Apăsări
aud numai știri rele în zori
când ziua iese precum o amantă grăbită din noapte
dimineața însă se anunță frumoasă
ca-ntr-un tablou de Cézanne
scatiii se ciondănesc zgomotos pe colțul de pâine
rămas de aseară pe prichiciul ferestrei
în acorduri care-mi amintesc de Bruckner și Ravel
sau Vivaldi
.
să tot trăiești
.
să primești în suflet toate diminețile acestea de Mai
pline de muzică
ca pe niște sinfonii ale iubirii
neterminate
.
așa cum sunt toate iubirile și simfoniile vieții
.
eu
din păcate
mi-am pierdut sufletul
captivul din mine a aruncat telefonul pe geam
a zăvorât toate ușile cu ieșire la inimă
afișând la singura fereastră fără perdele
ostentativ
resemnarea
.
indiferența gregară a cărnii
.
nu mai tresar la știrile și bucuriile dimineții
ca altădată
la un moment dat totul devine prozaic
un déjà vu
mă pierd nevăzut printre oameni și lucruri
ca o tușă de negru pe negru
în același decor sumbru...
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 26 aprilie 2019
Vizualizări: 1773
Poezii din aceiaşi categorie
crochiu liric/11
oglinda-nfiripă
o stranie simetrie,
față de un invizibil reper.
dacă-n oglindă
se reflectă o altă oglindă:
adevărul din spatele faptelor e
dezvelit;
sau rădăcinile tainei
străpung
alte dimensiuni ale existenței.
Lungimi de undă
o distanță enormă
desparte coja de sâmbure
miezul
denumit prezumțios inimă
suflet
ori creier
(având în spate milioane de quarcuri
gluoni
particule ipotetice
fără masă
și câmpuri cuantice invizibile!)
uneori trece vântul
bătând din aripi ca o pasăre
și umple golul acesta dureros
supranumit viață
seva din care izbucnesc frunzele
somnul din care se întorc urșii flămânzi
forța electromagnetică de respingere
dintre electronii minusculi
aflați între coajă și sâmbure
unde apare de nicăieri
un vierme îndrăgostit de liniște...
Miros de mai (remake from a song)
Tu purtai
Acel miros de mai
Pacat ca nu-l voi mai mirosi
Pentru ca nu mai avem ce vorbi
Vorbe urate mi-ai aruncat
Si de ele amintindu-mi lacrimi am varsat
Tu purati
Acel miros de mai
Dar mirosul nu avea valoare
A te purta frumos stii oare?...
In loc de tipete
Puteam avea clipe de liniste
Dar tu le-ai distrus
Dintr-un simplu cuvant spus
Tu purtai
Acel miros de mai
Dar era doar pe haine
Inima mirosea a cadavre
Numai Dumnezeu m-a vindecat
Fara El nu m-as fi ridicat
De acolo de unde tu m-ai daramat
Poate tu purtai
Acel miros de mai
Dar nu era pe interior
Ci pe exterior
Masinile scumpe
Nu-ti dau vreo fala,vreun renume
Sunt doar bunuri materialiste
Nu lucruri sufletiste
Tu purtai
Acel miros de mai
cu nimic nu valoreaza
Pentru ca inima nu-tie inca treaza...
Călător în trecut
Timpul s-a stins în umbre adânci,
Lăsând amintiri ca frunze în vânt,
Pe poteci uitate, pașii-mi se-ntind,
Căutând visul, ce n-a fost împlinit.
Un ceas ce nu tace, mereu se rotește,
Îmi spune povești de ieri și de azi,
Dar mă pierd în tăcerea ce crește,
Găsind în trecut, mai mult decât azi.
Fiecare clipă are o umbră,
O vorbă pierdută, un zâmbet în vânt,
Timpul, ca un râu ce nu se oprește,
Mă poartă spre locuri de mine uitate.
