Una cu natura
La începutul verii mă pomenesc plimbându-mă prin foioasele păduri,
Puteam vedea frumusețea naturii ce mă scăpa de așa numite gânduri,
Cutreieram câmpiile pe la apus de soare prin iarba verde, pe răcoare,
Priveam fiecare detaliu, întregul pastel încărcat de a soarelui culoare.
În miezul verii mă pomenesc pășind prin apa dimineții din lacul adormit,
Eram una cu lacul, în fiecare dimineață de iulie prin apele lui am plutit,
Puteam simți cum mă trezesc mai tare cu fiecare pas pe care-l făceam,
Cu apa lui atât de rece, de el eu depindeam.
La sfârșitul verii mă pomenesc stând sub copacul cel pustiu ce mai scotea câte un murmur,
Lipit de el, de parca îi citeam povestea, înțelegând că era bătrân și atât de singur...
Singurătatea pe care o împărțeam, prin scoarța lui o puteam captura
Și nu eram atât de singură, eram una de-a lui, una cu natura.
Category: Poems about nature
All author's poems: Loredana Țurcan
Date of posting: 22 февраля 2023
Added in favorites: 1
Comments: 1
Views: 906
Comments
Poems in the same category
crochiu liric/4
briza
mănă departe
puful de salcie
apele-n clocot,
soarele se zbate,
puișorii de rață
anevoie se disting.
Vitregia
Tuna bolta -nvolburată
Din privirea -i încruntată
Peste suflarea amorțită
De frig învăluită.
Ploaia nu zăbovi să ude
Trupuri uscate și ude,
Ce -și căutau cu disperare
Un adăpost, oarecare...
Vântu sufla-n rafale,
Smulgănd ramuri și petale;
Se poticni la o răscruce,
Scrută zările năuce.
Stărni haita de fiare
S o ia la goană,pe cărare,
Adânc să sape în spărtură,
Peticindu -și o scorbură.
Răcnea din adăncuri marea,
Tulburăndu-si culoarea,
Scuipă spume de furie
Pt a vremii vitregie...
Din Ceruri o voce plănsă
Vibra pe o rază neatinsă;
Aripi frânte să culeagă
Și s -aline lumea -ntreagă...
Tablou de toamnă
Vara se topise-n zare,
Sorbind razele de soare;
Năluca ei cuprinde valuri
Și mai bântuie pe dealuri.
Frunzele -și luară zborul,
Lăcrimându-si dorul;
Roiau în forfota de vânt,
Strecurandu se -n pământ
Pasărea tăcu-n grădină,
Se pitulă sub streașina,
Tremurând ușor din aripi
De la frigura unor stropi,
Gura Cerului, febrilă
Cerne ploaie fără milă,
Pomii murmură-surdină,
Scârțâind din rădăcină .
Toamna suflă cu brumă,
Iar veșmântul ei de -aramă
Îl presără pe trupul ud,
Zdrentuit, aproape nud..
Norii se târăsc la vale,
Schimɓăndu-și formele,agale;
Pașii calcă prin noroaie,
Se pierd în negură, șiroaie...
Două cinteze!
Pe-un ram de frunză dezgolit
Erau la un taifas două cinteze,
Ce se plângeau cât li-i de greu
Că nu mai au unde să hiberneze.
Se-aude că va cădea zăpadă
Care se va așterne peste tot,
Și nu vom mai găsi mâncare
Nici măcar o iarbă de troscot.
Am auzit și eu dragă surată
Că gerul va fi unul năprasnic,
Și-atunci ce oare vom mânca
Că omul a uitat să fie darnic.
Acum găsim ușor ce ciuguli
Că toamna este așa bogată,
În cuib nu vom avea provizii
Că și creanga ne va fi tăiată.
De unde știi tu acest lucru
Că nici copacul n-are să fie?
Îți spun c-am auzit o vorbă
La cei ce lucră-n primărie.
Ziceau că-i multă murdărie
De la suratele noastre ciori,
Și doar când toți copaci-i taie
Acestea vor pleca în alte zări.
Atunci, hai să ne îmbrățișăm
Și-n grabă să ne luăm zborul,
Până nu va fi mult prea târziu
Când frigul va fi adus cu norul.
Așa tăifăsuiau săracele cinteze
Și grija mare pe cioc li se citea,
Că n-au nici cuib, nici ce mânca
Și doar voia Cerului...le rămânea!
crochiu liric/4
briza
mănă departe
puful de salcie
apele-n clocot,
soarele se zbate,
puișorii de rață
anevoie se disting.
Vitregia
Tuna bolta -nvolburată
Din privirea -i încruntată
Peste suflarea amorțită
De frig învăluită.
Ploaia nu zăbovi să ude
Trupuri uscate și ude,
Ce -și căutau cu disperare
Un adăpost, oarecare...
Vântu sufla-n rafale,
Smulgănd ramuri și petale;
Se poticni la o răscruce,
Scrută zările năuce.
Stărni haita de fiare
S o ia la goană,pe cărare,
Adânc să sape în spărtură,
Peticindu -și o scorbură.
