Acuarelă
Nu te văd altfel decât în culorile albe
ale dimineții
în tempera zorilor
ești undeva
pe această pânză imensă a zilei
printre nuanțele de galben apos
amestecate cu roșu
într-o acuarelă umedă
neterminată
uneori te pictez numai în alb și negru
abstract
îți iau albastru din ochi
rimelul
rujul
fondul de ten
fără culori nu mai ești tu
cine ți-a spus că ești frumoasă
nu te-a trecut prin toate nuanțele de gri
posibile
nu ți-a descoperit ridurile
cearcănele vineții
porii
urmele lacrimilor
sunt momente când mă supăr
și înmoi pen***cenzure*** în nuanțele de negru
ale întunericului
alteori nici nu mă ating de albul dureros al pânzei
(după care se ascund toate culorile!)
arunc pensulele
suspend timpul
îmi țin răsuflarea și mă scufund
printre pescuitorii de perle
din Pacific
printre broaște țestoase
și rechini albi
.
prima perlă ți-o atârn de mijlocul gleznei
( glezna ta parcă-i sculptată de Dumnezeu!)
și-ți cer iertare cu tot albastrul cerului
și cu tot roșul însângerat al răsăritului
.
sunt un biet pictor
prins în această infernală spirală a culorilor…
Стихи из этой категории
Si dacă e moartă?
n-ai mai ieșit de miercuri din casă
privesc abătut spre ușa încremenită
și simt nevoia să fac o cruce
mi-e frică să nu fi luat tot flaconul acela
cu pastile alb-roșii
de inimă
merg printre oameni posaci
cu fețe căzute
ce le pasă lor de grijile noastre
homo homini lupus
mă rog în gând să nu fie ce cred eu
mintea mea face tot timpul scenarii science-fiction
pesemne scrii
în ultima vreme visezi mereu monștri
extratereștri minusculi
care-ți umblă prin creier
sau îți rumegi tristețea… pe ascuns
să nu te vadă nimeni
„ tu numești asta iubire?”
m-ai întrebat ultima oară
„iubirea nu înseamnă numai să faci dragoste
e mai mult”
acum înțeleg
dacă te-aș pierde cumva
s-ar prăbuși cerul
aș rămâne la fel de singur
precum Sirius în mijlocul Universului
m-aș stinge încetul cu încetul
mi s-ar albi sângele
„de ce nu spargi ușa
sau nu suni la Poliție?”
mă-ntreabă infanta
a doua mea prietenă
iar eu ridic năucit din umeri
și dacă e moartă?
regula iubirii
Cine te iubeste adevarat
nu te schimba ,
nu te minte ,
nu te foloseste ,
nu iti provoca durei
si nu te lasa la greu.
Singurătatea mă consumă
golul sufletului se mareste
fiecare om ce vad in cale, se fereste
linsitea totala nu apare doar când dorm
dar și când nu găsesc acel amor
linistea sufletului ma consuma
iar aceasta lasa o mare urma
prietenii sunt ca pasarile calatoare
acestia sunt ademeniti de animale rapitoare
de nu ași fi fost singura, masi fi bucurat
insa, acum, orice zi care o trăiesc, trebuie de indurat
nu pot zice ca mii rau, dar nici bine
zilele cu bine deja îmi devin putine
pana și cerul are stele
și copacul crengi grele
și iarba flori imbucuratoare
și curcubeul e plin de culoare
insa eu nu am o lumina sa ma ghideze
nam medicamentul care durerea sa mi-o amelioreze
nam norul cel deschis pe un cer trist
nam ingrasamant pentru un florist
pana și câinele are prieten-omul
pana și electronii au atomul
dar singuratatea îmi ruineaza linistea
și nu-mi amelioreaza tristetea
golul neacoperit face din ce in ce mai greu
sa ma bucur de "momente" mereu
când e iarna, si respir din greu
pot sa îmi vad doar aburul meu
365 de rotatii a soarelui
insa acesta nu se atinge de luna in nici o zi a anului
fiecare miscare facuta de ameu picior
face ca imaginatia de prieten sa omor
desi nu e rau sa fii singur, oricum simti
cum trebuie sa încerci sa te minti
ca totul ce faci e pentru binele tău
chiar dacă iti faci mai mult rau
o lume intreaga, pare plina la prima privire
dar cu timpul, goala, după fiecare iubire
desi ne cautam sufletul pereche
deja reciproc ne stam unui altuia de veghe
nu ne cunoastem, dar ne cautam de parca ne stim
printr-o lume de fictiune cu totii plutim
cu fiecare zi parca suntem mai aproape
dar cu fiecare gand- atat de departe
ne cautam,desi universul ne desparte
ne cautam, desi ar trebui sa traim aparte
O dulce decembrie
Dulce decembrie, plin de amărăciune
de ce îmi rănești copilul din mine
Ce te visa un an întreg,
ce te ruga să nu mai pleci.