Poate într-o zi mă voi întoarce,
Acolo unde timpul a tăcut,
Dar până atunci, în fiecare pas,
Voi căuta un drum ce nu s-a sfârșit.
transfigurare 1/10
adevărul-ca o pradă,
îl mirosim din toate
direcțiile.
cine se va înfrupta primul?
ochii hidrei
strălucesc
în noapte.....
Instantanee
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
mutând ulcioarele cu rouă neîncepută
dinspre ieri
înspre azi
pe aceeași masă rotundă a zilei
unele dintre ele sunt ciobite
cu torțile rupte
au fisuri longitudinale sau transversale
lutul mai crapă
se știe doar că ulciorul
nu merge de multe ori în viața aceasta
la apă
mereu ți se întâmplă câte ceva
neprogramat
o pisică neagră îți taie calea
de exemplu
și-ți murdărește cu spaimă
toate geamurile
iubita îți cade pe scări
și-și rupe unghiile
cui să te plângi
pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor
susceptibile de a se produce într-o viață de om
acestea sunt pierderi infinitezimale
acceptabile
pornind de la un anumit număr de variabile
și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene
tot acolo ajungi
.
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
acordată după corzile fermecate ale cerului
dincolo de cheile muzicale cunoscute
îți mai amintești când ai apăsat prima clapă a clavirului
do
mi-ai apăsat de fapt pe inimă
sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele
și ai râs
mi-ai deschis porțile ferecate în lumină
ale Nirvanei
și mi-ai dezlegat aripile visului
în care nici acum n-a murit zborul…
crochiu liric/11
oglinda-nfiripă
o stranie simetrie,
față de un invizibil reper.
dacă-n oglindă
se reflectă o altă oglindă:
adevărul din spatele faptelor e
dezvelit;
sau rădăcinile tainei
străpung
alte dimensiuni ale existenței.
Lungimi de undă
o distanță enormă
desparte coja de sâmbure
miezul
denumit prezumțios inimă
suflet
ori creier
(având în spate milioane de quarcuri
gluoni
particule ipotetice
fără masă
și câmpuri cuantice invizibile!)
uneori trece vântul
bătând din aripi ca o pasăre
și umple golul acesta dureros
supranumit viață
seva din care izbucnesc frunzele
somnul din care se întorc urșii flămânzi
forța electromagnetică de respingere
dintre electronii minusculi
aflați între coajă și sâmbure
unde apare de nicăieri
un vierme îndrăgostit de liniște...
Miros de mai (remake from a song)
Tu purtai
Acel miros de mai
Pacat ca nu-l voi mai mirosi
Pentru ca nu mai avem ce vorbi
Vorbe urate mi-ai aruncat
Si de ele amintindu-mi lacrimi am varsat
Tu purati
Acel miros de mai
Dar mirosul nu avea valoare
A te purta frumos stii oare?...
In loc de tipete
Puteam avea clipe de liniste
Dar tu le-ai distrus
Dintr-un simplu cuvant spus
Tu purtai
Acel miros de mai
Dar era doar pe haine
Inima mirosea a cadavre
Numai Dumnezeu m-a vindecat
Fara El nu m-as fi ridicat
De acolo de unde tu m-ai daramat
Poate tu purtai
Acel miros de mai
Dar nu era pe interior
Ci pe exterior
Masinile scumpe
Nu-ti dau vreo fala,vreun renume
Sunt doar bunuri materialiste
Nu lucruri sufletiste
Tu purtai
Acel miros de mai
cu nimic nu valoreaza
Pentru ca inima nu-tie inca treaza...
Călător în trecut
Timpul s-a stins în umbre adânci,
Lăsând amintiri ca frunze în vânt,
Pe poteci uitate, pașii-mi se-ntind,
Căutând visul, ce n-a fost împlinit.
Un ceas ce nu tace, mereu se rotește,
Îmi spune povești de ieri și de azi,
Dar mă pierd în tăcerea ce crește,
Găsind în trecut, mai mult decât azi.
