Acuarelă
Nu te văd altfel decât în culorile albe
ale dimineții
în tempera zorilor
ești undeva
pe această pânză imensă a zilei
printre nuanțele de galben apos
amestecate cu roșu
într-o acuarelă umedă
neterminată
uneori te pictez numai în alb și negru
abstract
îți iau albastru din ochi
rimelul
rujul
fondul de ten
fără culori nu mai ești tu
cine ți-a spus că ești frumoasă
nu te-a trecut prin toate nuanțele de gri
posibile
nu ți-a descoperit ridurile
cearcănele vineții
porii
urmele lacrimilor
sunt momente când mă supăr
și înmoi pen***cenzure*** în nuanțele de negru
ale întunericului
alteori nici nu mă ating de albul dureros al pânzei
(după care se ascund toate culorile!)
arunc pensulele
suspend timpul
îmi țin răsuflarea și mă scufund
printre pescuitorii de perle
din Pacific
printre broaște țestoase
și rechini albi
.
prima perlă ți-o atârn de mijlocul gleznei
( glezna ta parcă-i sculptată de Dumnezeu!)
și-ți cer iertare cu tot albastrul cerului
și cu tot roșul însângerat al răsăritului
.
sunt un biet pictor
prins în această infernală spirală a culorilor…
Стихи из этой категории
Dimineți de cristal
azi-dimineață m-au năvălit zorile
din toate părțile
m-au smuls dintr-un vis cu lebede negre
ciudat
Natasha plecase să adune lacrimile neîncepute ale nopții
de pe frezii
la răsărit Soarele înota înjunghiat într-o baltă de sânge
mărul din fața geamului se-mbrobodise cu un voal alb orbitor
de mătase
părea o lebădă uriașă care-și lua zborul
îmi dăduseră lacrimile și nu aveam de ce să mă sprijin
simțeam o spaimă nelămurită cum mi se înfige în inimă
în creier
cum mă inundă
alteori dimineața se-auzeau tot felul de zgomote
țipete
tocurile femeilor pe scări
cești sparte
huruitul mașinilor
dacă m-aș arunca de la etaj
mă gândesc
s-ar auzi strigătul meu de disperare până la cer
ecoul însă nu s-ar mai întoarce...
Nu te da batut!
Atunci când viața, "dă cu tine de pământ " ....
Ridică-te ,Plângi!
Dar niciodată, nu te da bătut!
-U.A-
Februarie-n călduri
În Februarie, raze blânde dansează,
Căldura sărută, vara renunță-n grabă.
Vântul mângâie cu a sa alinare,
Primăvara pare să-și facă simțită prezența amară.
Zâmbetul soarelui îmbracă zăpezi timide,
Pământul trezește din somnul adânc,
Inima naturii bate în ritm frenetic,
Un vals de primăvară, în februarie întârziat.
Florile zâmbesc sub raze calde,
În păsări se trezește un cântec curat.
Iarba verde se înalță în dans suav,
Februarie, o metamorfoză sub semnul dragostei și căldurii verii.
Cuiburi de vise se țes în adierea vântului,
În februarie, lumea se transformă subtil.
Un strop de vară în simfonie de iarnă,
În suflete, bucuria se revarsă, fierbinte ca o seară de vară.
Nebunii
Stau si ma holbez la tavan
Parca nu mai sunt uman
Tot ce vad,ce aud, nu i acolo
Oameni si voci care misuna de colo colo
Nimeni nu vrea sa ma creada
Imi spun ca vor dovada
Eu ma jur ca i acolo,incerc sa le descriu ce aud
Tot nu ma cred,imi soun ca sunt absurd
Presupun ca voi muri in nebunia mea
Nimanui nu i va pasa
Si cand chiar voi muri
Nimeni corpul nu mi l va gasi
Va fi luat de acele asa numite "nebunii"
Si dus in locuri pline de fantezii
Epigrame XXXI
Metamorfoză
Fusei la socri cu nevasta,
Și am rămas mirat de asta,
La dânșii soața mea e mută,
La mine acasă e limbută.
Abuz în serviciu
Nevastă-sa e bioloagă,
Iar casnicia lor e în declin,
C-a prins-o în zănoagă,
Cum studia un corp străin.
Unui ucenic
Cu ce profesor prost ai studiat,
De nu poţi să înfăptuieşti nimic?
Iar el răspunse entuziasmat,
Am fost autodidact de mic.
Dorinţă
Un chel spuse la soţioară,
După ce de aici m-oi duce,
Că n-am avut podoabă capilară,
Să-mi plantezi un păr în loc de cruce.
La o întrunire de partid
Cum se creează între ei conexiuni,
Le explica un lider de partid…
Dar am şi eu suspiciuni,
Că-n capul lor e numai vid.
