Acuarelă
Nu te văd altfel decât în culorile albe
ale dimineții
în tempera zorilor
ești undeva
pe această pânză imensă a zilei
printre nuanțele de galben apos
amestecate cu roșu
într-o acuarelă umedă
neterminată
uneori te pictez numai în alb și negru
abstract
îți iau albastru din ochi
rimelul
rujul
fondul de ten
fără culori nu mai ești tu
cine ți-a spus că ești frumoasă
nu te-a trecut prin toate nuanțele de gri
posibile
nu ți-a descoperit ridurile
cearcănele vineții
porii
urmele lacrimilor
sunt momente când mă supăr
și înmoi pen***cenzure*** în nuanțele de negru
ale întunericului
alteori nici nu mă ating de albul dureros al pânzei
(după care se ascund toate culorile!)
arunc pensulele
suspend timpul
îmi țin răsuflarea și mă scufund
printre pescuitorii de perle
din Pacific
printre broaște țestoase
și rechini albi
.
prima perlă ți-o atârn de mijlocul gleznei
( glezna ta parcă-i sculptată de Dumnezeu!)
și-ți cer iertare cu tot albastrul cerului
și cu tot roșul însângerat al răsăritului
.
sunt un biet pictor
prins în această infernală spirală a culorilor…
Стихи из этой категории
Dialog
S-a oprit un porumbel din zbor
Să-mi spună o taină;
Cu glas timid, tremurător
Să-l însoțesc spre orizont,
Până la iarnă.
Și i-am răspuns: nu pot să vin,
Sunt tot în colivie.
Cu gratii de venin și de furie,
Cu sufletul rănit și-n agonie,
Nu știu dacă sunt moartă,
Sau sunt vie.
Să nu disperi, și eu,
Am o aripă ruptă
De frații mei de sânge, cu tril melodios,
Dar mă înalț în zare
Să duc mesaj în lume,
Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.
Prietenul meu drag,
Cu omul e mai greu,
E păcătos din fire
Îl pierd pe DUMNEZEU.
Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,
Cu un final haotic;
Dar nimeni nu câștigă.
Să ne unim e cheia,
pierdută din trecut
S-aducem armonia și pacea pe pământ,
Copiii să zâmbească
Cu ochi senini sub soare,
Și să semnăm cu toții
În CARTEA DEONOARE!
Viorica E.
Gânduri
Alunec, alunec pe luciu de gânduri,
Din brațe vâslesc iar trupul mi-e pluta
Ce curge alene peste valuri și vânturi,
Iar sufletu-mi plânge, cum cântă lăuta.
Îmi umflu plămânii și suflu în pânze,
Oceanul de gânduri e azi pe sfârșite,
Din idei, în opaițe, se încarcă osânze,
Aprinzând peste mine lumini rătăcite.
Zboară în stoluri puzderii de gânduri,
Iar fața-mi mimează uimită expresii,
Migrează înapoi ordonate în rânduri,
Iar cele străine se transformă-n obsesii.
Alunec, alunec misterios prin amurg,
E beznă în minte și acolo-i sorgintea,
Negre himere prin trup mi se scurg,
Iar gânduri, gânduri îmi tulbură mintea.
E ridicol
Am râs când m-am născut,
la fel când mi-a căzut primul dinte.
Râdeam când mă băteau părinţii,
la fel când venea noaptea.
Am râs în durere,
la fel în clipele de tristeţe.
Am râs în faţa morţii,
la fel chiar de destinul meu.
Am râs de tot și de toate, dar în același timp,
m-am plâns pe mine…
Plăgi
De multe ori mă pierd în gânduri grele, Mă simt prins între umbre și vise deșarte, Și mă întreb, oare iubirea e doar un joc? Un joc pe care-l pierdem, fără să-l știm.
În căutarea unei lumini care să mă însoțească, Văd doar apusuri ce nu se mai întorc, Și mă întrebi dacă voi mai putea să iubesc, Când fiecare iubire s-a transformat în tăcere.