Fiecare clipă are o umbră,
O vorbă pierdută, un zâmbet în vânt,
Timpul, ca un râu ce nu se oprește,
Mă poartă spre locuri de mine uitate.
Poate într-o zi mă voi întoarce,
Acolo unde timpul a tăcut,
Dar până atunci, în fiecare pas,
Voi căuta un drum ce nu s-a sfârșit.
transfigurare 1/10
adevărul-ca o pradă,
îl mirosim din toate
direcțiile.
cine se va înfrupta primul?
ochii hidrei
strălucesc
în noapte.....
Instantanee
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
mutând ulcioarele cu rouă neîncepută
dinspre ieri
înspre azi
pe aceeași masă rotundă a zilei
unele dintre ele sunt ciobite
cu torțile rupte
au fisuri longitudinale sau transversale
lutul mai crapă
se știe doar că ulciorul
nu merge de multe ori în viața aceasta
la apă
mereu ți se întâmplă câte ceva
neprogramat
o pisică neagră îți taie calea
de exemplu
și-ți murdărește cu spaimă
toate geamurile
iubita îți cade pe scări
și-și rupe unghiile
cui să te plângi
pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor
susceptibile de a se produce într-o viață de om
acestea sunt pierderi infinitezimale
acceptabile
pornind de la un anumit număr de variabile
și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene
tot acolo ajungi
.
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
acordată după corzile fermecate ale cerului
dincolo de cheile muzicale cunoscute
îți mai amintești când ai apăsat prima clapă a clavirului
do
mi-ai apăsat de fapt pe inimă
sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele
și ai râs
mi-ai deschis porțile ferecate în lumină
ale Nirvanei
și mi-ai dezlegat aripile visului
în care nici acum n-a murit zborul…
Alte poezii ale autorului
Sensuri
se mai resoarbe o zi din buboiul acesta urât
denumit viață
colcăie de puroi și se scurge în noapte
sufletul stă înghesuit într-o scorbură părăsită
abia respirând
îi simt lacrimile pe inimă
la ce bun acest chin
mă întreb
să-ți trăești viața ca o viperă
cu sângele rece
într-un tufiș
la ce bun tot acest zbucium
atâta pierdere de timp
pentru treburi atât de mărunte
precum serviciul
mersul la supermarket
păstrarea unei relații de suflet în contra naturii
când mâine sosește în sfârșit
primăvara
femeia cu ochi de smarald
în rochia ei albă de mireasă eternă…
Quod erat demonstrandum
fie x egal cu necunoscuta zilei de mâine
în care azi = x - 365
(365 reprezentând numărul de zile dintr-un an)
prin urmare mâine = azi - restul de zile
care nu sunt congruente cu azi
nici cu mâine
putând fi denumite generic timp
cu toate troienele de zăpadă care se vor aduna
până în zori
când va trebui să determin neapărat viteza inițială a vântului
la un moment dat
altitudinea de cădere a fulgului
densitatea aerului
timpul parcurs de acesta
accelerația gravitațională terestră
impactul cu genele curbate și dese ale iubitei
ea îsăși o ecuație de gradul doi
în care timpul și banii reprezintă
condiția necesară și suficientă
de unde descoperim că femeia = timp + bani
știm însă că timpul înseamnă bani
și aflăm că banii sunt fața nevăzută a mulțimilor de iluzii
iraționale
rămâne doar să extragem rădăcina pătrată
din relația femeie = bani la puterea x²
descoperind în final că femeia este cauza tuturor dezastrelor
sentimentale
iar banii efectul...
No, hai!
- Da, doar că-i gravidă. Femeile, precum știți, n-au muze, ci muzi. Si orcât ar părea de amuzant, și vă asigur că este, nici ele, nici ei, nu știu carte! N-au cum să se supună testului de dictare, așa că ( fără deci între propoziții ) va trebui să găsiți altă metodă de evaluare, și vă sugerez interogatoriu sau detectorul de aversiuni ( ca soluție de avarie, desigur! ).
