Acuarelă
Nu te văd altfel decât în culorile albe
ale dimineții
în tempera zorilor
ești undeva
pe această pânză imensă a zilei
printre nuanțele de galben apos
amestecate cu roșu
într-o acuarelă umedă
neterminată
uneori te pictez numai în alb și negru
abstract
îți iau albastru din ochi
rimelul
rujul
fondul de ten
fără culori nu mai ești tu
cine ți-a spus că ești frumoasă
nu te-a trecut prin toate nuanțele de gri
posibile
nu ți-a descoperit ridurile
cearcănele vineții
porii
urmele lacrimilor
sunt momente când mă supăr
și înmoi pen***cenzure*** în nuanțele de negru
ale întunericului
alteori nici nu mă ating de albul dureros al pânzei
(după care se ascund toate culorile!)
arunc pensulele
suspend timpul
îmi țin răsuflarea și mă scufund
printre pescuitorii de perle
din Pacific
printre broaște țestoase
și rechini albi
.
prima perlă ți-o atârn de mijlocul gleznei
( glezna ta parcă-i sculptată de Dumnezeu!)
și-ți cer iertare cu tot albastrul cerului
și cu tot roșul însângerat al răsăritului
.
sunt un biet pictor
prins în această infernală spirală a culorilor…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 14 decembrie 2018
Vizualizări: 1798
Poezii din aceiaşi categorie
Tipare
Îmi e destul de greu să înțeleg această lume
zidită după reguli , modele și eresuri,
în fața căreia cuvântul aleargă ca un cal în spume
și moare înainte de a pătrunde-n înțelesuri
Bătrânul Euclid ne-nvață despre punct și dreaptă
dar și despre plan și spațiu, `nainte ca Hristosul să se fi-nălțat,,
dar mintea mea e prea hapsână și n-așteaptă
să mai rezolve înc-o axiomă la câte ecuații are deja de rezolvat
mărețul Creator ne-a dăruit, în bunătatea Sa, cuvântul
păstrând doar pentru el limbajul matematic,
care desparte-n două planuri paralele, Cerul și Pământul,
lăsând la mijloc adevărul să se zbată ideatic
În zestrea noastră ancestrală, ca într-un cuib cu dropii,
modelul matematic, redus la forme, linii și reprezentări bizare,
există-n stare de-adormire încă de când deschidem ochii
și-așteaptă doar să-l dezlegăm din fiare...
Ecou în amintiri
Iată o frază-n tablou
Ce mult m-a copleșit:
O carte recitită din nou
Conține același sfârșit!
Captivantă-i amintirea
În subiectul relevant
Însă finalul e-n durerea
Permanent de neschimbat.
În secunda lume a cărții
Gândești că n-o-s te pierzi,
Dar, în opusa parte a hărții
Te rătăcești fără-s mai vezi.
03.12.24
Nu mai renunța
MăMă bucur azi, că nu am renunțat ieri,
Sau orice altă zi, când tot nu reușeam,
Credeam ca visele-s iluzii ce n-ajung nicăieri
Și-n gânduri de cristal, mereu le tot pierdeam.
Mereu credeam, că știu doar să greșesc,
Uneori, fiind învăluită-n adevăr, alteori, în mister,
Văzând, că din nou, mă prăbușesc
Renunțam, risipindu-mă-n volatilul eter...
Acceptând totul exact așa cum era,
În umbra timpului, diferit mă regăseam,
Conștiința spectaculoasă-mi regenera
Și-n liniștea nopții iar mă risipeam.
22.05.24
Oda Prunelor și Țuicii
Prună coaptă, violetă,
Dulce-acrișor, bogată,
Din pom cazi ușor, rotunjită,
Gustul toamnei, mult dorită.
Strânsă-n coșuri cu grijă mare,
Fermentată cu drag și soare,
Transformi sufletul și umple paharul,
Țuică, licoare cu har.
Pe mese festive, la șezători,
Ne aduni cu toții, prieteni și frați,
Un pahar ridicăm, cu zâmbete și cântece,
Cinstim pruna, țuica, dar și frumusețea vieții.
Prună și țuică, simbol românesc,
Gustul copilăriei, un vis ceresc,
Din generație în generație, o tradiție vie,
Ce ne unește și ne face să fim fericiți.
La mulți ani, prună și țuică!
Să ne umpleți sufletul de bucurie,
Să ne dați putere și speranță,
Să ne țineți mereu uniți, ca o familie.
Nu ne pasă
Nu ne pasă
De comunitatea anti-religioasă
Steagul curcubeu cu 6 culori
Anormali și nonvalori
O recunoscută mișcare teroristă
Cu o orientare satanistă
Se începe cu L
Și se termină cu T
Doamne, folosește harul tău,
Ca să devină din fătălău
Un bărbat cu o FEMEIE
Pentru a întemeia o FAMILIE!
