Acuarelă
Nu te văd altfel decât în culorile albe
ale dimineții
în tempera zorilor
ești undeva
pe această pânză imensă a zilei
printre nuanțele de galben apos
amestecate cu roșu
într-o acuarelă umedă
neterminată
uneori te pictez numai în alb și negru
abstract
îți iau albastru din ochi
rimelul
rujul
fondul de ten
fără culori nu mai ești tu
cine ți-a spus că ești frumoasă
nu te-a trecut prin toate nuanțele de gri
posibile
nu ți-a descoperit ridurile
cearcănele vineții
porii
urmele lacrimilor
sunt momente când mă supăr
și înmoi pen***cenzure*** în nuanțele de negru
ale întunericului
alteori nici nu mă ating de albul dureros al pânzei
(după care se ascund toate culorile!)
arunc pensulele
suspend timpul
îmi țin răsuflarea și mă scufund
printre pescuitorii de perle
din Pacific
printre broaște țestoase
și rechini albi
.
prima perlă ți-o atârn de mijlocul gleznei
( glezna ta parcă-i sculptată de Dumnezeu!)
și-ți cer iertare cu tot albastrul cerului
și cu tot roșul însângerat al răsăritului
.
sunt un biet pictor
prins în această infernală spirală a culorilor…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 14 decembrie 2018
Vizualizări: 1779
Poezii din aceiaşi categorie
Dezamagirea
E ca o floare care-a înflorit
Sub cer senin, dar vântul a strivit,
E-ncrederea ce-ai dat-o fără teamă,
Și-ai regăsit-o spartă-n prag de seară.
E-un drum pe care-l vezi în depărtare,
Dar pasul tău nu-l poate mai urma,
E-un vis ce pare-a fi la îndemână,
Dar dispare ca umbra-n marea grea.
E-un glas ce-ți spune că-i totul frumos,
Și dintr-o dată cade, e minciună,
Un strop de speranță stins pe jos,
Ca o iluzie ce-abia mai sună.
Dezamăgirea-i ochiul ce-a-nvățat
Să vadă adevărul, chiar amar,
Și inima, ce-n taină, s-a schimbat,
Mai înțeleaptă, dar și plină de amar.
Și totuși, în tăcerea ei rămâne,
O poartă către altceva mai bun,
Căci dezamăgirea te îndeamnă,
Să te ridici și să-nveți un nou drum.
Greșeală
Nu m-aș întoarce nici cu gândul la barca din care am fost aruncat
dar
Mă mai opresc adesea să ascult ce are Universul de zis
Chiar și când tâmpla timpului se zguduie și-mi rupe inima ca un pod șubred
Când mă simt împovărat nu mai port masca suferinței
căci
E frumos să te iubești, întins, cu ochii închiși simțind cum clipele îți smulg câte un zâmbet
Iubește-ți aripile, zbori oriunde te duce adierea vântului.
In așteptarea morții
...664, 665, 666 picături de sânge...
Foame nu-i, nici frică, nici durere,
Disperarea a trecut în timp,
Un Prometeu mâncat încet de ciori pe câmp.
Și doar o secera și un ciocan se vede
Adânc în cerul plin de stele însângerate,
Ce-mi luminează calea spre apusul mult dorit
Și aștept, aștept la infinit...
Și fericit că voi vedea în iad pe acei eroi,
Ce luptau din neștiință poate și prostie
Pentru o lume fara regi și dumnezei,
Aștept... fie să stau și-o veșnicie...