Căutând un răspuns într-o mare de neliniști, Îmi las pașii să mă poarte spre necunoscut, Dar știu că în fiecare pas pierd o parte din mine, Și mă întreb: mai pot să mă regăsesc?
Esenta Sangelui
În speranța infinită, stau și privesc,
Adânc în sufletele devastate,
Cu chin și ură asupra tuturor,
Cu fericirea lor întruchipată,
Râd de haosul mental.
În durerea mea nu mai pot suporta
Perspectiva lor asupra vieții,
Judecată, trădare, neînțelegere.
Cred că sunt un nebun delegat,
Liber printre ei.
Dar dorința mea între chin și ură
E doar iubirea neavută,
Iubirea celor ce m-au făcut,
Iubirea ce-lei care m-a părăsit,
Iubirea oamenilor devastați.
Îmi este dor de clipele frumoase,
Visate în paradisul singurătății,
Lângă prietenul meu veșnic,
Cu chip drăgălaș și afumat,
Afumat de suferința mea.
O vreau pe ea înapoi,
Îi vreau pe ei înapoi,
Nu îmi place ce am ajuns,
Nu îmi place ce am fost,
Doar îmi place ce să fiu.
În agonia haosului meu,
Cu trudă nemuritoare,
Muncind ca să mă nasc
Alături de ei, cu ea.
Dorul meu mă stinge încet,
Culoarea sângelui îmi dă plăcere.
Vino, a mea viață, acum,
Mai târziu va fi prea târziu,
Dispărut, nu voi reveni.
Dialog
S-a oprit un porumbel din zbor
Să-mi spună o taină;
Cu glas timid, tremurător
Să-l însoțesc spre orizont,
Până la iarnă.
Și i-am răspuns: nu pot să vin,
Sunt tot în colivie.
Cu gratii de venin și de furie,
Cu sufletul rănit și-n agonie,
Nu știu dacă sunt moartă,
Sau sunt vie.
Să nu disperi, și eu,
Am o aripă ruptă
De frații mei de sânge, cu tril melodios,
Dar mă înalț în zare
Să duc mesaj în lume,
Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.
Prietenul meu drag,
Cu omul e mai greu,
E păcătos din fire
Îl pierd pe DUMNEZEU.
Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,
Cu un final haotic;
Dar nimeni nu câștigă.
Să ne unim e cheia,
pierdută din trecut
S-aducem armonia și pacea pe pământ,
Copiii să zâmbească
Cu ochi senini sub soare,
Și să semnăm cu toții
În CARTEA DEONOARE!
Viorica E.
Gânduri
Alunec, alunec pe luciu de gânduri,
Din brațe vâslesc iar trupul mi-e pluta
Ce curge alene peste valuri și vânturi,
Iar sufletu-mi plânge, cum cântă lăuta.
Îmi umflu plămânii și suflu în pânze,
Oceanul de gânduri e azi pe sfârșite,
Din idei, în opaițe, se încarcă osânze,
Aprinzând peste mine lumini rătăcite.
Zboară în stoluri puzderii de gânduri,
Iar fața-mi mimează uimită expresii,
Migrează înapoi ordonate în rânduri,
Iar cele străine se transformă-n obsesii.
Alunec, alunec misterios prin amurg,
E beznă în minte și acolo-i sorgintea,
Negre himere prin trup mi se scurg,
Iar gânduri, gânduri îmi tulbură mintea.
E ridicol
Am râs când m-am născut,
la fel când mi-a căzut primul dinte.
Râdeam când mă băteau părinţii,
la fel când venea noaptea.
Am râs în durere,
la fel în clipele de tristeţe.
Am râs în faţa morţii,
la fel chiar de destinul meu.
Am râs de tot și de toate, dar în același timp,
m-am plâns pe mine…
Plăgi
De multe ori mă pierd în gânduri grele, Mă simt prins între umbre și vise deșarte, Și mă întreb, oare iubirea e doar un joc? Un joc pe care-l pierdem, fără să-l știm.
În căutarea unei lumini care să mă însoțească, Văd doar apusuri ce nu se mai întorc, Și mă întrebi dacă voi mai putea să iubesc, Când fiecare iubire s-a transformat în tăcere.