Popăndăi și popăndoaice
Vă victimizați ca niște șoricioaice
Dacă aș fi ca Alighieri,
V-aș pune în Infern
În cercul al zecilea
Până și trădătorii sunt
HETERO
Azi
Azi, surâsul mi-a zâmbit,
Încununat cu vrajbe-amintiri.
Iadul întunecat fiind,
Azi, mi-a zâmbit.
Zâmbetul larg,
Surâsul amorțit-
De ce sa fiu păgân?
Zâmbetul e trist.
Tipare
Îmi e destul de greu să înțeleg această lume
zidită după reguli , modele și eresuri,
în fața căreia cuvântul aleargă ca un cal în spume
și moare înainte de a pătrunde-n înțelesuri
Bătrânul Euclid ne-nvață despre punct și dreaptă
dar și despre plan și spațiu, `nainte ca Hristosul să se fi-nălțat,,
dar mintea mea e prea hapsână și n-așteaptă
să mai rezolve înc-o axiomă la câte ecuații are deja de rezolvat
mărețul Creator ne-a dăruit, în bunătatea Sa, cuvântul
păstrând doar pentru el limbajul matematic,
care desparte-n două planuri paralele, Cerul și Pământul,
lăsând la mijloc adevărul să se zbată ideatic
În zestrea noastră ancestrală, ca într-un cuib cu dropii,
modelul matematic, redus la forme, linii și reprezentări bizare,
există-n stare de-adormire încă de când deschidem ochii
și-așteaptă doar să-l dezlegăm din fiare...
Ecou în amintiri
Iată o frază-n tablou
Ce mult m-a copleșit:
O carte recitită din nou
Conține același sfârșit!
Captivantă-i amintirea
În subiectul relevant
Însă finalul e-n durerea
Permanent de neschimbat.
În secunda lume a cărții
Gândești că n-o-s te pierzi,
Dar, în opusa parte a hărții
Te rătăcești fără-s mai vezi.
03.12.24
Nu mai renunța
MăMă bucur azi, că nu am renunțat ieri,
Sau orice altă zi, când tot nu reușeam,
Credeam ca visele-s iluzii ce n-ajung nicăieri
Și-n gânduri de cristal, mereu le tot pierdeam.
Mereu credeam, că știu doar să greșesc,
Uneori, fiind învăluită-n adevăr, alteori, în mister,
Văzând, că din nou, mă prăbușesc
Renunțam, risipindu-mă-n volatilul eter...
Acceptând totul exact așa cum era,
În umbra timpului, diferit mă regăseam,
Conștiința spectaculoasă-mi regenera
Și-n liniștea nopții iar mă risipeam.
22.05.24
Oda Prunelor și Țuicii
Prună coaptă, violetă,
Dulce-acrișor, bogată,
Din pom cazi ușor, rotunjită,
Gustul toamnei, mult dorită.
Strânsă-n coșuri cu grijă mare,
Fermentată cu drag și soare,
Transformi sufletul și umple paharul,
Țuică, licoare cu har.
Pe mese festive, la șezători,
Ne aduni cu toții, prieteni și frați,
Un pahar ridicăm, cu zâmbete și cântece,
Cinstim pruna, țuica, dar și frumusețea vieții.
Prună și țuică, simbol românesc,
Gustul copilăriei, un vis ceresc,
Din generație în generație, o tradiție vie,
Ce ne unește și ne face să fim fericiți.
La mulți ani, prună și țuică!
Să ne umpleți sufletul de bucurie,
Să ne dați putere și speranță,
Să ne țineți mereu uniți, ca o familie.
Nu ne pasă
Nu ne pasă
De comunitatea anti-religioasă
Steagul curcubeu cu 6 culori
Anormali și nonvalori
O recunoscută mișcare teroristă
Cu o orientare satanistă
Se începe cu L
Și se termină cu T
Doamne, folosește harul tău,
Ca să devină din fătălău
Un bărbat cu o FEMEIE
Pentru a întemeia o FAMILIE!
Popăndăi și popăndoaice
Vă victimizați ca niște șoricioaice
Dacă aș fi ca Alighieri,
V-aș pune în Infern
În cercul al zecilea
Până și trădătorii sunt
HETERO
Azi
Azi, surâsul mi-a zâmbit,
Încununat cu vrajbe-amintiri.
Iadul întunecat fiind,
Azi, mi-a zâmbit.
Zâmbetul larg,
Surâsul amorțit-
De ce sa fiu păgân?
Zâmbetul e trist.