Telefonul
învățasem până mai ieri să-mi reprezint lumea
abstract
după niște contururi neregulate
desenate în negru pe-o hartă
fiecare contur ascundea un loc cu o notă distinctă
asociată cu denumiri de fluvii, de munți, de imperii
de drumuri ale mătăsii
de orașe
despre care citisem prin cărţi
în care trăiau milioane de oameni
nevăzuți
despărțiți între ei de aceleași fluvii, de aceeaşi munți
de aceleaşi drumuri ale mătăsii
de aceleaşi nesfârșite întinderi de cer și pământuri
într-o zi însă a apărut cea de-a opta minune a lumii
telefonul
care a schimbat totul
cu un deget acum deplasăm lumea după voia inimii
prin fața ochiului
înainte-înapoi
apoi de la capăt
imaginile lumii curg ca nisipul dinăuntru unei clepsidre
și se răsfrâng ca o rază de Soare într-un ciob de oglindă
privind în urmă zâmbesc
Marea Piramidă din Gizeh
îmi apare azi ca o glumă
Grădinile suspendate ale Semiramidei
la fel
Templul zeiței Artemis din Efes
un loc al uitării
Statuia lui Zeus din Olympia
infatuare, orgoliu grecesc
Mausoleul din Halicarnas
sfidare
Colosul din Rhodos
sperietoare de ciori
Farul din Alexandria
sforţare
niște glume până la urmă
în comparaţie cu minunile ultimului veac
începând cu teoria relativității a lui Einstein
cu telefonul mobil al lui Martin Cooper
până la mani***cenzure***rea ADN-ului
și zborul omului către Marte
ultima frontieră dintre noi și Dumnezeu
a rămas cerul…
Tăcerea e de aur!
Vorbe!
De când mă știu mult n-am vorbit
și mai ales făr' niciun rost,
Am stat în banca mea și-am învățat
...de la deștept și de la prost.
Mama mi-a spus...ascultă ce zice
fiecare și ia ce ți se pare a fi bun,
Și niciodată nu pune etichetă...că
unu-i înțelept și celălalt nebun.
Când gura o deschizi...ai grijă vorba
nu se mai întoarce,
Și mult are de câștigat...cel ce limba
și-o strunește și tace.
O vorbă din popor ne zice...tăcerea
e de aur când nimic nu ai a spune,
Așa că tu învață, de la viață,..ce-i rău
și ce e bine și stop ispitei pune.
Dar, nici mut nu fi când știi că ai
dreptate și pe nedrept ești acuzat,
Le spune verde-n față...unde-au
greșit, mințit și te-au lezat.
Gându-mi închei...spunându-vă
ce mult îmi place,
De Omul drept, ce mult nu vorbește,
tace și bine face.
Sictir*
Mi-e tot mai frică să ies din casă
și nici nu știu dacă mai merită...
vechea butadă nu mai e de actualitate,
e tot mai improbabil să-ți cadă în cap o cărămidă,
acum te trezești că te înjură vreunul de mamă,
din senin,
mitocanul frustrat,
(rătăcit prin cotloanele întunecate ale politicii!)
nu poate înțelege egalitatea ancestrală a omului
decât prin suprimarea fizică a acestuia,
întorcându-se la Darwin,
adevărul prin exhibarea minciunii,
adică pe dos,
în jos,
la nivelul său ontologic,
statul de drept e pe cale de disoluție,
nimeni nu se mai înțelege cu nimeni,
nimeni nu mai respectă pe nimeni,
trăim în direct coșmarul acesta,
exacerbat inutil,
onompatopeic,
doar pentru reting,
mai multă mizerie omenească,
cameleonism,
decât în Justiție
nu găsești nicăieri,
Memorialul Durerii vorbește despre fariseismul ei,
cimitirile sunt pline de martiri inocenți
iar voi vorbiți despre independența Justiției,
sictir!
*Dex - SICTÍR, (2) sictiruri, s. n., interj. (Arg. și fam.) 1. Interj
Dezamagirea
E ca o floare care-a înflorit
Sub cer senin, dar vântul a strivit,
E-ncrederea ce-ai dat-o fără teamă,
Și-ai regăsit-o spartă-n prag de seară.
E-un drum pe care-l vezi în depărtare,
Dar pasul tău nu-l poate mai urma,
E-un vis ce pare-a fi la îndemână,
Dar dispare ca umbra-n marea grea.
E-un glas ce-ți spune că-i totul frumos,
Și dintr-o dată cade, e minciună,
Un strop de speranță stins pe jos,
Ca o iluzie ce-abia mai sună.
Dezamăgirea-i ochiul ce-a-nvățat
Să vadă adevărul, chiar amar,
Și inima, ce-n taină, s-a schimbat,
Mai înțeleaptă, dar și plină de amar.
Și totuși, în tăcerea ei rămâne,
O poartă către altceva mai bun,
Căci dezamăgirea te îndeamnă,
Să te ridici și să-nveți un nou drum.