Fusese informat că următoarea pe listă era o pacientă„ cu ștaif”, scriitoare, și că era în luna a treia. Nu avu nicio emoție, deoarece cunoștea fauna, ultima sa nevastă cochetase și ea cu asta! Si nu numai. Nu-l induse în eroare nici chipul ei angelic, bănuind ce-i umblă prin cap. Mai fusese informat că refuzase să se dezbrace, cum era procedura, deși nu venise la stomatolog, ci la ginecolog.
- Zău că mi-e rușine, domnule doctor! îi mărturisi ea, acoperindu-și fața cu palmele.
Ginecologul o privi înțelegător.
- Nu-i nimic! Pogramăm altă vizită, deși nu-i prea indicat! Apropo, continuă el cu blândețe, în fața soțului te dezbraci?
- Hi-hi-hi! se hlizi ea amuzată de întrebare. Cum credeți c-am rămas gravidă?
- Tocmai! Dacă te-ai dezbrăcat în fața lui, de ce n-ai face-o și în fața medicului, care nu-ți vrea decât binele?
- Cu el este altă poveste,domnule doctor! Îl iubesc!
Aproape că-i dăduseră lacrimile. Rememora, în față medicului acela scârbos, diminețile când el o lua în brațe și-i sorbea lacrimile, îi resfira părul și se acoperea cu dânsul ori își îngropa fața între sânii ei, minunându-se că era acolo, a lui și numai a lui...
- Până naști va trebui să mă iubești și pe mine, îl auzi pe doctor, parcă din altă lume, ori să-și găsești pe altcineva! Să nu crezi că nu va fi tot la fel!
- Bine! oftă ea. O fac și pe asta!
Asistenta o conduse după un paravan și o lăsase singură.
O cuprinse din nou amețeala, plutea desupra grădinii lângă o pasăre și era, la rându-i, pasăre. „ Fato”, îi spunea pasărea, un fel de sticletele ( fiindcă pasărea sticlea orbitor și semăna cu un sticlete! ) ce zi frumoasă, ce gâdilitură, păcat că ești așa de mică! Ba nu! Ba nu! se pomeni protestând. Tu ești mică, la o adică! Vezi cum cad frunzele? Cum să nu le văd, frumoasa mea păsărică? Le și aud, fleoșc, fleoșc, știi tu cum!
Fiecare piesă scoasă îi provoca palpitații, dar nu avea de gând să renunțe. Pornise pe un drum fără întoarcere. „Fericite cele sărace cu Duhul, se gândi în timp ce-și scotea sutienul, vai de cocoșițele lor, Doamne iartă-mă !Na, că mi-a sărit și-un nasture, băga-mi-aș! Când e să ai ghinion, găsești un cui și-n scorbură!
Uneori te trezești Într-o gară, ca asta, așteptând, să iei un gând, călătorii se-nghesuie, dau din coate, bagă de seamă, nepoate, o lume nebună-nebună, cu zei de arvună, cu vrăjitori strâmbi și îngeri hadâbi, toți te îmbie să cumperi tâmâie, nu că ai duce lipsă, dar să hie, de când cu prhohibiția asta, nu mai găsești un bob de-ambrozie, cum dracu` mai vrei, prințeso, să-nvie? E-o nebunie!
Ceasul din perete îi țăcănea în creier, țac-țac-țoc!. Nu-i mai rămăsese mult, dar de aici începea greul!