Căutând un răspuns într-o mare de neliniști, Îmi las pașii să mă poarte spre necunoscut, Dar știu că în fiecare pas pierd o parte din mine, Și mă întreb: mai pot să mă regăsesc?
Esenta Sangelui
În speranța infinită, stau și privesc,
Adânc în sufletele devastate,
Cu chin și ură asupra tuturor,
Cu fericirea lor întruchipată,
Râd de haosul mental.
În durerea mea nu mai pot suporta
Perspectiva lor asupra vieții,
Judecată, trădare, neînțelegere.
Cred că sunt un nebun delegat,
Liber printre ei.
Dar dorința mea între chin și ură
E doar iubirea neavută,
Iubirea celor ce m-au făcut,
Iubirea ce-lei care m-a părăsit,
Iubirea oamenilor devastați.
Îmi este dor de clipele frumoase,
Visate în paradisul singurătății,
Lângă prietenul meu veșnic,
Cu chip drăgălaș și afumat,
Afumat de suferința mea.
O vreau pe ea înapoi,
Îi vreau pe ei înapoi,
Nu îmi place ce am ajuns,
Nu îmi place ce am fost,
Doar îmi place ce să fiu.
În agonia haosului meu,
Cu trudă nemuritoare,
Muncind ca să mă nasc
Alături de ei, cu ea.
Dorul meu mă stinge încet,
Culoarea sângelui îmi dă plăcere.
Vino, a mea viață, acum,
Mai târziu va fi prea târziu,
Dispărut, nu voi reveni.
Другие стихотворения автора
Linii frânte
îmi reprezint femeia ca pe o absidă
la edificiul vieții multigeometric,
ce nu lipsește din nicio piramidă,
din niciun templu sau lăcaș vremelnic
.
și nu mă miră plusul lor de frumusețe,
mă mulțumesc doar că sunt vii,
că au precum un poliedru douăzeci de fețe
și, mai ales, că n-au asimetrii
.
e drept că geometria rămâne doar știință,
când pui compasul sau echerul gol pe gleznă
pierzi din vedere tocmai unghiul ei de referință
ce pleacă din lumină și se termină-n beznă
.
cu timpul chiar și cercul devine o elipsă,
nu poți rămâne cerc întreaga viață…
da, ea-i când în excces, când lipsă
ca o spirală-nchisă într-un un cub de gheață…
Et in Arcadia ego
iubito
am să înlocuiesc fiecare cuvânt de dragoste cu câte o bufniță
fiecare virgulă cu câte o pasăre liră
în locul punctului am să pun câte o buburuză
și pentru că am multe semne de întrebare
de mirare
de încântare
am să așez în dreptul lor câte-o mierlă
acolo unde se aude cântecul de singurătate al mierlei
sunt șanse să apară iubirea
fiindcă scrisoarea aceasta pe care ți-o scriu
înmuind penița în călimara inimii
nu-i despre păsări
nici despre cuvinte
este o scrisoare despre dragoste
sigur îți mai amintești penele albe
de pe Dealul Pântecului
(deasupra căruia nu zburau niciodată păsări!)
bunica ne spuneau că erau pene lăsate
de îngerii răzvrătiți ai Apocalipsei
reîntrupați în mesteceni
iar noi
copii fără minte
sorbeam cu paiul
seva din tulpinile lor albe ca neaua
sperând pe ascuns
să ne adunăm într-un suflet
(când vom mai crește!)
apoi să scoatem toți îngerii căzuți din mesteceni
spre țărmul luminos al dragostei...