Râmăi acum, o dulce decembrie
un vis amar, ce subtil
Mă amăgești, și mă cuprinzi
într-o strânsoare ce mă sufocă.
Ai venit în plin moment
de goliciune în a mea inima
Jelindu-mi copilul, ce odată a fost
viu și fericit în acest moment.
Ceea ce aduci tu nu e fericire,
e un oribil viscol, plin de amar și regrete
de vise devenite coșmaruri
Și de momente în închisori pe viața.
Mă crezi când iți spun că te urâsc
Aș da și viața de doi bani a mea
să pleci de tot, să nu mai revii,
Dar tot în zadar ar fi sacrificiul meu.
Rămâi atunci în pereții goi ai trupului meu,
lângă un suflet reanimat de prea multe ori
privind prin ochii de gheață,
al unui corp parăsit de speranță.
Liniște
Azi e secat în mine imensul lac mundan
În care-am înotat mereu în contrasens,
Dorind să-i duc pe alții cu mine la liman,
În universul meu oniric și intens.
Azi liniștea mă poartă pe sub soare;
Învăț să tac, să fiu și să ascult.
Trecutul oneros îl pierd în nonculoare,
Sărbătorindu-mi îndepărtarea de tumult.
Regret
Am altoit un gand cu-o ruga,
N-am dormit de-o vreme buna,
Plumbu-n aripi am purtat,
Pan' la cer e cale lunga,
Cand ai fost un veac uitat.
Visele pe-asfalt in creta,
Aspiratii in amorf, sceneta,
Acida ploaie a scaldat,
Inima-mi analfabeta
Imi arde creierul inflacarat.
Am gustat din orizont,
In chin am devenit cu simțul bont,
Gustul bunului de mult uitat,
Numai Lui voi fa' decont,
Dezamagire, habitat.
De-o ramura de dragoste m-anin,
Sarutul tau, prea pur venin,
Imi face iar ochii lumină,
Privirea readusa la senin,
In vizoarele mele, stea divina.
Vorbe, stări neascultate,
Cord împrejurat, cetate,
Nu mai vreau, nu mai suport,
Dureri in coaste, imperecheate,
Vis, al supravietuirii port.
Vorba, ascuțit pumnal,
Lama lunga, tăiș bilateral,
Ego, apa larga a frustrarii,
Condamnat dar fara fapt penal,
Vasal idiot, dat iar uitării.
Другие стихотворения автора
Tonuri
am îndepărtat toate culorile complementare din viața mea
trăiesc numai în alb și negru
ascetic
în tonuri de gri
nici nu-ți închipui câte nuanțe ascunde acest amestec auster
câte emoții îți poate trezi monocromul speranței
neutru dureros al zilelor care trec
albul murdar al cerului
înserările dușmănoase ca niște maree de plumb
femeile îmbrăcate în negru
și totuși cât echilibru
n-ai să mă crezi că dorm într-un pat de cremene albă
când toate stelele de pe cer devin argintii
tu apari mereu în visele mele îmbrăcată într-o rochie gri
așa cum n-ai purtat niciodată
și-arunci cu fulgere
”foarte bine, trăiește-ți viața în alb și negru, eu nu pot!”
îmi zici și dispari pe o scară descrescătoare a luminii
într-o lume a umbrelor
acolo unde clapele albe și negre ale pianului răscolesc liniștea inimii..
.
Din volumul „Alb și negru”, aflat în lucru
Crimele din metrou
Se trezise speriată. Nu era nimic adevărat, mulțimea aceea înfiorătoare, care se repezise asupra ei, dispăruse. Fusese un coșmar. Nu putea scăpa de aceste zvârcoliri nocive ale minții nicicum, visul devenea repetitiv, obsesiv, prefăcându-i noaptea în țăndări și urmărind-o de-a lungul întregii zile. În ultima lună se confruntase aproape zilnic cu asemenea stări de anxietate, care căpătau dimensiuni exagerate în imaginația sa, de la un sentiment de frică față de o primejdie la fel de neverosimilă și exagerată ca și frica aceasta imaginară, la o senzație apăsătoare de nesiguranță, cum ar fi aceea de complot, de conjurație a oamenilor, în general, având drept finalitate distrugerea ei fizică. Deși mai avea două ore până să-și înceapă programul de lucru, se îmbrăcă la repezeală și se precipită pe scări spre a prinde momentul acela matinal de vânzoleală de la supermaketul din colț, unde obișnuia să-și ia micul dejun. Lucrând și ea într-un supermaket știa cu precizie unde erau amplasate camerele de luat vederi și, mai ales, locurile neacoperite de sistemul de supraveghere, care o fereau de ochii atenți ai agenților de pază. Nici acum nu întâmpinase greutăți . Își savură în liniște, chiar cu o anumită degajare, cotidiana doză de energizant Red Bull, pe care o puse înapoi, în frigider, goală, felia de pâine cu șuncă și nelipsita sticla din plastic cu iaurt grecesc. Ieșise printre zecile de elevi de la liceul de peste drum, care veniseră să-și cumpere covrigi calzi, trecând neobservată, fără să-și achite consumația, așa cum făcea de săptămâni bune. O învățase un fost prieten de-al ei, Igor,IT-ist de meserie, care-i „prelucrase” și cartela de metrou, nemaifiind necesar s-o încarce săptămânal sau lunar și care o mai învățase multe alte „tactici” de supraviețuire.