Urma piesa de rezistență. Marghiolița îi povestise cu lux de amănunte ce și cum. O năpădeau sudorile la gândul că îi va simți degetele înăuntru. Unele spuneau de toată mâna. Proastele dracului! Undesă-ncape ditmai brandul? De-abia... Tresare și-și alungă gândurile negre. Dacă ar fi așa nu s-ar mai duce nici una, ori eu văd că se întâmplă taman invers! Nu le mai poți opri! Cui naiba să i-o mai arăți... în lumina reflectoarelor, bărbații nici nu se uită! Vorba cântecului: Păsărică mută-ți cuibul și te du! Ușor de zis! O fac eu pe viteaza, pe deșteapta, însă blufez. Îi simt mâna în gât. Si-mi tremură fundul! Mă gudur. Ce motive aș avea să-i arunc tot rahatul ăsta, cu pretenții intelectuale, în față, pleosc-pleosc, dacă n-ar fi ceva? Trec zilnic pe lângă mii de oameni și nu simt nimic!
Cu chiu cu vai reușise. Nu-i mai rămasese decât să-și ia inima în dinți.
- Sunt gata, domnule doctor!
Urmă o pauză scurtă, dar care ei i se păruse o veșnicie.
- No, hai atunci!
Dimineți de cristal
azi-dimineață m-au năvălit zorile
din toate părțile
m-au smuls dintr-un vis cu lebede negre
ciudat
Natasha plecase să adune lacrimile neîncepute ale nopții
de pe frezii
la răsărit Soarele înota înjunghiat într-o baltă de sânge
mărul din fața geamului se-mbrobodise cu un voal alb orbitor
de mătase
părea o lebădă uriașă care-și lua zborul
îmi dăduseră lacrimile și nu aveam de ce să mă sprijin
simțeam o spaimă nelămurită cum mi se înfige în inimă
în creier
cum mă inundă
alteori dimineața se-auzeau tot felul de zgomote
țipete
tocurile femeilor pe scări
cești sparte
huruitul mașinilor
dacă m-aș arunca de la etaj
mă gândesc
s-ar auzi strigătul meu de disperare până la cer
ecoul însă nu s-ar mai întoarce...
1 Decembrie
ca să-ți iubești patria
trebuie mai întâi să ai o patrie
nu e de ajuns să te-njuri în aceeași limbă
cu alte milioane de oameni
într-un anumit loc
o poți face la fel de bine oriunde
în toate limbile Pământului
nu-i de ajuns să trăieși într-un loc binecuvântat de Dumnezeu
Grădina Maicii Domnului
de exemplu
Pământul e plin de asemenea locuri
nu e de ajuns să mori pentru ogorul din spatele casei
amăgindu-te că de acolo
din fundul curții
începe patria
cât vezi cu ochii e doar pământ
oameni care vorbesc în toate limbile
ca în Babilon
po***cenzure***ții
nu e de ajuns să crezi că aparții unui neam
fiindcă te-mbraci într-un anumit fel
că te-nfrupți cu sarmale și slănină de porc
sau că mergi în fiecare duminică la biserică
nici vorbă
trebuie mai întâi să fii demn
smerit
să-ți aparții deopotrivă ție și celorlalți
de ce m-aș bucura azi
în acest început polar de decembrie
să-mi cinstesc „eroii”
niște nefericiți sacrificați pe câmpurile de luptă
când împotriva nemților
când împotriva rușilor
înrușinați din ambele părți
și neîngropați în morminte
morți ca proștii
halal eroi
să-mi cinstesc urmașii
îndușmăniți într-atât între ei
încât a fost nevoie de un rege neamț
mason
dintr-o rasă de criminali și idioți stacojii
cum spunea Nice
Habsburgii și Hohenzollernii
apoi de un cismar
și din nou de un neamț
descălecat din fostele Wafen SS
care ne vorbește despre democarație
mai bine nu
prefer să rămân un om fără patrie
fără tembelii și vânzătorii de neam
# rezist
în aceiași fundătură urât mirositoare
a istoriei
încă o sută de ani....
