Acuarelă

E ca o floare care-a înflorit

Sub cer senin, dar vântul a strivit,

E-ncrederea ce-ai dat-o fără teamă,

Și-ai regăsit-o spartă-n prag de seară.

E-un drum pe care-l vezi în depărtare,

Dar pasul tău nu-l poate mai urma,

E-un vis ce pare-a fi la îndemână,

Dar dispare ca umbra-n marea grea.

E-un glas ce-ți spune că-i totul frumos,

Și dintr-o dată cade, e minciună,

Un strop de speranță stins pe jos,

Ca o iluzie ce-abia mai sună.

Dezamăgirea-i ochiul ce-a-nvățat

Să vadă adevărul, chiar amar,

Și inima, ce-n taină, s-a schimbat,

Mai înțeleaptă, dar și plină de amar.

Și totuși, în tăcerea ei rămâne,

O poartă către altceva mai bun,

Căci dezamăgirea te îndeamnă,

Să te ridici și să-nveți un nou drum.

Nu m-aș întoarce nici cu gândul la barca din care am fost aruncat

dar

Mă mai opresc adesea să ascult ce are Universul de zis

Chiar și când tâmpla timpului se zguduie și-mi rupe inima ca un pod șubred

Când mă simt împovărat nu mai port masca suferinței

căci

E frumos să te iubești, întins, cu ochii închiși simțind cum clipele îți smulg câte un zâmbet

Iubește-ți aripile, zbori oriunde te duce adierea vântului.

...664, 665, 666 picături de sânge...

Foame nu-i, nici frică, nici durere,

Disperarea a trecut în timp,

Un Prometeu mâncat încet de ciori pe câmp.

Și doar o secera și un ciocan se vede

Adânc în cerul plin de stele însângerate,

Ce-mi luminează calea spre apusul mult dorit

Și aștept, aștept la infinit...

Și fericit că voi vedea în iad pe acei eroi,

Ce luptau din neștiință poate și prostie

Pentru o lume fara regi și dumnezei,

Aștept... fie să stau și-o veșnicie...

învățasem până mai ieri să-mi reprezint lumea

abstract

după niște contururi neregulate

desenate în negru pe-o hartă

fiecare contur ascundea un loc cu o notă distinctă

asociată cu denumiri de fluvii, de munți, de imperii

de drumuri ale mătăsii

de orașe

despre care citisem prin cărţi

în care trăiau milioane de oameni

nevăzuți

despărțiți între ei de aceleași  fluvii, de aceeaşi munți

de aceleaşi drumuri ale mătăsii

de aceleaşi nesfârșite întinderi de cer și pământuri

într-o zi însă a apărut cea de-a opta minune a lumii

telefonul

care a schimbat totul

cu un deget acum deplasăm lumea după voia inimii

prin fața ochiului

înainte-înapoi

apoi de la capăt

imaginile lumii curg ca nisipul dinăuntru unei clepsidre

și se răsfrâng ca o rază de Soare într-un ciob de oglindă

privind în urmă zâmbesc

Marea Piramidă din Gizeh

îmi apare azi ca o glumă        

Grădinile suspendate ale Semiramidei        

la fel

Templul zeiței Artemis din Efes         

un loc al uitării

Statuia lui Zeus din Olympia

infatuare, orgoliu grecesc

Mausoleul din Halicarnas 

 sfidare

Colosul din Rhodos

sperietoare de ciori

Farul din Alexandria

sforţare

niște glume până la urmă

în comparaţie cu minunile ultimului veac

începând cu teoria relativității a lui Einstein
cu telefonul mobil al lui Martin Cooper
până la mani***cenzure***rea ADN-ului
și zborul omului către Marte
ultima frontieră dintre noi și Dumnezeu
a rămas cerul…

Vorbe!

De când mă știu mult n-am vorbit

și mai ales făr' niciun rost,

Am stat în banca mea și-am învățat

...de la deștept și de la prost.