Greșeală
Nu m-aș întoarce nici cu gândul la barca din care am fost aruncat
dar
Mă mai opresc adesea să ascult ce are Universul de zis
Chiar și când tâmpla timpului se zguduie și-mi rupe inima ca un pod șubred
Când mă simt împovărat nu mai port masca suferinței
căci
E frumos să te iubești, întins, cu ochii închiși simțind cum clipele îți smulg câte un zâmbet
Iubește-ți aripile, zbori oriunde te duce adierea vântului.
In așteptarea morții
...664, 665, 666 picături de sânge...
Foame nu-i, nici frică, nici durere,
Disperarea a trecut în timp,
Un Prometeu mâncat încet de ciori pe câmp.
Și doar o secera și un ciocan se vede
Adânc în cerul plin de stele însângerate,
Ce-mi luminează calea spre apusul mult dorit
Și aștept, aștept la infinit...
Și fericit că voi vedea în iad pe acei eroi,
Ce luptau din neștiință poate și prostie
Pentru o lume fara regi și dumnezei,
Aștept... fie să stau și-o veșnicie...
Telefonul
învățasem până mai ieri să-mi reprezint lumea
abstract
după niște contururi neregulate
desenate în negru pe-o hartă
fiecare contur ascundea un loc cu o notă distinctă
asociată cu denumiri de fluvii, de munți, de imperii
de drumuri ale mătăsii
de orașe
despre care citisem prin cărţi
în care trăiau milioane de oameni
nevăzuți
despărțiți între ei de aceleași fluvii, de aceeaşi munți
de aceleaşi drumuri ale mătăsii
de aceleaşi nesfârșite întinderi de cer și pământuri
într-o zi însă a apărut cea de-a opta minune a lumii
telefonul
care a schimbat totul
cu un deget acum deplasăm lumea după voia inimii
prin fața ochiului
înainte-înapoi
apoi de la capăt
imaginile lumii curg ca nisipul dinăuntru unei clepsidre
și se răsfrâng ca o rază de Soare într-un ciob de oglindă
privind în urmă zâmbesc
Marea Piramidă din Gizeh
îmi apare azi ca o glumă
Grădinile suspendate ale Semiramidei
la fel
Templul zeiței Artemis din Efes
un loc al uitării
Statuia lui Zeus din Olympia
infatuare, orgoliu grecesc
Mausoleul din Halicarnas
sfidare
Colosul din Rhodos
sperietoare de ciori
Farul din Alexandria
sforţare
niște glume până la urmă
în comparaţie cu minunile ultimului veac
începând cu teoria relativității a lui Einstein
cu telefonul mobil al lui Martin Cooper
până la mani***cenzure***rea ADN-ului
și zborul omului către Marte
ultima frontieră dintre noi și Dumnezeu
a rămas cerul…
Tăcerea e de aur!
Vorbe!
De când mă știu mult n-am vorbit
și mai ales făr' niciun rost,
Am stat în banca mea și-am învățat
...de la deștept și de la prost.
Mama mi-a spus...ascultă ce zice
fiecare și ia ce ți se pare a fi bun,
Și niciodată nu pune etichetă...că
unu-i înțelept și celălalt nebun.
Când gura o deschizi...ai grijă vorba
nu se mai întoarce,
Și mult are de câștigat...cel ce limba
și-o strunește și tace.
O vorbă din popor ne zice...tăcerea
e de aur când nimic nu ai a spune,
Așa că tu învață, de la viață,..ce-i rău
și ce e bine și stop ispitei pune.
Dar, nici mut nu fi când știi că ai
dreptate și pe nedrept ești acuzat,
Le spune verde-n față...unde-au
greșit, mințit și te-au lezat.
Gându-mi închei...spunându-vă
ce mult îmi place,
De Omul drept, ce mult nu vorbește,
tace și bine face.