Premise
nu cred că există diferențe ireductibile
între oameni și lucruri
florile
ne spunea Nietzsche
au suflete ca și oamenii
în fapt
diferențele
apar din jocul de gleznă al minții
de care nu ne putem lipsi nici unii
nici alții
indiferent cum îi spunem
facem temple mai mari sau mai mici
după cât de mulți sau puțini sunt zeii
pe altarele cărora ne așezăm inimile
diminețile nu sunt mai frumoase decât nopțile
dacă excludem nuanțele
cuvintele cântăresc tot atât de mult sau puțin
cât trag la cântar vorbele
acum e aproape imposibil de spus
cine a precedat pe cine
nici nu mai interesează pe nimeni…
Ambuscada
Judecătorul Dionise Cocon, un bărbat la vreo treizecişicinici de ani, pe care roba neagră, cu zeci de falduri, flutura ca pe o sperietoare de ciori, deschise şedinţa ordinară a Judecătoriei din Urlaţi, săgetând asistenţa cu o privire distrată.
– La ordine, zise grefiera din spatele unui vraf de dosare, cauza Lăcrămioara Mormoloc, având calitatea de reclamant…
Femeia care îşi auzi numele strigat, o blondă vopsită şi fardată violent, se ridică cu un gest afectat de pe bancă.
– Prezent.
– … şi Fabian Mormoloc, în calitate de intimat…
– Aici, să trăiţi ! răspunse bărbatul, aflat undeva în fundul sălii. Avea în jur de douăzeci-douăzecişicinci de ani, era îmbrăcat în costum negru, cu sclipici, cămaşă albă şi cravată roşie, la care se adăuga un ghiul uriaş de aur, fixat pe degetul inelar.
– …în acţiunea de divorţ, înaintată de reclamanta de mai sus, continuă grefiera. Părţile au fost citate legal, sunt prezente în sala de judecată, procedura fiind legal îndeplinită. Reclamanta a cerut admiterea ca martor a mamei sale…
– Adela Mărcudescu, vă rog ! se insiunuă o bătrânică vioaie, cu pălărie şi ochelari de vedere, care semăna foarte mult cu reclamanta, dar care arăta cu vreo patruzeci de ani mai în vârstă decât aceasta.
– … A-de-la Măr-cu-des-cu, repetă grefiera, pe silabe, consemnând ceva pe un formular şi întinzând dosarul judecătorului.
Acesta parcurse câteva clipe dosarul, apoi îşi ridică ochii spre reclamantă.
– Aveţi cuvântul pe fond !
– Vă mulţumesc din suflet, domnule judecător ! se fandosi ea. Hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă. I-am acceptat ani în șir beţia, infidelitatea, gelozia ( poate să confirme jumătate de cartier! ) , dar bătaia, domnule judecător, bătaia şi violenţa, cu care sunt tratată, ca să zic așa, de un an încoace nu i le mai pot tolera. Cer, prin urmare, desfacerea imediată a căsătoriei !
– Mulţumesc, zise judecătorul făcând semn martorei să se apropie. Ia spune-mi, mamaie, ce s-a întâmplat în data de 13, luna trecută ?
– Ceea ce s-a întâmplat atunci, domnule judecător, turui bătrânica, întrece orice închipuire. Ne-am trezit cu el în stare de ebrietate pe la miezul nopţii strigând să-i deschidem că altfel sparge uşa, lucru care s-a şi întîmplat! A dat apoi buzna peste noi, ne-a lovit şi a distrus tot ce a găsit în cale : veselă, servicii de cafea şi de pahare, oglinda de pe hol, televizoarele şi multe altele, că nu-mi mai amintesc acum. Abia după ce am sunat la Poliţie şi ne-au sărit vecinii în ajutor s-a mai potolit, dar în zori a luat-o de la capăt…
Judecătorul o opri cu un gest moale, îngăduitor.
– Bine, bine, mamaie, poţi să iei loc ! Are cuvântul pe fond intimatul !
Pârâtul se apropie de bară cu siguranţa ostaşului dinaintea luptei, adică foarte degajat şi motivat.