Răcnea din adăncuri marea,
Tulburăndu-si culoarea,
Scuipă spume de furie
Pt a vremii vitregie...
Din Ceruri o voce plănsă
Vibra pe o rază neatinsă;
Aripi frânte să culeagă
Și s -aline lumea -ntreagă...
Tablou de toamnă
Vara se topise-n zare,
Sorbind razele de soare;
Năluca ei cuprinde valuri
Și mai bântuie pe dealuri.
Frunzele -și luară zborul,
Lăcrimându-si dorul;
Roiau în forfota de vânt,
Strecurandu se -n pământ
Pasărea tăcu-n grădină,
Se pitulă sub streașina,
Tremurând ușor din aripi
De la frigura unor stropi,
Gura Cerului, febrilă
Cerne ploaie fără milă,
Pomii murmură-surdină,
Scârțâind din rădăcină .
Toamna suflă cu brumă,
Iar veșmântul ei de -aramă
Îl presără pe trupul ud,
Zdrentuit, aproape nud..
Norii se târăsc la vale,
Schimɓăndu-și formele,agale;
Pașii calcă prin noroaie,
Se pierd în negură, șiroaie...
Două cinteze!
Pe-un ram de frunză dezgolit
Erau la un taifas două cinteze,
Ce se plângeau cât li-i de greu
Că nu mai au unde să hiberneze.
Se-aude că va cădea zăpadă
Care se va așterne peste tot,
Și nu vom mai găsi mâncare
Nici măcar o iarbă de troscot.
Am auzit și eu dragă surată
Că gerul va fi unul năprasnic,
Și-atunci ce oare vom mânca
Că omul a uitat să fie darnic.
Acum găsim ușor ce ciuguli
Că toamna este așa bogată,
În cuib nu vom avea provizii
Că și creanga ne va fi tăiată.
De unde știi tu acest lucru
Că nici copacul n-are să fie?
Îți spun c-am auzit o vorbă
La cei ce lucră-n primărie.
Ziceau că-i multă murdărie
De la suratele noastre ciori,
Și doar când toți copaci-i taie
Acestea vor pleca în alte zări.
Atunci, hai să ne îmbrățișăm
Și-n grabă să ne luăm zborul,
Până nu va fi mult prea târziu
Când frigul va fi adus cu norul.
Așa tăifăsuiau săracele cinteze
Și grija mare pe cioc li se citea,
Că n-au nici cuib, nici ce mânca
Și doar voia Cerului...le rămânea!
Other poems by the author
La început de tot
Stăteam sub luna plină,
Amândoi privind la stele,
Uitându-ne unul la altul, într-o atmosferă atât de lină,
Ochii ni se întâlneau printre ele.
Eram la început de tot,
Un sentiment de netrăit...
Și aș face orice ca să pot,
Să fac acel moment de neclintit.
Născut îndrăgostit
Născut îndrăgostit,
Unde in Pererîta își are începutul,
O minte strălucită, Grigore, așa a fost numit,
Ce a avut ca vis să treacă Prutul.
"Nu sunt atâția ochi pe pământ,
câtă frumusețe-n jur" ,
Poetul spuse-ntr-un citat,
Și că nu exista niciunde un loc mai sfânt
Decât pământul pe care ai fost creat.
Un om ce nu putea să nu se lupte
Pentru a sa țară ca să scape,
De cele timpuri în care sufletele erau corupte
Și de rele încărcate.
Un om iubitor ce nu putea sa nu se zbată
Pentru a sa țară ca să aibă într-un sfârșit,
O Independență și o limbă
Ai cărui muncă I s-a reușit.
Grigore Vieru, un creator al poeziilor, blândul din inima copiilor,
Un discipolul din inima-nțelepților
Și prietenul adevărat al cărților.
O persoana ce va rămâne mereu cu cei iubitori de a lor limbă română,
A poporului românesc stăpână,
Iar Vieru e cel care a reușit să cultive
În sufletul a zeci de generații,
Dragostea de neam și țară
Prin minunatele creații.
Mă uit
Mă uit spre cerul nopții
și nu văd luna,
Mă uit incontinuu și n-o găsesc
și simt cum puterile-mi slăbesc.
Ma uit la oameni
și nu-i înțeleg,
mă uit incontinuu și realizez
că s-au pierdut...
prin a lor trecut,
Mă uit la mine,
mă uit la chipul meu...
fără nesocotire,
văd apoi o fată gingașă
și plina de iubire.
Ascunsă sub lună
Ochii ei albaștri
Și parul ei de-un cafeniu închis,
Cu ale sale plete-n vânt
Se ascunde-n propriul râs,
Se teme să se arate.
Se ascunde după foile ce cu sutele le scrie
În timp ce răsare luna ruginie...
Povestind în rânduri despre ale dragostei aventuri cutreierate,
Și nu o vede nimeni, stă sub lună, ascunsă de toți și de toate.
Cu sufletul taci
Nu mă mai iubești, dar mă privești
În zilele-n care cu privirea ne-ntâlnim,
Nu știu cum faci, dar reușești
Deseori să mă pui în suspin.