Sictir*
Mi-e tot mai frică să ies din casă
și nici nu știu dacă mai merită...
vechea butadă nu mai e de actualitate,
e tot mai improbabil să-ți cadă în cap o cărămidă,
acum te trezești că te înjură vreunul de mamă,
din senin,
mitocanul frustrat,
(rătăcit prin cotloanele întunecate ale politicii!)
nu poate înțelege egalitatea ancestrală a omului
decât prin suprimarea fizică a acestuia,
întorcându-se la Darwin,
adevărul prin exhibarea minciunii,
adică pe dos,
în jos,
la nivelul său ontologic,
statul de drept e pe cale de disoluție,
nimeni nu se mai înțelege cu nimeni,
nimeni nu mai respectă pe nimeni,
trăim în direct coșmarul acesta,
exacerbat inutil,
onompatopeic,
doar pentru reting,
mai multă mizerie omenească,
cameleonism,
decât în Justiție
nu găsești nicăieri,
Memorialul Durerii vorbește despre fariseismul ei,
cimitirile sunt pline de martiri inocenți
iar voi vorbiți despre independența Justiției,
sictir!
*Dex - SICTÍR, (2) sictiruri, s. n., interj. (Arg. și fam.) 1. Interj
Alte poezii ale autorului
Curba lui Gauss
sunt zile când ard mocnit, fără fum,
ca o țigară uitată alături, pe masă
şi zile când mă adun din frunze şi
resturi de scrum – şi-mi umblu prin cuget
aşa cum umblu prin casă
sunt zile când ochii dinăuntru mă dor
iar spaima pe iris se-aşază ca o pânză
de gheaţă – sunt zile când simt moartea
rece în fiecare por – şi zile când uit totul
sufocat de excesul de viaţă
sunt zile când ard mocnit, efemer,
aşa cum arde focu-n bătrâna mea sobă
de teracotă – sunt zile când sfredelesc
cu privirea neliniștită în cer – şi zile când
mă ferec disperat înăuntru-mi
ca într-o grotă...
Omul fără inimă
da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,
atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul
locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...
Vacanță
am văzut de departe cum femeia se prăbușește cu fața-n nisip
aproape de valuri
nu mai era nimeni pe plaja la ora aceea
singur am întors-o
i-am făcut respirație gură la gură
i-am scos sutienul și am presat-o cu podul palmei pe piept
cum învățasem la un curs de prim ajutor
în clasa a zecea… umană
pe-un manechin din plastic
eram disperat că uitasem telefonul mobil în hotel
și nu puteam suna la „urgențe”
mă rugam la toți sfinții și dumnezeii din cer
să nu moară
.
zadarnic
.
unul din noi pierduse lupta cu viața
.
nu mai avea niciun rost să sun la 112
mă gândem în timp ce călcam de două ori într-un loc
și aruncam la fiecare pas câte o privire în urmă
era chiar riscant
cineva ar fi pus o mulțime de întrebări incomode
la care eu n-aș fi găsit prea multe răspunsuri
.
cine era
de ce eu
chestii din astea
.
”doar n-o să mă lași tocmai acum”
îmi strigă femeia căzută-n nisip
și se ridică-n picioare
„ te-am amăgit”
.
de necrezut
.
rămăsesem țintuit de stupoare ca un cui într-o scândură
.
a doua zi m-am trezit într-un pat de spital
era încă noapte
o femeie liliputan îmi înfigea un ac de seringă în braț
iar alta răsturna peste mine
un coș cu gândaci și păianjeni
.
„mai bine lăsați-l să numere nasturi”
reverberă un glas cavernos din înalturi…
Repere
m-am bucurat de fiecare zi apărută în viața mea
încercam de fiecare dată sentimentul pe care-l ai când te întâlnești cu o femeie
rațiunea de a fi aduna cele mai frumoase flori ale dimineții
și le punea în glastră
fiecare zi cu florile ei minunate de colț
fiecare floare cu picătura ei strălucitoare de rouă
așteptam pitit în întunericul nopții
prima rază de Soare neumblată de pașii luceafărului de ziuă
nici măcar de ochii tăi apucători
riscând să te supăr
dar tu ai râs
am fost un egoist incorigibil
m-am strecurat cu viclenie printre oameni și lucruri
am idolatrizat zeii păgâni
am dezgropat morții
iar morții dezgropați au zâmbit
„aproape că uitasem cum răsare Soarele”
devenisem dușmanul de moarte al dimineților tulburi
fără orizont și speranță
al norilor cumulus
care aduceau ploaia
al trecătorilor solitari
rătăciți printre gânduri
.
