seamănă-n mine semințe,
îmi place când palmele tale de iarnă
aievea, mă fac mai fierbinte.
Îmi place cum arde cu doru-i,
scânteie de cord în bătăi,
îmi place când Calea-Lactee
o caut în irișii tăi.

Îmi place când stropii
ce cad se declară săruturi,
îmi place când aerul tău sacadat,
pe buze mi-e zborul de fluturi.
Îmi place când farmeci petale
de soare cu da și cu nu,
îmi place când totuși mai doare
și plouă
și ploaia-mi ești
tu.

(Starea de grație #3#)

cât aș vrea să fiu
în al tău pustiu
malul mării dulci
spălat de ploaie

flacară de-amor
pot să mă cobor
să-ți dau jos amarul
ca pe-o straie

vânt aș fi de vrai
din câmpii de mai
să te țin în zbor
pe ani-lumină

iar de cazi curând
piatră pe mormânt
m-aș clădi de-a pururi
lângă tine

De când l-au dus cu trenul plin de fum
Și i-au pus arma-n mână ca pe-o cruce,
Eu n-am mai fost aceeași pe drum,
Mi-e casa largă, inima mi-e strâmbă-n duce.

L-au scris pe listă, drept, cu nume mic,
Și-au zis: „E dator țării, va veni.”
Dar țara n-a venit cu el înapoi
Și fiul meu s-a dus… și n-a mai fi.

La început l-am așteptat la poartă,
Cu pâinea caldă, pusă pe ștergar;
Când treceau pași, îmi tresărea o soartă
Și-l strigam fără glas, ca-ntr-un amar.

Apoi am început să-l caut viu
În toți flăcăii ce-mi ieșeau în drum:
În mersul lor, în râsul prea târziu,
În felul cum priveau pământul bun.

Când veneau soldați cu haine rupte,
Îi cercetam cu ochi de mamă grea,
Poate-i al meu, poate-l ascund sub pulpe
Anii, noroiul, rana grea.

Unul avea sprânceana lui,
Altul privirea, altul mersul drept;
Și-n fiecare-mi murea iar fiul
Când nu-l aflam sub piept.

Am întrebat și vântul, și pământul,
Și ploaia ce cădea pe cimitir:
„Nu l-ați văzut trecând cu regimentul?
Era copilul meu, să știți… copil.”

Mi-au spus: „E scris pe cruce, stă sub iarbă.”
Dar eu n-am crezut hârtia lor;
O mamă nu citește moartea
Când de fiul i-e tot dor.

Acum îl caut mai domol, mai rar,
În bărbați obosiți, cu fruntea arsă;
Le văd în ochi o umbră de hotar
Și-mi zic: „Așa s-ar fi întors acasă.”

Când unul cade-n drum, lovit de ani,
Îi pun o mână-n păr fără să știe;
Poate-l mângâi pe-al meu, prin alți oameni,
Căci dragostea nu moare, se-mparte-n mie.

Și-ntr-o zi, când n-oi mai fi nici eu,
Și lumea va uita acel război,
Să știe cerul, dacă este Dumnezeu:
L-am căutat până la capăt, pe copilul meu.

Dimineața pătrunde în cameră

ca o lumină disciplinată,

subțire și atentă,

așezând lucrurile

într-o tăcere coerentă.

Pereții, palizi și răbdători,

își poartă umbrele

ca pe niște gânduri vechi.

Aerul are densitatea unei așteptări,

iar timpul curge

cu o lentoare lucidă.

Pe masă, o cană albă,

ușor ciobită,

devine semnul fragil al continuității,

ca o amintire care refuză

să se destrame.

Orașul, vast și impersonal,

respiră dincolo de fereastră

cu ritmul unui organism străin.

sunetele lui ajung până aici 

filtrate,

ca ecoul unei vieți

trăite la distanță.

lumina alunecă pe podea

asemenea unui gând limpede

care nu cere confirmare.

Totul se leagă pentru o clipă

într-un echilibru precar,

aproape solemn.

În acest interval restrâns,

existența capătă formă:

nu ca certitudine,

ci ca prezență atentă,

clară,

suficientă sieși.

Acum în preajma de Ajun

Încerc smerit eu să vă spun,

Despre un Om adevărat

Care pe cruce l-au urcat

Motive multe i-au adus

Celui ce este chiar Iisus,

Născut din fecioara Maria

Ce ne-a adus și bucuria

Prin îngeri s-a vestit minunea

Lui Ioachim și Anei soția,

Că vor avea-o pe Maria

Ce îl va naște pe Mesia,

O viață-ntreagă s-au rugat

Să aibă un urmaș lăsat,

Și chiar la bătrânețea lor

Maria s-a născut cu dor

Minune mare s-a-ntâmplat

Lui Ioachim, păstor adevărat,

Și Anei a lui soție stearpă

De lumea toată acuzată,

Că ea un prunc nu are-ncasă

Și e rușine pentru castă

Dar iată!!..Maria a venit

Cum îngerii au prevestit,

Și Ana cu Ioachim au mulțumit

Și daruri multe au împărțit

De bucurie au dus la templu

Drept jertfă Domnului,

Zece mioare/ doisprezece viței

Și zece capre pentru ei (popor)