Alte poezii ale autorului
metamorfoze
ne întrepărtundem viețile tixiiți în cutii de chibrituri
în acele abominabile blocuri ceaușiste
moștenite din tată în fiu
și devenim încet-încet niște oameni din plastilină
modelați după zgomote
un fel de comis- voiajori antropofili
gen Gregor Samsa
gravitând perpetuu între un creier bolnav
și o inimă devastată de temeri
într-o lume-a lui Kafka
în care te poți trezi dimineața din om
într-un gândac negru de bucătărie
pe femurul manichiuristei de la parter
ea însăși o femeie gândac
care plimbă în fiecare dimineață un câine lup
și-un iepure
( uneori absurdul e mai cumplit decât realitatea!)
corpul femei cu boua de blană
atârnat de perete
este ultima amintire despre trecut
de pe vremea când încă mai eram niște oameni
în niște cutii de chibrituri…
Necunoscute
n-ai de unde să știi adevărul
despre ceva ce nu s-a întâmplat încă
e ca în dilema cerșetorului aflat între două pâini
una care nu exista
pur și simplu
iar alta care trebuia să vină
dacă uneori mă prefac că-mi înghit lacrima
nu-nseamnă că repet greșeala lui Polichinelle
chiar nu știu dacă voi vâsli toată viața
în acest ocean indian al iubirii
dacă în barca mea nu se vor prăbuși toți albatroșii
lui Baudelaire
amarnic
dar parcă prea târziu
îl plânse Ghilgameș pe Enkidu
de aceea nu-mi mi fac nici un fel de iluzii
însă nici nu disper
este posibil ca pisica să nu se joace cu drobul de sare
iar moartea să-ntâlnească noaptea pe drum…
Lungimi de undă
o distanță enormă
desparte coja de sâmbure
miezul
denumit prezumțios inimă
suflet
ori creier
(având în spate milioane de quarcuri
gluoni
particule ipotetice
fără masă
și câmpuri cuantice invizibile!)
uneori trece vântul
bătând din aripi ca o pasăre
și umple golul acesta dureros
supranumit viață
seva din care izbucnesc frunzele
somnul din care se întorc urșii flămânzi
forța electromagnetică de respingere
dintre electronii minusculi
aflați între coajă și sâmbure
unde apare de nicăieri
un vierme îndrăgostit de liniște...
Promoții
poezia este singura specialitate de carne
fără proteină
care nu te îngrașă și nu faci gută
voucher-ul meu obținut dintr-o revistă literară necumpărată de nimeni
acoperea dor jumătate din preț
așa că am mai dat o sută nenorocită
soția mea strâmbă din nas și își face aer cu palma
pute
nici câinele n-o mănâncă
să vedem
Grivei scheună și-o rupe la fugă
fug toți câinii și pisicile din cartier
o arunc în tigaia cu aburi
și adaug un plic de piper
toate vietățile dinăuntru
încep să zbiere
să recite viersuri din Mihai Eminescu
(”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”)
și Nichita Stănescu
(” Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”)
psihatru mă privește cu ochii holbați
ești dus de-a binelea
omule
ce vrei să-ți mai fac
”Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!” îi răspund
Tonuri
am îndepărtat toate culorile complementare din viața mea
trăiesc numai în alb și negru
ascetic
în tonuri de gri
nici nu-ți închipui câte nuanțe ascunde acest amestec auster
câte emoții îți poate trezi monocromul speranței
neutru dureros al zilelor care trec
albul murdar al cerului
înserările dușmănoase ca niște maree de plumb
femeile îmbrăcate în negru
și totuși cât echilibru
n-ai să mă crezi că dorm într-un pat de cremene albă
când toate stelele de pe cer devin argintii
tu apari mereu în visele mele îmbrăcată într-o rochie gri
așa cum n-ai purtat niciodată
și-arunci cu fulgere
”foarte bine, trăiește-ți viața în alb și negru, eu nu pot!”
îmi zici și dispari pe o scară descrescătoare a luminii
într-o lume a umbrelor
acolo unde clapele albe și negre ale pianului răscolesc liniștea inimii..
.
Din volumul „Alb și negru”, aflat în lucru
Pararel-isme
cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,
care se petrecuse-ntr-un cătun numit Capernaum
( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),
Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ
și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții
pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.
abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,
(figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),
cei antici se aplecară spre artă și cultură,
ducând pe culmi nemaivăzute sfera,
sfârșind în Evul Mediu cu tortura.
din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă
știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,
renscentiștii se înobilaseră și ei prin artă,
umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.
Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,
de la savant pân`la plebeu,
îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,
mai gelozim, în taină, încă faraonii.
iar câteodată chiar pe Dumnezeu,
(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)
metamorfoze
ne întrepărtundem viețile tixiiți în cutii de chibrituri
în acele abominabile blocuri ceaușiste
moștenite din tată în fiu
și devenim încet-încet niște oameni din plastilină
modelați după zgomote
un fel de comis- voiajori antropofili
gen Gregor Samsa
gravitând perpetuu între un creier bolnav
și o inimă devastată de temeri
într-o lume-a lui Kafka
în care te poți trezi dimineața din om
într-un gândac negru de bucătărie
pe femurul manichiuristei de la parter
ea însăși o femeie gândac
care plimbă în fiecare dimineață un câine lup
și-un iepure
( uneori absurdul e mai cumplit decât realitatea!)
corpul femei cu boua de blană
atârnat de perete
este ultima amintire despre trecut
de pe vremea când încă mai eram niște oameni
în niște cutii de chibrituri…
Necunoscute
n-ai de unde să știi adevărul
despre ceva ce nu s-a întâmplat încă
e ca în dilema cerșetorului aflat între două pâini
una care nu exista
pur și simplu
iar alta care trebuia să vină
dacă uneori mă prefac că-mi înghit lacrima
nu-nseamnă că repet greșeala lui Polichinelle
chiar nu știu dacă voi vâsli toată viața
în acest ocean indian al iubirii
dacă în barca mea nu se vor prăbuși toți albatroșii
lui Baudelaire
amarnic
dar parcă prea târziu
îl plânse Ghilgameș pe Enkidu
de aceea nu-mi mi fac nici un fel de iluzii
însă nici nu disper
este posibil ca pisica să nu se joace cu drobul de sare
iar moartea să-ntâlnească noaptea pe drum…
Lungimi de undă
o distanță enormă
desparte coja de sâmbure
miezul
denumit prezumțios inimă
suflet
ori creier
(având în spate milioane de quarcuri
gluoni
particule ipotetice
fără masă
și câmpuri cuantice invizibile!)
uneori trece vântul
bătând din aripi ca o pasăre
și umple golul acesta dureros
supranumit viață
seva din care izbucnesc frunzele
somnul din care se întorc urșii flămânzi
forța electromagnetică de respingere
dintre electronii minusculi
aflați între coajă și sâmbure
unde apare de nicăieri
un vierme îndrăgostit de liniște...
Promoții
poezia este singura specialitate de carne
fără proteină
care nu te îngrașă și nu faci gută
voucher-ul meu obținut dintr-o revistă literară necumpărată de nimeni
acoperea dor jumătate din preț
așa că am mai dat o sută nenorocită
soția mea strâmbă din nas și își face aer cu palma
pute
nici câinele n-o mănâncă
să vedem
Grivei scheună și-o rupe la fugă
fug toți câinii și pisicile din cartier
o arunc în tigaia cu aburi
și adaug un plic de piper
toate vietățile dinăuntru
încep să zbiere
să recite viersuri din Mihai Eminescu
(”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”)
și Nichita Stănescu
(” Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”)
psihatru mă privește cu ochii holbați
ești dus de-a binelea
omule
ce vrei să-ți mai fac
”Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!” îi răspund
Tonuri
am îndepărtat toate culorile complementare din viața mea
trăiesc numai în alb și negru
ascetic
în tonuri de gri
nici nu-ți închipui câte nuanțe ascunde acest amestec auster
câte emoții îți poate trezi monocromul speranței
neutru dureros al zilelor care trec
albul murdar al cerului
înserările dușmănoase ca niște maree de plumb
femeile îmbrăcate în negru
și totuși cât echilibru
n-ai să mă crezi că dorm într-un pat de cremene albă
când toate stelele de pe cer devin argintii
tu apari mereu în visele mele îmbrăcată într-o rochie gri
așa cum n-ai purtat niciodată
și-arunci cu fulgere
”foarte bine, trăiește-ți viața în alb și negru, eu nu pot!”
îmi zici și dispari pe o scară descrescătoare a luminii
într-o lume a umbrelor
acolo unde clapele albe și negre ale pianului răscolesc liniștea inimii..
.
Din volumul „Alb și negru”, aflat în lucru
Pararel-isme
cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,
care se petrecuse-ntr-un cătun numit Capernaum
( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),
Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ
și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții
pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.
abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,
(figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),
cei antici se aplecară spre artă și cultură,
ducând pe culmi nemaivăzute sfera,
sfârșind în Evul Mediu cu tortura.
din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă
știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,
renscentiștii se înobilaseră și ei prin artă,
umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.
Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,
de la savant pân`la plebeu,
îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,
mai gelozim, în taină, încă faraonii.
iar câteodată chiar pe Dumnezeu,
(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)