Dilemă
Am fost la o bijuterie,
Şi-mi zice un vânzător mai tâmp,
Vreţi ceva pentru soţie,
Sau doriţi ceva mai scump?
Confuzie
Una cu fustă a atacat,
În miezul zilei pe maidan,
Iar la anchetă a declarat:
- Am crezut că-i scoţian.
Potrivire
Ce bine arătau ca miri,
Şi ce miros în jur plutea,
Ea - un buchet de trandafiri rozé,
El - un buchet de Aligoté.
Medicului epigramist
Încercând o epigramă,
Cu mintea-i filozofă,
Un medic mai de seamă,
A avortat o strofă.
S-a făcut reparații tot anul la CET,
directorul declara la TV:
Căldură va fi în orice casă,
Chiar de afară va fi ger...
Instant o abureală deasă,
A și ieșit de sub calorifer.
Împărțire pământ – cota doi acri
De la primărie,
A venit solie,
Şi-un tip cam acru,
Îmi măsură un acru.
Unui chel
Marcat pe veci de adevăr,
Și ca o răzbunare pe geneză,
Porni cu un buștean de păr,
La un tâmplar, să-l ia la freză.
Unui general retras la sat
Ne e bine un general,
Ca sa fie în general,
Prea comun,
Într-o comună.
Другие стихотворения автора
metamorfoze
ne întrepărtundem viețile tixiiți în cutii de chibrituri
în acele abominabile blocuri ceaușiste
moștenite din tată în fiu
și devenim încet-încet niște oameni din plastilină
modelați după zgomote
un fel de comis- voiajori antropofili
gen Gregor Samsa
gravitând perpetuu între un creier bolnav
și o inimă devastată de temeri
într-o lume-a lui Kafka
în care te poți trezi dimineața din om
într-un gândac negru de bucătărie
pe femurul manichiuristei de la parter
ea însăși o femeie gândac
care plimbă în fiecare dimineață un câine lup
și-un iepure
( uneori absurdul e mai cumplit decât realitatea!)
corpul femei cu boua de blană
atârnat de perete
este ultima amintire despre trecut
de pe vremea când încă mai eram niște oameni
în niște cutii de chibrituri…
Incantații
am știut că nu exiști cu adevărat
mi-am ascultat inima
care a mai bătut și-n alte piepturi
în alte vieți
și nu te-ntâlnise
nu auzise despre tine
asemenea zvonuri circulă printre inimi
dar eu n-am încetat să te caut
Poezie
femeie de moravuri ușoare
metresă
te-aș compara cu Diane Poitiers
însă nu pot
te apropii mai degrabă de flușturatica
Marguerite Gautier
o damă cu camelii otrăvite
accesibilă tuturor
degeaba ostenesc Cavalerii Mesei Rotunde să găsească urmele Sfântului Graal
potirul din care a țâșnit sângele lui Hristos
ești chiar tu
Poezie…
Concluzii
Încă mai simt umezeala londoneză în oase,
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas undeva în urmă
cu miriapodele și coleoperele lui dizgrațioase
mișunând peste tot,
cu miliardele lui de melci mucilaginoși, păianjeni vampiri și larve,
încă mai cred că bătrânul Albion seamănă tot mai mult cu o mlaștină,
nicăieri n-am văzut mai multe cărămizi și blocuri de piatră
disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,
trase la indigo,
în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte și apă
( din care doar crocodilii lipsesc!),
în megalitice catedrale, fără cruci sau icoane…
Prima senzație este de prăbușire în timp,
în Ev Mediu,
printre inși zgrunțuroși, încremeniți în tipare,
cei mai mulți ridică din umeri când îi întrebi de Shakespeare,
unii scriu cu mâna stângă, de-a-ndărătelea,
alții beau wischy și-ți povestesc despre strămoși lor cuceritori,
(despre cum aceștia deveniseră stăpâni de sclavi în Indii!),
pe M1 se oprește circulația jumătate de zi să treacă o rață
urmată de douăsprezece rățuști crăcănate,
la naiba, aici totu-i pe dos, se trăiește mecanic, prin repetiție,
mașinile au volanul pe dreapta și circulă pe dreapta,
mâncarea are gust de pământ putred și pește
chiriile sunt mari
cuvântul cel mai des folosit este „abuz”,
cu o mie de înțelesuri,
și desigur, my queen,
fără nicio logică….