nu mă gândisem nicio clipă până atunci
că începeam
de fapt
să-mi pierd sufletul
.
ultima mea privire
înghețată în infinitul oglinzii
luase
probabil
demult
chipul schimonosit al păcatului…
Stridențe
deschizi televizorul dimineața ca un robot
să afli ce se mai întâmplă în lume
cum va fi vremea
timpul probabil
câți s-au mai omorât din dragoste
sau gelozie
câți au mai murit în accidente de circulație
ori cât au mai crescut prețurile la carne de porc
nu că te-ar interesa neapărat soarta omenirii
direcția de deplasare a Terrei
alinierea planetelor după Pământ
nici vorbă
e prea devreme să-ți bat capul cu asemenea lucruri
încă nu ți-ai revenit din crunta beție a somnului
pesemne că nici nu vrei
cine ar strica o oră sublimă de somn
pentru douăzeciși patru de ore mizerabile de viață
e ca interesul câinelui lui Pavlov la sunetul clopoțelului
un reflex condiționat
sau ca galbenul de pe ecranele televizoarelor LCD
breking news
ceva asemenea țipătelor insolente ale unor bufnițe noaptea
care te face să salivezi
să-ți iei porția de spaimă și anxietate
pentru tot restul zilei
avalanșa de reclamele mincinuoase despre orice vrei
reluate cu obstinație
asaltul de kitch și prost gust
la scară industrială
pe netrezite
sfințirea indecentă și atemporală a Catedralei Mântuirii Neamului
la o sută de ani de la Marea Unire
neterminată...
Resemnare
de fapt, nu știu ce caut
ce mai caut
la anii mei n-ar mai trebui să caut nimic
de-a lungul vieții am strâns tot felul de lucruri
nu mai am loc
debaraua mea e plină de cutii sigilate și de cadavre
nici nu-ți închipui cum e să trăiești într-un asemenea cimitir
clandestin
să ștergi cel puțin o dată pe an
praful de pe schelete
să dai acatiste în fiecare duminică
și pomeni
să păstrezi o relație cordială cu morții
nu
nu mai umblu după nimic
n-am ce să mai caut
zău
am găsit tot ce mi-am dorit
nimic n-a meritat și nu merită atâta efort
uneori aceste lucruri vin și singure
noi însă ne grăbim întodeauna prea mult
încercăm s-o luăm înaintea timpului
îmi ajunge
nu-mi mai doresc decât să rămân singur
cu scheletele mele prăfuite
al meu însumi…
Curba lui Gauss
sunt zile când ard mocnit, fără fum,
ca o țigară uitată alături, pe masă
şi zile când mă adun din frunze şi
resturi de scrum – şi-mi umblu prin cuget
aşa cum umblu prin casă
sunt zile când ochii dinăuntru mă dor
iar spaima pe iris se-aşază ca o pânză
de gheaţă – sunt zile când simt moartea
rece în fiecare por – şi zile când uit totul
sufocat de excesul de viaţă
sunt zile când ard mocnit, efemer,
aşa cum arde focu-n bătrâna mea sobă
de teracotă – sunt zile când sfredelesc
cu privirea neliniștită în cer – şi zile când
mă ferec disperat înăuntru-mi
ca într-o grotă...
Omul fără inimă
da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,
atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul
locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...
Vacanță
am văzut de departe cum femeia se prăbușește cu fața-n nisip
aproape de valuri
nu mai era nimeni pe plaja la ora aceea
singur am întors-o
i-am făcut respirație gură la gură
i-am scos sutienul și am presat-o cu podul palmei pe piept
cum învățasem la un curs de prim ajutor
în clasa a zecea… umană
pe-un manechin din plastic
eram disperat că uitasem telefonul mobil în hotel
și nu puteam suna la „urgențe”
mă rugam la toți sfinții și dumnezeii din cer
să nu moară
.
zadarnic
.
unul din noi pierduse lupta cu viața
.
nu mai avea niciun rost să sun la 112
mă gândem în timp ce călcam de două ori într-un loc
și aruncam la fiecare pas câte o privire în urmă
era chiar riscant
cineva ar fi pus o mulțime de întrebări incomode
la care eu n-aș fi găsit prea multe răspunsuri
.
cine era
de ce eu
chestii din astea
.