– Cu voia dvs., domnule preşedinte, aş începe prin a vă asigura că nimic din cele susţinute de reclamantă nu rezistă unei analize riguroase, după cum nici pretinsa agresiune asupra acesteia, clamată şi de martoră aici, nu stă în picioare. În fapt, ca să n-o lungesc prea mult, doresc să vă informez că mobilul acestei întîmplări este mai subtil decât pare, fiind construit în aşa fel încât să camufleze adevăratele intenţii ale reclamantelor: izgonirea mea din propria casă. Întrucât nu existau motive ca acest lucru să se întîmple cu acordul meu, reclamantele s-au gândit să mă atragă într-o ambuscadă…
Mulţimea din sală izbucni în râs, iar judecătorul, luat prin surprindere de argumentaţia pârâtului, se stăpâni cu greu să nu râdă la rându-i.
– Vă rog să păstraţi liniştea, fiindcă altfel evacuez sala ! Continuaţi, domnule Mormoloc ! Deci aţi fost atras într-o „ambuscadă”, ceea ce pare destul de verosimil, dar atunci cum se explică spargerea uşii ?
– Până la spargerea uşii e drum lung, domnule judecător ! Anterior pregătirii ambuscadei, reclamantele m-au căutat la telefon şi m-au chemat să facem o înţelegere amiabilă. Eu, de bună credinţă, am dat curs acestei invitaţii, destul de ciudate, având în vedere ora târzie, pe de o parte, și schimbarea bruscă de optică, pe de altă parte. Abia după ce pârâtele m-au tras înăuntru forţat, trădându-şi adevăratele intenţii, m-am dumirit şi am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacra.
– Şi din cauza acestei „replieri” soţia dvs. a avut nevoie de zece zile de îngrijiri medicale ? întrebă judecătorul. Dezvoltaţi acest aspect, vă rog !
– Am spus că am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacră, domnule judecător, dar reclamanta mă apucase deja de păr şi mă dizlocase de acolo ,trăgându-mă până în sufrageri ! Se înţelege că m-am zbătut să scap, efectuând, probabil, mişcări ample, fiindcă numai astfel se explică distrugerile menţionate mai înainte şi vătămările descrise în certificatele medico-legale. În orice luptă există şi pierderi colaterale, domnule judecător, şi ca să ne întoarcem la uşă, adică de unde am plecat, trebuie să ştiţi că uşa n-a fost sfărâmată pentru că aş fi vrut s-o distrug, pur şi simplu, ci pentru că trebuia să ies cumva din ambuscadă !
Judecătorul închise dosarul, puse pixul deasupra, păstrând o sprânceană smuncită în sus.
– Sentinţa rămâne în pronunţare pentru mâine la ora 14 ! zise grav, apoi îşi ridică ochii şi-l fixă din nou pe pârât. Mai spuneţi-mi ceva, domnule Mormoloc ! Cum se face că aţi ieşit fără nicio zgârâitură din „ambuscada” aceasta?
Pârâtul îşi lăsă spășit ochii în jos.
- Nici eu nu-mi explic, domnule judecător!
Flagelare
Stiu că acolo
ești foarte singură
nu ți-ai luat șevaletul și vopselele în ulei
pensulele
cineva mi-a spus că le-ai aruncat pe fereastră
ai aruncat și tablourile vechi
în care ți-ai pus toată inimă
pe cele mai noi le-ai sfâșiat cu voluptate
ca Van Gogh
n-a scăpat nici regina Angliei
mâncând banane cu furculița
imaginea mea ai estompat-o
cu tușe grose de negru
pe-a ta cu violet
(culoarea mâniei!)
desființind orice legătură-ntre noi
inutil însă
fiindcă eu încă mai simt mirosul inefabil
al ceaiului de mentă și al pâinii prăjite
sărutul tău apăsat și umed
în loc de bună dimineața
foșnetul mătăsos al furoului negru
cumpărat din Passage du Désir Paris le Marais
( de care nu te despărți niciodată!)
palma mea pe coapsele tale moi
ca lutul din mâna olarului
„obraznicule!”
cum să uit toate acestea
și multe altele
știute doar de noi
degeaba ai blocat liftul la etajul 57
voi urca și de data aceasta scările
întotdeauna a trebuit să urc scările
către tine
nu atât de multe
ce-i drept
dar a meritat
știu că n-ai sfâșiat tabloul lui Coreggio
cu Jupiter și jo
(care era o copie!)
nici acum n-am înțeles de ce-ți plăcea tabloul acela
(până la urmă o scenă banală de dragoste!)