Alb
încă te văd
te aud
te simt
încerc să-ți spun telepatic toate acestea
în lipsa cuvintelor
buzelor
corzilor vocale
e inutil să stingi lumina
să-nchizi geamurile
s-amesteci culorile Soarelui
cu albastrul infinit al cerului
pe aceeași pânza albă a zilei
sufletul meu atârnă de inima ta neagră
ca un strugure
ai grijă
asigură-te când schimbi direcția de mers
ca să nu rămâi singură
așa cum m-am trezit eu însumi într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în doliu
cineva îmi pusese mâinile și picioarele în lanțuri de argint
și mă închisese în mine
singur
între două bătăi de inimă neterminate
de atunci în cartierul acesta toate luminile-s stinse
semafoarele au încremenit pe roșu
e foarte riscant să treci strada de pe-o inimă pe alta
se aud și acum sirenele ambulanțelor care fură copii
și adună noaptea morții din intersecții
mai bine-ai lua-o spre zorii zilei de mâine pe jos
vei ști că te-aștept după lumina gălbuie a vieții
din fereastră
pe care… am lăsat-o aprinsă.
Sensuri
se mai resoarbe o zi din buboiul acesta urât
denumit viață
colcăie de puroi și se scurge în noapte
sufletul stă înghesuit într-o scorbură părăsită
abia respirând
îi simt lacrimile pe inimă
la ce bun acest chin
mă întreb
să-ți trăești viața ca o viperă
cu sângele rece
într-un tufiș
la ce bun tot acest zbucium
atâta pierdere de timp
pentru treburi atât de mărunte
precum serviciul
mersul la supermarket
păstrarea unei relații de suflet în contra naturii
când mâine sosește în sfârșit
primăvara
femeia cu ochi de smarald
în rochia ei albă de mireasă eternă…
Quod erat demonstrandum
fie x egal cu necunoscuta zilei de mâine
în care azi = x - 365
(365 reprezentând numărul de zile dintr-un an)
prin urmare mâine = azi - restul de zile
care nu sunt congruente cu azi
nici cu mâine
putând fi denumite generic timp
cu toate troienele de zăpadă care se vor aduna
până în zori
când va trebui să determin neapărat viteza inițială a vântului
la un moment dat
altitudinea de cădere a fulgului
densitatea aerului
timpul parcurs de acesta
accelerația gravitațională terestră
impactul cu genele curbate și dese ale iubitei
ea îsăși o ecuație de gradul doi
în care timpul și banii reprezintă
condiția necesară și suficientă
de unde descoperim că femeia = timp + bani
știm însă că timpul înseamnă bani
și aflăm că banii sunt fața nevăzută a mulțimilor de iluzii
iraționale
rămâne doar să extragem rădăcina pătrată
din relația femeie = bani la puterea x²
descoperind în final că femeia este cauza tuturor dezastrelor
sentimentale
iar banii efectul...
No, hai!
- Da, doar că-i gravidă. Femeile, precum știți, n-au muze, ci muzi. Si orcât ar părea de amuzant, și vă asigur că este, nici ele, nici ei, nu știu carte! N-au cum să se supună testului de dictare, așa că ( fără deci între propoziții ) va trebui să găsiți altă metodă de evaluare, și vă sugerez interogatoriu sau detectorul de aversiuni ( ca soluție de avarie, desigur! ).
Fusese informat că următoarea pe listă era o pacientă„ cu ștaif”, scriitoare, și că era în luna a treia. Nu avu nicio emoție, deoarece cunoștea fauna, ultima sa nevastă cochetase și ea cu asta! Si nu numai. Nu-l induse în eroare nici chipul ei angelic, bănuind ce-i umblă prin cap. Mai fusese informat că refuzase să se dezbrace, cum era procedura, deși nu venise la stomatolog, ci la ginecolog.
- Zău că mi-e rușine, domnule doctor! îi mărturisi ea, acoperindu-și fața cu palmele.
Ginecologul o privi înțelegător.
- Nu-i nimic! Pogramăm altă vizită, deși nu-i prea indicat! Apropo, continuă el cu blândețe, în fața soțului te dezbraci?