Stupefacție
Arhitectul Dionise Sincai era cunoscut ca o somitate în domeniu construcțiilor spațiale, cu tentă futuristă, și trecea drept o persoană mai mult decât respectabilă. Probabil că ar fi rămas cu faima aceasta și după moarte dacă n-ar fi căzut, la un moment dat, în patima băuturii, meteahnă pe care nu o dobândești, cum s-ar putea crede, ci o moștenești genetic, dacă ar fi să luăm în considerație ultimile descoperiri ale oamenilor de știință. Puțini însă sunt dispuși să îmbrățișeze această teorie, fiind mai simplu să arunce anatema asupra speciei umane, care, după cum știm, nu este tocmai perfectă. Decăderea lui Dionisie Sincai survenise în plină glorie, astfel că efectele resimțite fuseseră mai ușor de contracarat, doar soția și apropiații, rude sau colegi, deveniseră parcă mai circumspecți. Cu toate acestea, viața lui nu cunoscuse transormări de substanță până în ziua aceea de miercuri, când destinul avea să-i dea lovitura de grație.
Câinele, un buldog, înspăimântător, cu trupul mic și îndesat, cu capul mare și fălcile uriașe, străjuite de colți ascuțiți, cu labele scurte și groase, îi apăruse în față din senin și nu părea dispus să-i permită trecerea. Încercă să apeleze la bunul simț al acestuia cu un „ cuțu-cuțu” măgulitor, aproape familiar, lucru care nu plăcu jivinei, întrucât începu să mârâie. Se gândi atunci să lase deoparte politețurile și să încerce o breșă în apărare, ca la rugby. Tentativa sa, lăudabilă, se dovedi ineficientă, pentru că în loc să spulbere adversarul, se trezi cu laba piciorului drept în gura buldogului. Auzi trosnetul oaselor, strivite între fălcile fiarei, și simți o durere năprasnică, cum nu mai cunoscuse până atunci. Mai rău era că buldogul începuse să-i molfăie laba piciorului, dând semne că n-avea de gând să se limiteze doar la porțiunea aceea neapetisantă. În mod curios, după o durere înfiorătoare, greu de descris, cu radiații în tot corpul, inclusiv în creier, simți reversul ei, ceva comparabil cu senzația de plăcere, pe care ți-o provoacă atingere unei femei, de exemplu. Îi veni în minte imaginea unui păianjen, văzută pe Discovery, devorat de partenera sa în timpul actului sexual, fără să pară prea afectat. Se găsea într-o situație asemănătoare, diferența constând în aceeea că el era devorat la rece. Încercase în câteva rânduri să se desprindă, dar nu reușise decât să se poziționeze și mai bine între fălcile de oțel ale buldogului.
„Nu-i puțin lucru să asiști la propria-ți dispariție!” se gândi el, observând că fiara îl devora cu frenezie. În viață se întâmplă exact la fel, numai că arareori bagi de seamă! Viața te devorează pe dinăuntru. La un moment dat toți dispărem. Nici nu mai contează când se întâmplă și cum se întâmplă! Chestia asta îmi vine la fix. Tocmai am rămas fără slujbă, m-a lăsat nevasta, mi-am pierdut casa și mai sunt și bețiv, pe deasupra”.
Privi șuvoiul de sânge întins pe caldarâm cu indiferență, deși nu suportase niciodată vederea sângelui. Fiara își continua netulburată festinul, chiar acolo, în mijlocul drumului, sfârâmând oase sau sfâșiind hălci consistente din corpul său. Avea botul înroșit de sânge și ochii sticloși. Nu se vedea țipenie de om prin preajmă, lucru destul de neobișnuit, fiindcă era miezul zilei. Pierduse mult sânge și i se cam împăinjenise privirea. Fiara îi umbla deja prin cutia toracică, îndepărtându-i cu o anumită delicatețe coastele. La un moment dat, i se păru curios că nu murise, ceea ce putea să însemne fie că a băut prea mult și era în delirium tremens, fie că era treaz și nu exista nicio explicație. Optă pentru a doua variantă. Se mai confruntase de-a lungul vieții sale zbuciumate și cu asemenea vise, dar acesta, dacă era vis, depășea orice limită.
„ Si, totuși, se gândi el, îmi pot mișca mâinile! Văd! Înseamnă că sunt viu!”
Cu un ultim efort își înfipse degetele în beregata fiarei, împingându-i capul în sus. Luată prin surprindere, fiara nu avu nicio reacție câteva secunde, rămânând cu botul în aer, apoi scutură din cap ca un om care se dezmeticește și-i smulse dintr-o mișcare inima. În clipa aceea simți că-l lasă puterile, nu-și mai putu mișca nici degetele, nici ochii, nici mâinile, nimic. Vedea doar o lumină albă, strălucitoare, care, ciudat, nu venea din dreptul ochilor, îi țâșnea parcă din creștetul capului...