Nu mă iubești, dar nici nu încerci,
Prioritățile ne sunt diferite,
Tu astfel pe toate mi le-ntreci ,
Dar la tine nu știu ce se mai simte.
Nu mă iubești, dar nici nu mi-o spui,
Iar așa simt că timpul mi se pierde
Dorința a dragostei văd că nu mai pui...
Divinul dintre noi nu se mai vede.
Nu mă mai iubești și nici nu mă aștept să o faci
Căci degeaba încerc să trec cu vederea
Mesajele în care și cu sufletul taci,
Ce mai târziu nu îmi mai aderă gândirea.
Mă mai iubești? sau pot să uit?
De noi? De tot ce am avut?
Ce facem? Lăsăm totul în trecut?
Faptul că mă iubeai, dar să arăți nu ai putut?
Mamă
Mamă, suflă-mi pe suflet cum îmi suflai pe genunchi când mă durea,
Împarte-mi drumurile, în bune și rele, cum părul, când mă pieptănai, mâinile tale mi-l împărțea.
Ia-mi durerea de pe inimă cum mi-o luai când fruntea-mi sărutai...
Mamă, liniștește-mi cu vocea ta lină, gândurile rele, vocea cu care când eram mică povești îmi spunea.
La început de tot
Stăteam sub luna plină,
Amândoi privind la stele,
Uitându-ne unul la altul, într-o atmosferă atât de lină,
Ochii ni se întâlneau printre ele.
Eram la început de tot,
Un sentiment de netrăit...
Și aș face orice ca să pot,
Să fac acel moment de neclintit.
Născut îndrăgostit
Născut îndrăgostit,
Unde in Pererîta își are începutul,
O minte strălucită, Grigore, așa a fost numit,
Ce a avut ca vis să treacă Prutul.
"Nu sunt atâția ochi pe pământ,
câtă frumusețe-n jur" ,
Poetul spuse-ntr-un citat,
Și că nu exista niciunde un loc mai sfânt
Decât pământul pe care ai fost creat.
Un om ce nu putea să nu se lupte
Pentru a sa țară ca să scape,
De cele timpuri în care sufletele erau corupte
Și de rele încărcate.
Un om iubitor ce nu putea sa nu se zbată
Pentru a sa țară ca să aibă într-un sfârșit,
O Independență și o limbă
Ai cărui muncă I s-a reușit.
Grigore Vieru, un creator al poeziilor, blândul din inima copiilor,
Un discipolul din inima-nțelepților
Și prietenul adevărat al cărților.
O persoana ce va rămâne mereu cu cei iubitori de a lor limbă română,
A poporului românesc stăpână,
Iar Vieru e cel care a reușit să cultive
În sufletul a zeci de generații,
Dragostea de neam și țară
Prin minunatele creații.
Mă uit
Mă uit spre cerul nopții
și nu văd luna,
Mă uit incontinuu și n-o găsesc
și simt cum puterile-mi slăbesc.
Ma uit la oameni
și nu-i înțeleg,
mă uit incontinuu și realizez
că s-au pierdut...
prin a lor trecut,
Mă uit la mine,
mă uit la chipul meu...
fără nesocotire,
văd apoi o fată gingașă
și plina de iubire.
Ascunsă sub lună
Ochii ei albaștri
Și parul ei de-un cafeniu închis,
Cu ale sale plete-n vânt
Se ascunde-n propriul râs,
Se teme să se arate.
Se ascunde după foile ce cu sutele le scrie
În timp ce răsare luna ruginie...
Povestind în rânduri despre ale dragostei aventuri cutreierate,
Și nu o vede nimeni, stă sub lună, ascunsă de toți și de toate.
Cu sufletul taci
Nu mă mai iubești, dar mă privești
În zilele-n care cu privirea ne-ntâlnim,
Nu știu cum faci, dar reușești
Deseori să mă pui în suspin.
Nu mă iubești, dar nici nu încerci,
Prioritățile ne sunt diferite,
Tu astfel pe toate mi le-ntreci ,
Dar la tine nu știu ce se mai simte.
Nu mă iubești, dar nici nu mi-o spui,
Iar așa simt că timpul mi se pierde
Dorința a dragostei văd că nu mai pui...
Divinul dintre noi nu se mai vede.
Nu mă mai iubești și nici nu mă aștept să o faci
Căci degeaba încerc să trec cu vederea
Mesajele în care și cu sufletul taci,
Ce mai târziu nu îmi mai aderă gândirea.
Mă mai iubești? sau pot să uit?
De noi? De tot ce am avut?
Ce facem? Lăsăm totul în trecut?
Faptul că mă iubeai, dar să arăți nu ai putut?
Mamă
Mamă, suflă-mi pe suflet cum îmi suflai pe genunchi când mă durea,
Împarte-mi drumurile, în bune și rele, cum părul, când mă pieptănai, mâinile tale mi-l împărțea.
Ia-mi durerea de pe inimă cum mi-o luai când fruntea-mi sărutai...
Mamă, liniștește-mi cu vocea ta lină, gândurile rele, vocea cu care când eram mică povești îmi spunea.
roma_grosu