Ajunsese la serviciu cu jumătate de oră mai devreme. Merse în vestiar să se schimbe, dar nu mai apucă. Sefa de schimb o văzuse și venise după ea.
- Am să-ți comunic o veste proastă! o informă aceasta. De azi nu mai lucrezi aici!
Avem înregistrări cu tine când sustrăgeai un milion de lei vechi din Casă și o sticlă de whisky de la un client! Scrie o cerere de demisie, dacă nu vrei să anunțăm Poliția!
Alexia luă coala de hârtie, fără să comenteze nimic. Își scrise demisia, o semnă și i-o întinse șefei.
- Oricum mă gândeam să plec! Pot să văd și eu înregistrările?
Sefa aprobă din cap și o conduse în biroul său. Imaginile nu erau concludente, cum bănuise, fiindcă procedase ca la carte, dar nu mai conta. Trânti un pumn în fața șefei, părăsind în fugă supermarketul prin ieșirea din spate, pustie la ora aceea. De acolo plecă țintă spre metrou, simțind nevoia să bea ceva, să se facă pulbere.
Intră pe peron dezorientată. Sute de oameni așteptă tăcuți să apară garnitura de tren. Printre aceștia o zări pe Valeria, femeia care i-l răpise pe Igor, IT-istul. Vorbea la telefon foarte aproape de marginea peronului. „Dacă vrei să scapi de cineva, îi spusese cândva Igor, aștepți să apară garnitura de tren în stație și-i dai brânci! Oamenii nu prea sunt atenți în asemenea momente, așa că nu riști nimic. Mai greu e să te păzești de camere, dar există ac și de cojocul lor!”Se apropiase la mai puțin de un metru de ea, îi puse mâinile pe spate și-i făcu vânt. În mod curios, femeia nu numai că nu căzu, dar se ținu bine pe picioare, ca o handbalistă în semicerc, apoi fandă la dreapta și-o rupse speriată la fugă. Socul fusese la fel de mare și pentru Alexia, care nu se așteptase la așa ceva, fiind nevoită, la rându-i, s-o ștergă din loc. Nu se oprise din mers până la supermarketul din apropierea locuinței sale, unde dăduse pe gât două Red Bull-uri.„ Tot răul e înspre bine!”, se gândi ea. Valeria îi va spune cu siguranță lui Igor ce pățise, iar Igor își va da seama cine era în spatele acțiunii și, poate, o va căuta într-o bună zi. Nu era genul lui să stea lângă o femeie mai mult de un an. Important, până la urmă, era că-i trimisese un mesaj!
De la supermarket dădu o raită până acasă, ca să-și schimbe hainele, după care reveni la metrou. Admosfera de acolo nu se schimbase deloc,Valeria nu reclamase întâmplarea la Poliție, mulțumindu-se, pesemne, că scăpase cu viața, iar la știri nu se făcuse nicio referire la incident. Telefonul sună ascuțit, intrând în vibrații, și răspunse.
- Alo, da!
- Salut! auzi vocea inconfundabilă a lui Igor.Uitasem de tine! Convenisem să ne vedem fiecare d-ale noastre! Ce dracu`ți-a venit cu Valeria?
- N-am s-o iert niciodată că s-a băgat între noi!
- Nu-i cam târziu? Si apoi, trebuia să mă întrebi și pe mine!
- Voi bărbații sunteți niște proști!
- Da, cunosc placa! Numai că eu nu mă mai întorc la tine!
-?!
- Pentru binele tău, continuă el, te previn că Valeria a depus plângere la Poliție!
Probabil că acum te căută, așa că ai grijă ce faci! Nu conta pe faptul că ești sărită de pe fix, asta nu te ajută prea mult... dacă repeți schema! Tot la pușcărie ajungi! Hai, pa!
Închise enervată la maxim. „ Dobitocul! scrâșni ea printre dinți. Las că ți-o coc eu și ție!”