și nu-ți plăceau tablourile noastre
pe care le-ai pictat și repictat
pe aceeași pânză
precum celebra Salvator Mundi
atribuită lui Leonardo da Vinci
și nerevendicată de nimeni...
Geometrii
priveam aseară stelele lui David de pe cer,
așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,
în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,
în fapt, mii de triunghiuri echilaterale suprapuse
efemer,
când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con
priveam spre Universul acesta fără glas
care-mi părea încremenit într-o terifiantă apatie,
redus la niște forme, trasate din compas,
și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.
trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele
e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte
cu două dintre laturi opuse, însă paralele,
și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.
eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,
dacă mă descompui în forme rectilinii,
găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri
plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...
Linii frânte
îmi reprezint femeia ca pe o absidă
la edificiul vieții multigeometric,
ce nu lipsește din nicio piramidă,
din niciun templu sau lăcaș vremelnic
.
și nu mă miră plusul lor de frumusețe,
mă mulțumesc doar că sunt vii,
că au precum un poliedru douăzeci de fețe
și, mai ales, că n-au asimetrii
.
e drept că geometria rămâne doar știință,
când pui compasul sau echerul gol pe gleznă
pierzi din vedere tocmai unghiul ei de referință
ce pleacă din lumină și se termină-n beznă
.
cu timpul chiar și cercul devine o elipsă,
nu poți rămâne cerc întreaga viață…
da, ea-i când în excces, când lipsă
ca o spirală-nchisă într-un un cub de gheață…
Et in Arcadia ego
iubito
am să înlocuiesc fiecare cuvânt de dragoste cu câte o bufniță
fiecare virgulă cu câte o pasăre liră
în locul punctului am să pun câte o buburuză
și pentru că am multe semne de întrebare
de mirare
de încântare
am să așez în dreptul lor câte-o mierlă
acolo unde se aude cântecul de singurătate al mierlei
sunt șanse să apară iubirea
fiindcă scrisoarea aceasta pe care ți-o scriu
înmuind penița în călimara inimii
nu-i despre păsări
nici despre cuvinte
este o scrisoare despre dragoste
sigur îți mai amintești penele albe
de pe Dealul Pântecului
(deasupra căruia nu zburau niciodată păsări!)
bunica ne spuneau că erau pene lăsate
de îngerii răzvrătiți ai Apocalipsei
reîntrupați în mesteceni
iar noi
copii fără minte
sorbeam cu paiul
seva din tulpinile lor albe ca neaua
sperând pe ascuns
să ne adunăm într-un suflet
(când vom mai crește!)
apoi să scoatem toți îngerii căzuți din mesteceni
spre țărmul luminos al dragostei...
Premise
nu cred că există diferențe ireductibile
între oameni și lucruri
florile
ne spunea Nietzsche
au suflete ca și oamenii
în fapt
diferențele
apar din jocul de gleznă al minții
de care nu ne putem lipsi nici unii
nici alții
indiferent cum îi spunem
facem temple mai mari sau mai mici
după cât de mulți sau puțini sunt zeii
pe altarele cărora ne așezăm inimile
diminețile nu sunt mai frumoase decât nopțile
dacă excludem nuanțele
cuvintele cântăresc tot atât de mult sau puțin
cât trag la cântar vorbele
acum e aproape imposibil de spus
cine a precedat pe cine
nici nu mai interesează pe nimeni…
Ambuscada
Judecătorul Dionise Cocon, un bărbat la vreo treizecişicinici de ani, pe care roba neagră, cu zeci de falduri, flutura ca pe o sperietoare de ciori, deschise şedinţa ordinară a Judecătoriei din Urlaţi, săgetând asistenţa cu o privire distrată.
– La ordine, zise grefiera din spatele unui vraf de dosare, cauza Lăcrămioara Mormoloc, având calitatea de reclamant…
Femeia care îşi auzi numele strigat, o blondă vopsită şi fardată violent, se ridică cu un gest afectat de pe bancă.