Un grup de copii carea băteau mingea prin apropiere, zăriră câinile și capul de om. Unul dintre ei sună la Poliție. Echipa de criminaliști, sosită la fața locului, se văzu nevoită să împuște câinele, care nu voia, în ruptul capului, să lase din gură căpățâna arhitectului. Procurorul, ajuns și el la locul faptei, avu un moment de revelație.
- Acesta nu-i cumva Dionisie Sincai, arhitectul de la Prefectură?
- Cred că da, răspunse șeful Poliției din Mădulari. Mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau!
Criminaliștii se împrăștiaseră care încotro, unii luau informații de la martori, alții ridicau probe, mostre de sânge, fibre textile, cum se procedează în asemene situații. Procurorul nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul victimei, iar la un moment dat făcu un pas înapoi.
- Ai văzut? exclamă el, adresându-se șefului de poliție. A clipit din ochi!
- Am văzut! confirmă polițistul, ducându-și mâna la inimă. Crezusem că n-am văzut bine!
- Ceva nu-i în regulă cu omul ăsta! murmură procurorul, destul de speriat, de altfel. Vezi cât de încordat pare?
- Da, răspunse polițsitul, dând din cap și holbându-se la ciudățenia aceea însângerată.
Arhitectul își strînsese pleoapele la maxim, nefiresc, și își încordase mușchii feței, ca și când ar fi făcut un efort supraomenesc, iar în liniște care se așezase întrei cei doi, depășiți de situație, se auzi un glas gros, cavernos, venit parcă dintr-un butoi gol.
- Acum ați venit, fir-ați ai dracului!
În cotidianul „ Curentul”,de-a doua zi, la „faptul divers”, apărea un poem, scris de un poet local, prieten cu decedatul ( între timp capul arhitectului fusese autopsiat. Nu mică fusese mirarea medicului legist când desoperise pe creierul acestuia un singur neuron valid, aprins ca un bec de veioză! ). Poemul era un ultim omagiu adus omului, Dionisie Sincai:
Priveghi la capul de mort
Nu mi-a plăcut niciodată îmbrățișarea sufocantă a iederei
verdele acela purulent de buboi copt
scurs peste cenușiurile bolnave ale zilei
nu te-aș fi închipuit nici în cel mai negru vis
într-o găleată de plastic
după o eticheta
dar erai acolo
poate un pic cam tras la față
cu buzele parcă mai albe decât le știam
în rest păreai împăcat
destul de curios
pentru cineva care nu fusese niciodată de acord cu nimic
cu lucruri mult mai simple
precum Revoluția din `89
crimele de la Colectiv
Codruța Kovesi
nevasta
( cu treizeci de ani mai tânără! )
cu câte și mai câte
nu mi-a scăpat nici umbra accea de zâmbet
scarcastic
zeflemitor
un je m`en fiche alunecos
ceva între nepăsare și teribilism juvenil
un fel pătimaș de a-ți exhiba sexul pe DN15
de a fi amendat pentru tulburarea liniștii publice
al naibii îi mai interesează pe ei liniștea publică
îndobitocirea publică
am înțeles
nu retractezi nimic
îmi lași mie toată mizeria asta
răspunderea pentru toate defectele lumii
pentru toate defectele noastre
și ale urmașilor noștri
( niște ipochimeni vâduți poftelor
libidourilor )
băga-mi-aș…
Secretul lui Polichinelee
ai rupt din DEX-ul meu pagina despre iubire
știind că mă uit uneori la diferite cuvinte
ai vrut să nu-mi explic sentimentul acesta puternic
pentru infantă
al doilea copil al Literaturii
Poezia
care nu-ți vine la îndemână
ai reînviat secretul lui Polichenele
ca și când n-ai ști că iubirea n-are nevoie de explicații
oricâte pagini ai rupe din DEX
vei fi întotdeauna pe locul doi
Poezia și tu
în această ordine
nu se poate altfel
arată-mi un om dependent sută la sută
de o femeie
fără o mică anticameră
în care să-și oblojească sufletul
tu însăți depinzi ombilical de beauty
militezi pentru independența femeii
printre altele
sau pierzi timpul la coafor
hai lasă-mă...
Rondul de noapte
Starea de veghe e starea ultimului gardian treaz
patrulând pe străzile pustii și întunecate ale minții
pe-alocuri se-aud câini întunericului
spârgând în măsele oasele zilei
golite de măduvă
păsările nu-și mai slăbesc încleștarea ghearelor de stinghii
își trăiesc netulburate visele lor erotice
urșii hiberneză cu luminile de veghe aprinse
în scorburi
Cel de Sus rărește stelele de pe câmpiile îmburuienate
ale Cerului
țipetele bufnițelor cu ochelari
și girofaruri
date la maxim
căsăpesc noaptea în felii
spre răsărit
Soarele s-a trezit mai târziu
înjunghiat în inimă…