- Hi-hi-hi! se hlizi ea amuzată de întrebare. Cum credeți c-am rămas gravidă?
- Tocmai! Dacă te-ai dezbrăcat în fața lui, de ce n-ai face-o și în fața medicului, care nu-ți vrea decât binele?
- Cu el este altă poveste,domnule doctor! Îl iubesc!
Aproape că-i dăduseră lacrimile. Rememora, în față medicului acela scârbos, diminețile când el o lua în brațe și-i sorbea lacrimile, îi resfira părul și se acoperea cu dânsul ori își îngropa fața între sânii ei, minunându-se că era acolo, a lui și numai a lui...
- Până naști va trebui să mă iubești și pe mine, îl auzi pe doctor, parcă din altă lume, ori să-și găsești pe altcineva! Să nu crezi că nu va fi tot la fel!
- Bine! oftă ea. O fac și pe asta!
Asistenta o conduse după un paravan și o lăsase singură.
O cuprinse din nou amețeala, plutea desupra grădinii lângă o pasăre și era, la rându-i, pasăre. „ Fato”, îi spunea pasărea, un fel de sticletele ( fiindcă pasărea sticlea orbitor și semăna cu un sticlete! ) ce zi frumoasă, ce gâdilitură, păcat că ești așa de mică! Ba nu! Ba nu! se pomeni protestând. Tu ești mică, la o adică! Vezi cum cad frunzele? Cum să nu le văd, frumoasa mea păsărică? Le și aud, fleoșc, fleoșc, știi tu cum!
Fiecare piesă scoasă îi provoca palpitații, dar nu avea de gând să renunțe. Pornise pe un drum fără întoarcere. „Fericite cele sărace cu Duhul, se gândi în timp ce-și scotea sutienul, vai de cocoșițele lor, Doamne iartă-mă !Na, că mi-a sărit și-un nasture, băga-mi-aș! Când e să ai ghinion, găsești un cui și-n scorbură!
Uneori te trezești Într-o gară, ca asta, așteptând, să iei un gând, călătorii se-nghesuie, dau din coate, bagă de seamă, nepoate, o lume nebună-nebună, cu zei de arvună, cu vrăjitori strâmbi și îngeri hadâbi, toți te îmbie să cumperi tâmâie, nu că ai duce lipsă, dar să hie, de când cu prhohibiția asta, nu mai găsești un bob de-ambrozie, cum dracu` mai vrei, prințeso, să-nvie? E-o nebunie!
Ceasul din perete îi țăcănea în creier, țac-țac-țoc!. Nu-i mai rămăsese mult, dar de aici începea greul!
Urma piesa de rezistență. Marghiolița îi povestise cu lux de amănunte ce și cum. O năpădeau sudorile la gândul că îi va simți degetele înăuntru. Unele spuneau de toată mâna. Proastele dracului! Undesă-ncape ditmai brandul? De-abia... Tresare și-și alungă gândurile negre. Dacă ar fi așa nu s-ar mai duce nici una, ori eu văd că se întâmplă taman invers! Nu le mai poți opri! Cui naiba să i-o mai arăți... în lumina reflectoarelor, bărbații nici nu se uită! Vorba cântecului: Păsărică mută-ți cuibul și te du! Ușor de zis! O fac eu pe viteaza, pe deșteapta, însă blufez. Îi simt mâna în gât. Si-mi tremură fundul! Mă gudur. Ce motive aș avea să-i arunc tot rahatul ăsta, cu pretenții intelectuale, în față, pleosc-pleosc, dacă n-ar fi ceva? Trec zilnic pe lângă mii de oameni și nu simt nimic!
Cu chiu cu vai reușise. Nu-i mai rămasese decât să-și ia inima în dinți.
- Sunt gata, domnule doctor!
Urmă o pauză scurtă, dar care ei i se păruse o veșnicie.
- No, hai atunci!