– Prezent.
– … şi Fabian Mormoloc, în calitate de intimat…
– Aici, să trăiţi ! răspunse bărbatul, aflat undeva în fundul sălii. Avea în jur de douăzeci-douăzecişicinci de ani, era îmbrăcat în costum negru, cu sclipici, cămaşă albă şi cravată roşie, la care se adăuga un ghiul uriaş de aur, fixat pe degetul inelar.
– …în acţiunea de divorţ, înaintată de reclamanta de mai sus, continuă grefiera. Părţile au fost citate legal, sunt prezente în sala de judecată, procedura fiind legal îndeplinită. Reclamanta a cerut admiterea ca martor a mamei sale…
– Adela Mărcudescu, vă rog ! se insiunuă o bătrânică vioaie, cu pălărie şi ochelari de vedere, care semăna foarte mult cu reclamanta, dar care arăta cu vreo patruzeci de ani mai în vârstă decât aceasta.
– … A-de-la Măr-cu-des-cu, repetă grefiera, pe silabe, consemnând ceva pe un formular şi întinzând dosarul judecătorului.
Acesta parcurse câteva clipe dosarul, apoi îşi ridică ochii spre reclamantă.
– Aveţi cuvântul pe fond !
– Vă mulţumesc din suflet, domnule judecător ! se fandosi ea. Hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă. I-am acceptat ani în șir beţia, infidelitatea, gelozia ( poate să confirme jumătate de cartier! ) , dar bătaia, domnule judecător, bătaia şi violenţa, cu care sunt tratată, ca să zic așa, de un an încoace nu i le mai pot tolera. Cer, prin urmare, desfacerea imediată a căsătoriei !
– Mulţumesc, zise judecătorul făcând semn martorei să se apropie. Ia spune-mi, mamaie, ce s-a întâmplat în data de 13, luna trecută ?
– Ceea ce s-a întâmplat atunci, domnule judecător, turui bătrânica, întrece orice închipuire. Ne-am trezit cu el în stare de ebrietate pe la miezul nopţii strigând să-i deschidem că altfel sparge uşa, lucru care s-a şi întîmplat! A dat apoi buzna peste noi, ne-a lovit şi a distrus tot ce a găsit în cale : veselă, servicii de cafea şi de pahare, oglinda de pe hol, televizoarele şi multe altele, că nu-mi mai amintesc acum. Abia după ce am sunat la Poliţie şi ne-au sărit vecinii în ajutor s-a mai potolit, dar în zori a luat-o de la capăt…
Judecătorul o opri cu un gest moale, îngăduitor.
– Bine, bine, mamaie, poţi să iei loc ! Are cuvântul pe fond intimatul !
Pârâtul se apropie de bară cu siguranţa ostaşului dinaintea luptei, adică foarte degajat şi motivat.
– Cu voia dvs., domnule preşedinte, aş începe prin a vă asigura că nimic din cele susţinute de reclamantă nu rezistă unei analize riguroase, după cum nici pretinsa agresiune asupra acesteia, clamată şi de martoră aici, nu stă în picioare. În fapt, ca să n-o lungesc prea mult, doresc să vă informez că mobilul acestei întîmplări este mai subtil decât pare, fiind construit în aşa fel încât să camufleze adevăratele intenţii ale reclamantelor: izgonirea mea din propria casă. Întrucât nu existau motive ca acest lucru să se întîmple cu acordul meu, reclamantele s-au gândit să mă atragă într-o ambuscadă…
Mulţimea din sală izbucni în râs, iar judecătorul, luat prin surprindere de argumentaţia pârâtului, se stăpâni cu greu să nu râdă la rându-i.
– Vă rog să păstraţi liniştea, fiindcă altfel evacuez sala ! Continuaţi, domnule Mormoloc ! Deci aţi fost atras într-o „ambuscadă”, ceea ce pare destul de verosimil, dar atunci cum se explică spargerea uşii ?