Mama mi-a spus...ascultă ce zice

fiecare și ia ce ți se pare a fi bun,

Și niciodată nu pune etichetă...că

unu-i înțelept și celălalt nebun.

Când gura o deschizi...ai grijă vorba

nu se mai întoarce,

Și mult are de câștigat...cel ce limba

și-o strunește și tace.

O vorbă din popor ne zice...tăcerea

e de aur când nimic nu ai a spune,

Așa că tu învață, de la viață,..ce-i rău

și ce e bine și stop ispitei pune.

Dar, nici mut nu fi când știi că ai

dreptate și pe nedrept ești acuzat,

Le spune verde-n față...unde-au

greșit, mințit și te-au lezat.

Gându-mi închei...spunându-vă

ce mult îmi place,

De Omul drept, ce mult nu vorbește,

tace și bine face.

Mi-e tot mai frică să ies din casă

și nici nu știu dacă mai merită...

vechea butadă nu mai e de actualitate,

e tot mai improbabil să-ți cadă în cap o cărămidă,

acum te trezești că te înjură vreunul de mamă,

din senin,

mitocanul frustrat,

(rătăcit prin cotloanele întunecate ale politicii!)

nu poate înțelege egalitatea ancestrală a omului

decât prin suprimarea fizică a acestuia,

întorcându-se la Darwin,

adevărul prin exhibarea minciunii,

adică pe dos,

în jos,

la nivelul său ontologic,

statul de drept e pe cale de disoluție,

nimeni nu se mai înțelege cu nimeni,

nimeni nu mai respectă pe nimeni,

trăim în direct coșmarul acesta,

exacerbat inutil,

onompatopeic,

doar pentru reting,

mai multă mizerie omenească,

cameleonism,

decât în Justiție

nu găsești nicăieri,

Memorialul Durerii vorbește despre fariseismul ei,

cimitirile sunt pline de martiri inocenți

iar voi vorbiți despre independența Justiției,

sictir!

*Dex -  SICTÍR, (2) sictiruri, s. n., interj. (Arg. și fam.) 1. Interj

sunt zile când ard mocnit, fără fum,
ca o țigară uitată alături, pe masă
şi zile când mă adun din frunze şi
resturi de scrum – şi-mi umblu prin cuget
aşa cum umblu prin casă

sunt zile când ochii dinăuntru mă dor
iar spaima pe iris se-aşază ca o pânză
de gheaţă – sunt zile când simt moartea
rece în fiecare por – şi zile când uit totul
sufocat de excesul de viaţă

sunt zile când ard mocnit, efemer,
aşa cum arde focu-n bătrâna mea sobă
de teracotă – sunt zile când sfredelesc
cu privirea neliniștită în cer – şi zile când
mă ferec disperat înăuntru-mi
ca într-o grotă...

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul

locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile  Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...

am văzut de departe cum femeia se prăbușește cu fața-n  nisip

aproape de valuri

nu mai era nimeni pe plaja la ora aceea

singur am întors-o

i-am  făcut respirație gură la gură

i-am scos sutienul și am presat-o cu podul palmei pe piept

cum învățasem la un curs de prim ajutor

în clasa a zecea… umană

pe-un manechin din plastic

eram disperat că uitasem telefonul mobil în hotel

și nu puteam suna la „urgențe”

mă rugam la toți sfinții și dumnezeii din cer

să nu moară

.

zadarnic

.

unul din noi pierduse lupta cu viața

.

nu mai avea niciun rost să sun la 112

mă gândem în timp ce călcam de două ori într-un loc

și aruncam la fiecare pas câte o privire în urmă

era chiar riscant

cineva ar fi pus o mulțime de întrebări incomode

la care eu n-aș fi găsit prea multe răspunsuri

.

cine era

de ce eu

chestii din astea

.