Dimineți de cristal
azi-dimineață m-au năvălit zorile
din toate părțile
m-au smuls dintr-un vis cu lebede negre
ciudat
Natasha plecase să adune lacrimile neîncepute ale nopții
de pe frezii
la răsărit Soarele înota înjunghiat într-o baltă de sânge
mărul din fața geamului se-mbrobodise cu un voal alb orbitor
de mătase
părea o lebădă uriașă care-și lua zborul
îmi dăduseră lacrimile și nu aveam de ce să mă sprijin
simțeam o spaimă nelămurită cum mi se înfige în inimă
în creier
cum mă inundă
alteori dimineața se-auzeau tot felul de zgomote
țipete
tocurile femeilor pe scări
cești sparte
huruitul mașinilor
dacă m-aș arunca de la etaj
mă gândesc
s-ar auzi strigătul meu de disperare până la cer
ecoul însă nu s-ar mai întoarce...
1 Decembrie
ca să-ți iubești patria
trebuie mai întâi să ai o patrie
nu e de ajuns să te-njuri în aceeași limbă
cu alte milioane de oameni
într-un anumit loc
o poți face la fel de bine oriunde
în toate limbile Pământului
nu-i de ajuns să trăieși într-un loc binecuvântat de Dumnezeu
Grădina Maicii Domnului
de exemplu
Pământul e plin de asemenea locuri
nu e de ajuns să mori pentru ogorul din spatele casei
amăgindu-te că de acolo
din fundul curții
începe patria
cât vezi cu ochii e doar pământ
oameni care vorbesc în toate limbile
ca în Babilon
po***cenzure***ții
nu e de ajuns să crezi că aparții unui neam
fiindcă te-mbraci într-un anumit fel
că te-nfrupți cu sarmale și slănină de porc
sau că mergi în fiecare duminică la biserică
nici vorbă
trebuie mai întâi să fii demn
smerit
să-ți aparții deopotrivă ție și celorlalți
de ce m-aș bucura azi
în acest început polar de decembrie
să-mi cinstesc „eroii”
niște nefericiți sacrificați pe câmpurile de luptă
când împotriva nemților
când împotriva rușilor
înrușinați din ambele părți
și neîngropați în morminte
morți ca proștii
halal eroi
să-mi cinstesc urmașii
îndușmăniți într-atât între ei
încât a fost nevoie de un rege neamț
mason
dintr-o rasă de criminali și idioți stacojii
cum spunea Nice
Habsburgii și Hohenzollernii
apoi de un cismar
și din nou de un neamț
descălecat din fostele Wafen SS
care ne vorbește despre democarație
mai bine nu
prefer să rămân un om fără patrie
fără tembelii și vânzătorii de neam
# rezist
în aceiași fundătură urât mirositoare
a istoriei
încă o sută de ani....
Alb
încă te văd
te aud
te simt
încerc să-ți spun telepatic toate acestea
în lipsa cuvintelor
buzelor
corzilor vocale
e inutil să stingi lumina
să-nchizi geamurile
s-amesteci culorile Soarelui
cu albastrul infinit al cerului
pe aceeași pânza albă a zilei
sufletul meu atârnă de inima ta neagră
ca un strugure
ai grijă
asigură-te când schimbi direcția de mers
ca să nu rămâi singură
așa cum m-am trezit eu însumi într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în doliu
cineva îmi pusese mâinile și picioarele în lanțuri de argint
și mă închisese în mine
singur
între două bătăi de inimă neterminate
de atunci în cartierul acesta toate luminile-s stinse
semafoarele au încremenit pe roșu
e foarte riscant să treci strada de pe-o inimă pe alta
se aud și acum sirenele ambulanțelor care fură copii
și adună noaptea morții din intersecții
mai bine-ai lua-o spre zorii zilei de mâine pe jos
vei ști că te-aștept după lumina gălbuie a vieții
din fereastră
pe care… am lăsat-o aprinsă.