Părinții ei au înțeles

Că ea va naște pe Ales,

Și numele Iisus va fi

Pe noi El ne va mântui

În ieslea rece s-a născut

Copil dorit și mult plăcut,

Iar magii smirnă i-au adus

Copilului numit Iisus

Și vestea imediat s-a dus

Către acei aflați mai ,,sus",

Și ca poporul să nu creadă

Pe dată au gândit să-l piardă

Atunci Iisus după Născare

De magi a fost pus în mișcare,

Ascuns de cei ce l-ar fi vrut ucis

Și niciodată, circumcis

Pecând El cu Maria prin pustie

În timp s-a săvârșit călătorie,

Și s-a întors în a lui țară

Crescând ca sfânt, dar cu ocară

 Și multe a avut a trage

De la cei mari fără de lege,

Care simțind puterea Lui

Au vrut să-l dea pământului

Iisus cu ucenicii săi

I-a pedepdit pe toți cei răi,

Și tuturor le-a arătat

Calea cea dreaptă de urmat

Minuni și fapte a făcut 

Cât pe pământ El a stătut,

Dar cei mișei au hotărât 

Să fie El chiar omorât

Pe cruce a fost răstignit

Și-n cuie groase pironit,

Să bea..nu apă..Lui i-au dat

Și doar oțet pe buze aplicat

Pe cap i-au pus ramuri de spin

Rănindu-L și trăind un mare chin,

Cuvinte de ocară i-au adus

Spunându-i...salvează-te Iisus

Poporul a fost întrebat

Pe cine vrea eliberat,

În cor atunci ei toți au spus

Barnaba..hoț..nu pe Iisus

La moarte fie condamnat

Și chiar așa s-a întâmplat,

Și-n peșteră înmormântat

Și-a treia zi a Înviat..ce minunat!

Și s-a-nălțat cu slavă mare

Pentru a noastră grea iertare,

La dreapta Tatălui El este

Și ne aduce nouă veste,

Să facem fapte pe pământ

Și legământ cu Domnul sfânt

Păcatele ne vor fi iertate

Dar fără să mai fie repetate

Acum la Nașterea cea sfântă

Așa cum îngerii cuvântă,

Să fim mai buni și cu iertare

Ca să primim cu toții..binecuvântare!

De la Cel ce-a pătimit

Domnul fie proslăvit

Cu toții Lui să ne-nchinăm,

Și rugăciuni să înălțam,

Să mulțumim neîncetat

Că El pe noi..nu ne-a uitat!

Demult mi-am spus să nu mai scriu

Despre ce simt și mai ales ce văd,

Despre minciună și ura dintre noi

Să zic că totu-i bine și..nu prăpăd. 

Tot timpul am crezut că-s optimist

Și răul, nedreptatea..au vindecare,

Spre adevăr mereu gândul m-a dus

Și am sperat că omu-i în schimbare. 

Privesc în jur și greu pot să 'nțeleg

De ce este război și mor nevinovați,

Iar pacea, parcă nimeni n-o dorește

Și pruncii nenăscuți, nu știu..de tați. 

Privirea mi se duce și înspre oameni

Care mai ieri trăiau în dulce armonie,

Iar azi nu știu pe cine vina s-o arunc

Că tot ce noi trăim..e mare dușmănie. 

Astfel, am devenit și eu un pesimist

Și mi-am pierdut busola, ce-mi arăta,

Direcția cea bună, acum necunoscută

Așa că'ncerc, prin vers..ceva a corecta!

Las porțile inimii,deschise

Muzeu am sufletul,întrare fără plată 

Se îmbulzesc emoții,vin toate deodată.

Un soare plăpând îmi scaldă bruma de pe vise. 

Cu vârf de lance,Tristețea mă împunge scurt,în piept

Deșucheată, despletită, murdară, făr' de rușine,

Frica,gheare agită,colți înfige în mine 

Pumn strâns,privire brici:Furia,mă vrea mânioasă;nu este înțelept.

Ce să vezi?Într-o clipire,toate aleargă spre ieșire 

Bombănind nemulțumite fiindcă nu le-am ospătat

Liniște și bunăstare de când ele au plecat 

Frunte descrețită, simțuri în amorțire.

Cu scârțâit, poarta groasă mișcă încet 

Și tiptil, în vârf de buze, intră Bucuria 

Vreau să o am oaspete, dar îi place vorbăria 

O fereastră deschide și se aruncă în gol,cu scâncet. 

Pe trotuar,în fața porții,dăinuie un ulm,din străbuni 

Printre crengi văd atârnate:Fericirea,Iubirea,Speranța 

Flutură mâini, zâmbesc, însă păstrează distanța 

Invitație așteaptă,vor să aduc plecăciuni.

Nici un mușchi nu clintesc

Trup inert,neutru observ

Pentru emoții,energie nu mai rezerv

Le vreți voi?Cu drag,doritorilor le dăruiesc.

Joi-Se înalţă doruri lipsite de noi,

Cu valuri de vise nu le--am povestit

Căci dacă le vei ştii vei deveni trist.

Că am iubt,şi iubesc mii de flori,

Cât şi nori ,apoi în zare văd acei ochi

Ce-s atât de vii ,de-ar ieşi şi iubirea din ei

El? Şi-ar face la mine-n suflet loc dar e atât de gri şi atat de gol..