– Până la spargerea uşii e drum lung, domnule judecător ! Anterior pregătirii ambuscadei, reclamantele m-au căutat la telefon şi m-au chemat să facem o înţelegere amiabilă. Eu, de bună credinţă, am dat curs acestei invitaţii, destul de ciudate, având în vedere ora târzie, pe de o parte, și schimbarea bruscă de optică, pe de altă parte. Abia după ce pârâtele m-au tras înăuntru forţat, trădându-şi adevăratele intenţii, m-am dumirit şi am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacra.
– Şi din cauza acestei „replieri” soţia dvs. a avut nevoie de zece zile de îngrijiri medicale ? întrebă judecătorul. Dezvoltaţi acest aspect, vă rog !
– Am spus că am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacră, domnule judecător, dar reclamanta mă apucase deja de păr şi mă dizlocase de acolo ,trăgându-mă până în sufrageri ! Se înţelege că m-am zbătut să scap, efectuând, probabil, mişcări ample, fiindcă numai astfel se explică distrugerile menţionate mai înainte şi vătămările descrise în certificatele medico-legale. În orice luptă există şi pierderi colaterale, domnule judecător, şi ca să ne întoarcem la uşă, adică de unde am plecat, trebuie să ştiţi că uşa n-a fost sfărâmată pentru că aş fi vrut s-o distrug, pur şi simplu, ci pentru că trebuia să ies cumva din ambuscadă !
Judecătorul închise dosarul, puse pixul deasupra, păstrând o sprânceană smuncită în sus.
– Sentinţa rămâne în pronunţare pentru mâine la ora 14 ! zise grav, apoi îşi ridică ochii şi-l fixă din nou pe pârât. Mai spuneţi-mi ceva, domnule Mormoloc ! Cum se face că aţi ieşit fără nicio zgârâitură din „ambuscada” aceasta?
Pârâtul îşi lăsă spășit ochii în jos.
- Nici eu nu-mi explic, domnule judecător!
Flagelare
Stiu că acolo
ești foarte singură
nu ți-ai luat șevaletul și vopselele în ulei
pensulele
cineva mi-a spus că le-ai aruncat pe fereastră
ai aruncat și tablourile vechi
în care ți-ai pus toată inimă
pe cele mai noi le-ai sfâșiat cu voluptate
ca Van Gogh
n-a scăpat nici regina Angliei
mâncând banane cu furculița
imaginea mea ai estompat-o
cu tușe grose de negru
pe-a ta cu violet
(culoarea mâniei!)
desființind orice legătură-ntre noi
inutil însă
fiindcă eu încă mai simt mirosul inefabil
al ceaiului de mentă și al pâinii prăjite
sărutul tău apăsat și umed
în loc de bună dimineața
foșnetul mătăsos al furoului negru
cumpărat din Passage du Désir Paris le Marais
( de care nu te despărți niciodată!)
palma mea pe coapsele tale moi
ca lutul din mâna olarului
„obraznicule!”
cum să uit toate acestea
și multe altele
știute doar de noi
degeaba ai blocat liftul la etajul 57
voi urca și de data aceasta scările
întotdeauna a trebuit să urc scările
către tine
nu atât de multe
ce-i drept
dar a meritat
știu că n-ai sfâșiat tabloul lui Coreggio
cu Jupiter și jo
(care era o copie!)
nici acum n-am înțeles de ce-ți plăcea tabloul acela
(până la urmă o scenă banală de dragoste!)
și nu-ți plăceau tablourile noastre
pe care le-ai pictat și repictat
pe aceeași pânză
precum celebra Salvator Mundi
atribuită lui Leonardo da Vinci
și nerevendicată de nimeni...
Geometrii
priveam aseară stelele lui David de pe cer,
așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,
în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,
în fapt, mii de triunghiuri echilaterale suprapuse
efemer,
când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con
priveam spre Universul acesta fără glas
care-mi părea încremenit într-o terifiantă apatie,
redus la niște forme, trasate din compas,
și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.
trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele
e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte
cu două dintre laturi opuse, însă paralele,
și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.
eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,
dacă mă descompui în forme rectilinii,
găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri
plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...