Acuarelă

într-o lume tăcută a obiectelor

a cuvintelor

a florilor

Maria

întruchipează excepția

ieșirea lucrului din abstract

din imobilismul acela dramatic al formei

denumită lebădă uneori

după aspectul aerodinamic al corpului

și aripi

Maria este o formă mișcătoare pe roți

la fel de însuflețită ca o femeie

oamenii de știință au descoperit forme de viață

în piatră

Eeistein în cuantica gândului

Maria mea are suflet

trebuie doar să învârt cheia în contact

să apăs pe accelerație

scenariul acesta l-am mai citit undeva

cu milenii în urmă

cineva își imaginase Cosmosul

ca pe o formă abstractă de relief

mai accesibilă decât cerul

de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi

deghizați ca niște actori de mâna a doua

în lucruri…

Adierea zefirului era ca foșnetul șoaptei

cineva lăsase deschisă colivia cu păsări măiestre

ale dimineții

iar aceastea-și luaseră zborul într-un foșnet tumultos de aripi

printre umbrele zorilor desprinse parcă de corpuri

de inimi

printre frunzele Maiestăți sale regale

Magnolia

cu tot albul năucitor al florilor și al parfumului ei

printre strigătele zglobii ale copiilor în drum spre școală

și printre suspinele străzii

amestecate cu mirosuri de cauciuc ars

peste care adierea zefirului

aluneca ca o rochie mătăsoasă

de pe trupul unei femei îndrăgostite

.

Am deschis vrăjit fereastra spre cer

ascultând respirația celestă a stelelor

care se îmbrățișau cu quasarii rătăcitori

și deveneau supernove

în meri pițigoi cântau îngeresc

desfăcându-și aripile în nuanțe de alb și albastru

doar pictorul bătrân de la capătul orizontului

rămas fără culori

își făcea loc cu mâinile

prin albul nemângâiat al pânze

.

Apoi te-am văzut ieșind din spuma valurilor

care se loveau de aurul spălăcit al țărmului

ca o zeiță din legendele adolescentine ale Olimpului

din clipa aceea mi-a trebuit încă o viață

să-nțeleg că femeile erau dincolo de mângâierea zefirului

și de vraja neverosimilă a gândului

tot oameni

adesea îți poți permite să nu fii cel din C.V.

atent la detalii

scorțos

cu morgă

și să fii cel lăsat de mama Natură

care înjură

vorbește trivial

râgâie

își soarbe zgomotos cafeaua

e aproape imposibil să-ți trăiești viața numai în Conștiința de sine

estetic

și să nu dai o raită prin Subconștient

eliberat de constrângeri autoimpuse

fiindcă ele nu există în OM

la un moment dat nici nu-ți mai pasă

când constați că vecinul de la parter

își bate nevasta

și-i doctor docent

dăunezi altcineva spunea că n-ar trebui să ne legăm prea tare de lucruri

aceasta fiind o „sclinteală” nefericită a minții

că viața în cuplu e ceva perimat

și că ar fi mai bine să trăim cu toții în grupuri

ca la-nceput

e un punct de vedere

desigur

eu nu n-am mers cu gândul atât de departe

dar nici n-am aflat de ce au dispărut doinozaurii…

nu mai încap în propriu-mi corp

de-o vreme

mă întind peste o umbră străină

cu tot sufletul în care încă mai sunt

foarte bătrân

m-am confundat cu locul acesta al vieții

precum nefericitul pictor Daozi

din dinastia Tang

până la pierdere

sunt prea multe tablouri și locuri

în care ar trebui să intru

să mă caut

între timp a murit și împăratul Xuanzong

ultimul martor

a dispărut și peștera

cine va mai picta oare atât de frumos

ca Wu Daozi

încât să văd o lacrimă și-n ochiul lui Dumnezeu…

de la un anumit timp zilele se scurg mai repede

parcă prea repede

în hăul prăpăstios al timpului

în urma lor rămâne de fiecare dată câte ceva important de făcut

pentru mâine

care se termină la rându-i cu alte lucruri neterminate

altădată mai aveai timp să tai crengile uscate

din pomi

să smulgi buruienile

să ari pământul

să semeni

acum îți dau târcoale tot mai des nopțile

bântuite de gânduri

viața trufașă

își numără singură diminețile

mugetul cerbului încolțit în mijlocul codrului

se pierde dincolo de ceruri

dacă n-ar fi fost mușcătura aceea de moarte

din dreptul inimii

te-ai fi resemnat până la urmă

ca un Prometeu obosit

în ciocurile vulturilor…

prima  zi din an

mi-o pe-trec în familie

n-am chef să-mi expun încă o dată viața

pe DN 15

șoseaua morților

frustraților

fițoșilor

complexaților

bețivilor

ca ieri

nu ascund

că nu-i ușor să reziști tentației

de a-ți lua zborul

acum la început de an

(anotimpul falselor iluzii!)

când toate zările îți sunt deschise

spre nicăieri

nu

sunt mulțumit așa cum sunt

în pijamamaua mea turcoaz

sprijind același scrin negru

vechi de o sută de ani

și dând frâu liber gândurilor

cu ochii pierduți pe fereastră

în hăul liniștii

de sub mine

după atâtea sărbători

în exces

(bucurii iluzorii!)