”doar n-o să mă lași tocmai acum”

îmi strigă femeia căzută-n nisip

 și se ridică-n picioare

„ te-am amăgit”

.

de necrezut

.

rămăsesem țintuit de stupoare ca un cui într-o scândură

.

a doua zi m-am trezit într-un pat de spital

era încă noapte

o femeie liliputan îmi înfigea un ac de seringă  în braț

iar alta răsturna peste mine

un coș cu gândaci și păianjeni

.

„mai bine lăsați-l să numere nasturi”

reverberă un glas cavernos din înalturi…

m-am bucurat de fiecare zi apărută în viața mea

încercam de fiecare dată sentimentul pe care-l ai când te întâlnești cu o femeie

rațiunea de a fi aduna cele mai frumoase flori ale dimineții

și le punea în glastră

fiecare zi cu florile ei minunate de colț

fiecare floare cu picătura ei strălucitoare de rouă

așteptam pitit în întunericul nopții

prima rază de Soare neumblată de pașii luceafărului de ziuă

nici măcar de ochii tăi apucători

riscând să te supăr

dar tu ai râs

am fost un egoist incorigibil

m-am strecurat cu viclenie printre oameni și lucruri

am idolatrizat zeii păgâni

am dezgropat morții

iar morții dezgropați au zâmbit

„aproape că uitasem cum răsare Soarele”

devenisem dușmanul de moarte al dimineților tulburi

fără orizont și speranță

al norilor cumulus

care aduceau ploaia

al trecătorilor solitari

rătăciți printre gânduri

.

nu mă gândisem nicio clipă până atunci

că începeam

de fapt

să-mi pierd sufletul

.

ultima mea privire

înghețată în infinitul oglinzii

luase

probabil

demult

chipul schimonosit al păcatului…

deschizi televizorul dimineața ca un robot

să afli ce se mai întâmplă în lume

cum va fi vremea

timpul probabil

câți s-au mai omorât din dragoste

sau gelozie

câți au mai murit în accidente de circulație

ori cât au mai crescut prețurile la carne de porc

nu că te-ar interesa neapărat soarta omenirii

direcția de deplasare a Terrei

alinierea planetelor după Pământ

nici vorbă

e prea devreme să-ți bat capul cu asemenea lucruri

încă nu ți-ai revenit din crunta beție a somnului

pesemne că nici nu vrei

cine ar strica o oră sublimă de somn

pentru douăzeciși patru de ore mizerabile de viață

e ca interesul câinelui lui Pavlov la  sunetul clopoțelului

un reflex condiționat

sau ca galbenul de pe ecranele televizoarelor LCD

breking news

ceva asemenea țipătelor insolente ale unor  bufnițe noaptea

care te face să salivezi

să-ți iei  porția de spaimă și anxietate

pentru tot restul zilei

avalanșa de reclamele mincinuoase despre orice vrei

reluate cu obstinație

asaltul de kitch și prost gust

la scară industrială

pe netrezite

sfințirea indecentă și atemporală a Catedralei Mântuirii Neamului

la o sută de ani de la Marea Unire

neterminată...

de fapt, nu știu ce caut

ce mai caut

la anii mei n-ar mai trebui să caut nimic

de-a lungul vieții am strâns tot felul de lucruri

nu mai am loc

debaraua mea e plină de cutii sigilate și de cadavre

nici nu-ți închipui cum e să trăiești într-un asemenea cimitir

clandestin

să ștergi cel puțin o dată pe an

praful de pe schelete

să dai acatiste în fiecare duminică

și pomeni

să păstrezi o relație cordială cu morții

nu

nu mai umblu după nimic

n-am ce să mai caut

zău

am găsit tot ce mi-am dorit

nimic n-a meritat și nu merită atâta efort

uneori aceste lucruri vin și singure

noi însă ne grăbim întodeauna prea mult

încercăm s-o luăm înaintea timpului

îmi ajunge

nu-mi mai doresc decât să rămân singur

cu scheletele mele prăfuite

al meu însumi…