În clipa următoare o zări pe fosta ei șefă de la supermarket,„doamna Pusi”, cum îi spunea tot personalul, așteptând sosirea garniturii de metro și având o vânătaie urâtă în jurul ochiului drept, de la pumnul pe care i-l administrase cu câteva ore înainte. Trecu în viteză pe lângă dânsa și o lovi din mers cu șoldul. De data aceasta nu mai ratase. „ Doamna Pusi”, care era și destul de corpolentă se prăbuși între șine cu un țipăt înfundat, pe care nu-l auzi nimeni din cauza gălăgiei și a garniturii de tren, oprite intempestiv.
Fără să stea prea mult pe gânduri, Alexia ieși din stația de metrou și se urcă într-un taxi până la stația dinainte. Voia să treacă pe acolo și să afle dacă „grăsanca” murise. Observă repede că peronul era plin de polițiști și jandarmi, care legitimau în stânga și în dreapta, ca și când ar fi căutat pe cineva. Își trase un șal albastru peste cap, reușind să se strecoare printre oameni și era pregătită să urce în garnitura care se apropia. La un moment dat simți pe cineva în spatele ei, apoi o mână puternică de bărbat înfiptă în șale, care o împingea inexorabil înaintea trenului. Nu apucase nici măcar să țipe, reușise doar să întoarcă o fracțiune de secundă capul și să recunoască fața batjocoritoare a lui Igor.
- Ai pus-o, fraiero!
Claustrofobie
mi-e greu să-i descifrez pe oamenii politici
apar cât este ziua de lungă pe ecranele televizoarelor
la concurență cu reclamele comerciale mincinoase
care ne propun vindecări imposibile
bunuri de ”veșnică” folosință
inutilizabile
Ginkgo Biloba sau tinerețe fără bătrânețe
exact după modelul acesta
ne inundă zilnic viețile cu mizeria lor funciară
de la primul până la ultimul buletin de știri
până la greață
uneori chiar înainte de a răsări Soarele
încât îți vine să-ți iei lumea în cap
să te ascunzi în creierul munților
unde nu pot ajunge atât de ușor
cu fețele lor ruginite din tablă ieftină
insensibile la temperatura ambientală a inimilor
ipocriți până la ultima consecință
fără coloană vertebrală
ca melcii-de-purpură
mi-e greu să-i deosebesc de amibele citoplasmatice
cu funcții de nutriție și reproducere
de șerpii cu clopoței sau vipere
aflați la subsolul lanțului trofic
împinși din tenebrele înfricoșătoare ale subconștienului colectiv
vinovat de existența și proliferarea lor
până la urmă expresia orgoliului și rătăcirii noastre ...
Dura lex
astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine
am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere
care
de fapt
sunt oameni
dar aici funcţionează regula de trei simple
în care un om se înmulţeşte cu o sută
apoi se împarte la treisprezece
iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om
la ceva
îi dai mai întâi valoare de număr
păstrând regula virgulei
pentru că toate numerele încep de la zero
iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă
îmi explică aprodul
zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,
înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece
în timp ce treisprezece virgulă zero
rămâne tot treisprezece
o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele
depinde şi cine pune virgula, zic
fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct
care poate deveni virgulă, râde aprodul
dar asta ţine de alinierea planetelor
de felul în care mişti d-ta lucrurile
întâmpinările
nu e destul să vrei,
trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece
în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,
iar zece numărul variabilelor
a celor care te îndrumă pe calea virgulei
aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,
nu-i prea mult pentru o amendă? întreb
nu
amendă sau crimă e totuna
dosarele astea se mai încurcă
se mai amestecă
până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi
bea Grigore aghiasmă
şi atunci ce-i de făcut?
simplu
să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri
în care primele trei se înmulţesc cu o sută
iar următoarele zece
se împart la treisprezece şi-o virgulă…
Reverberații
visăm întruna să ne desprindem cumva
de Pământ
urcând sau așteptând să ne crească aripi
la început păsările au fost îngeri
nu puteau fi doar păsări
și atât
de ce-ai crea o pasăre
mă întreb
sigur păsările au fost și plante și flori înainte de-a fi îngeri
pasărea rămâne indiscutabil o taină a Genezei
un mister
Dumnezeu s-a gândit la păsări și pești în ziua a cincea
în ziua a șasea la restul animalelor și la om
ne desparte, iubito, doar o singură zi de zbor înapoi
spre-a ne întrupa în păsări
azi Dumnezeu ne așteaptă la o cafea printre stele
să-ți pui neapărat rochia cea neagră cu cristale Swarovski
și cu mărgele…
Fetiţa şi jucăriile ei ciudate
Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.
- Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?
Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.
Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.
- Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?
- ?!
Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.
- Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!
Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.
- Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?
- ?!
- Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?
Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.
- Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!
Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...
La a doua tură fetiţa se opri căscând.
- N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?
Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.
- ?!
- Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?
Mogâldeţele clătinară negativ din cap.
- Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...
Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...