”doar n-o să mă lași tocmai acum”
îmi strigă femeia căzută-n nisip
și se ridică-n picioare
„ te-am amăgit”
.
de necrezut
.
rămăsesem țintuit de stupoare ca un cui într-o scândură
.
a doua zi m-am trezit într-un pat de spital
era încă noapte
o femeie liliputan îmi înfigea un ac de seringă în braț
iar alta răsturna peste mine
un coș cu gândaci și păianjeni
.
„mai bine lăsați-l să numere nasturi”
reverberă un glas cavernos din înalturi…
Repere
m-am bucurat de fiecare zi apărută în viața mea
încercam de fiecare dată sentimentul pe care-l ai când te întâlnești cu o femeie
rațiunea de a fi aduna cele mai frumoase flori ale dimineții
și le punea în glastră
fiecare zi cu florile ei minunate de colț
fiecare floare cu picătura ei strălucitoare de rouă
așteptam pitit în întunericul nopții
prima rază de Soare neumblată de pașii luceafărului de ziuă
nici măcar de ochii tăi apucători
riscând să te supăr
dar tu ai râs
am fost un egoist incorigibil
m-am strecurat cu viclenie printre oameni și lucruri
am idolatrizat zeii păgâni
am dezgropat morții
iar morții dezgropați au zâmbit
„aproape că uitasem cum răsare Soarele”
devenisem dușmanul de moarte al dimineților tulburi
fără orizont și speranță
al norilor cumulus
care aduceau ploaia
al trecătorilor solitari
rătăciți printre gânduri
.
nu mă gândisem nicio clipă până atunci
că începeam
de fapt
să-mi pierd sufletul
.
ultima mea privire
înghețată în infinitul oglinzii
luase
probabil
demult
chipul schimonosit al păcatului…
Stridențe
deschizi televizorul dimineața ca un robot
să afli ce se mai întâmplă în lume
cum va fi vremea
timpul probabil
câți s-au mai omorât din dragoste
sau gelozie
câți au mai murit în accidente de circulație
ori cât au mai crescut prețurile la carne de porc
nu că te-ar interesa neapărat soarta omenirii
direcția de deplasare a Terrei
alinierea planetelor după Pământ
nici vorbă
e prea devreme să-ți bat capul cu asemenea lucruri
încă nu ți-ai revenit din crunta beție a somnului
pesemne că nici nu vrei
cine ar strica o oră sublimă de somn
pentru douăzeciși patru de ore mizerabile de viață
e ca interesul câinelui lui Pavlov la sunetul clopoțelului
un reflex condiționat
sau ca galbenul de pe ecranele televizoarelor LCD
breking news
ceva asemenea țipătelor insolente ale unor bufnițe noaptea
care te face să salivezi
să-ți iei porția de spaimă și anxietate
pentru tot restul zilei
avalanșa de reclamele mincinuoase despre orice vrei
reluate cu obstinație
asaltul de kitch și prost gust
la scară industrială
pe netrezite
sfințirea indecentă și atemporală a Catedralei Mântuirii Neamului
la o sută de ani de la Marea Unire
neterminată...
Resemnare
de fapt, nu știu ce caut
ce mai caut
la anii mei n-ar mai trebui să caut nimic
de-a lungul vieții am strâns tot felul de lucruri
nu mai am loc
debaraua mea e plină de cutii sigilate și de cadavre
nici nu-ți închipui cum e să trăiești într-un asemenea cimitir
clandestin
să ștergi cel puțin o dată pe an
praful de pe schelete
să dai acatiste în fiecare duminică
și pomeni
să păstrezi o relație cordială cu morții
nu
nu mai umblu după nimic
n-am ce să mai caut
zău
am găsit tot ce mi-am dorit
nimic n-a meritat și nu merită atâta efort
uneori aceste lucruri vin și singure
noi însă ne grăbim întodeauna prea mult
încercăm s-o luăm înaintea timpului
îmi ajunge
nu-mi mai doresc decât să rămân singur
cu scheletele mele prăfuite
al meu însumi…