îți vine să mori

dai din colț în colț

printre amintirile moarte

zadarnic

n-ai de ce te prinde

singura speranță rămasă în creier

te-ndeamnă să aștepți trecerea iernii

s-apară ghioceii

florile

pe calendar toate zilele

apar îngroșate în negru

ca niște corbi pe un hoit în putrefacție

o femeie își plimbă câinele

și vorbește la telefon

despre cât de departe e Paștele…

De-a lungul vieții noastre

Plângem și pătimim

Din negura cea grea

Să scoatem ce iubim.

Al nostru suflet drag

Îl chinuim mereu 

Mergând doar în zig-zag

Fugind de Dumnezeu.

Noi alegem crezând

Că tot ce strălucește

Ne va aduce -n viață

Lumina ce lipsește.

Doar când am dat de greu

Atunci am înțeles

Că doar prin rugăciune

Toate capătă sens.

De-i bine sau e greu

Noi singuri nu suntem

Să ne rugăm mereu

Să facem ce putem.

Să așteptăm tot anul

Să vină acest moment

Să nimicim dușmanul

Primit prin testament.

Nașterea Ta, Iisuse

E darul de apoi

E legământul sacru

Dintre Tine si noi.

În fiecare an

Ne dai o nouă șansă

Să ne naștem din nou

Să ne-ndreptam în viața

Cu bucurie -n suflet

Pe Tine te mărim

Că-n fiecare zi

Ne-nveți să ne iubim.

26.12.2025

Miriam - Rugaciuni 

#Rugaciuni

De ce trece toată viața-n van,

Mai mereu în goana după ban?

De ce trebuie să suferim atât,

Neputând să-i punem punct?

Of, tu ban nenorocit,

Multe familii ai făurit,

Doar pe interese nebune,

Pentru tine și avuție.

De ce dezbini familii,

Despărțindu-i de-a lungul vremii,

Aducând doar durere și necaz,

Vieți trăite fără haz?

Iar, în al ispitei viclenii,

Tu, banul, ochiul dracului,

De ce aduci atâta durere,

Lăsându-ne fără putere?

Ce să facem noi,

Pentru a scăpa de voi,

Nenorocite hârtii colorate,

Să nu vă mai ducem în spate?

Și să ne regăsim fericirea,

În ale măreței iubiri taine,

Lăsând totul în voia sorții,

Găsind pacea-n lucruri mici.

Doar atunci vom simți libertate,

Scăpând de povara hârtiilor colorate,

Trăind viața cu-n suflet curat,

Fără de griji și fără de păcat.

Să uităm de-ale banilor ispite,

Să ne bucurăm de aceste zile,

Și să trăim măcar dată cu adevărat,

Într-o lume sinceră și demnă de admirat.

conversații tăcute -

sub seninătatea năbădăioasă

a lunii,

estompează lumina tremurătoare

a felinarelor;

amărăciuni și întristări

sunt luate de sunetele blânde

ale unui flaut,

duse hăt-departe,

până la picioarele din piatră

ale anticelor

temple.

Te vreau
Copac  peste prăpastie
Aplecat
Șuvoaie  și stânca
Să se înspăimânte
De a ta rădăcină
Drept punte
Eu să te străbat
Pășind pios
Cu frica de genune.
Iar dacă fulgerat
Tu vei cădea
Voi incrusta
Din a ta tulpină
Scaun voievodal
Și ramurilor tale
mă voi ruga
Să-mi fie pildă.
Rămâi copacul temerar
Din viața mea.

Iar e timpul tulbure
Iar e iarnă , iar e vară
Iar e toamnă, primăvară
Iarăși trece peste țară

Așteptăm să treacă ziua
Săptămâna, luna, anul
Așteptăm să facem planul
Ca să ne iasă banul

Trece,omule, pe lângă tine viața
Îți îmbătrânește fața
Ridurile îți tot apar
Iar zilele toate dispar

Nu înțelegem să traim
Clipa ,să o prețuim
Că pe Pământ veșnic n-o să fim
Și o să pierdem ce iubim

Viața este trecătoare
De momente răpitoare
Scrie în povestea ta
Până când tot ea ți-o ia

Iar e primăvară...

Timpul fuge, galopând,

Nu stă locului nicicând,

Nu ne dă răgaz o clipă,

Purtați pe -a lui aripă;

Spre zările necunoscute,

Pe cărări demult uitate,

Unde umbre se perindă 

Anii scurși să -i surprindă 

În tăcerea rămasă în urmă,

Cernând argint de brumă 

Peste amintiri ce șoptesc 

Și -n suflete de cuibăresc.

Pe tărâmul viselor apuse,

Gândul parcă se oprise;

Se crease de fapt o iluzie,

Din ale simțului confuzie?!..

Ori fusese doar o recapitulare 

Din a conștiinței mustrare?!..

Sfârșitul e mereu aproape,

Vremea ticăie -n pleoape.

Vine ziua ultimului ceas,

Ce ne îndeamnă la popas 

Pe drumul ce va sta pe loc,

Când piesa ta iese din joc...