Apăsări
aud numai știri rele în zori
când ziua iese precum o amantă grăbită din noapte
dimineața însă se anunță frumoasă
ca-ntr-un tablou de Cézanne
scatiii se ciondănesc zgomotos pe colțul de pâine
rămas de aseară pe prichiciul ferestrei
în acorduri care-mi amintesc de Bruckner și Ravel
sau Vivaldi
.
să tot trăiești
.
să primești în suflet toate diminețile acestea de Mai
pline de muzică
ca pe niște sinfonii ale iubirii
neterminate
.
așa cum sunt toate iubirile și simfoniile vieții
.
eu
din păcate
mi-am pierdut sufletul
captivul din mine a aruncat telefonul pe geam
a zăvorât toate ușile cu ieșire la inimă
afișând la singura fereastră fără perdele
ostentativ
resemnarea
.
indiferența gregară a cărnii
.
nu mai tresar la știrile și bucuriile dimineții
ca altădată
la un moment dat totul devine prozaic
un déjà vu
mă pierd nevăzut printre oameni și lucruri
ca o tușă de negru pe negru
în același decor sumbru...
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 26 aprilie 2019
Vizualizări: 1759
Poezii din aceiaşi categorie
Punctul infinit
In Universul imens,doar un punct
Ce-ascunde în el un suflet mai maret decat Cosmosul.
Acesta e omul,mărunt,
Dar spiritul lui uriaș,adânc,
Arată că oamenii sunt,
De fapt,constelații de trăiri,
Si-atunci când se frang,
Se pierd sentimente,iubiri,
Ce cuprind în ele infinitul.
In Universul imens,doar un punct,
Dar lacrima lui calda înduioșează zenitul,
Iar bătăile inimii lui închid în ele eternitatea.
Atât de neînsemnat,și totuși,
El lupta cu moartea,visează,și speră,
Pe frunte primește divinul sărut,
El,neînsemnatul,minusculul punct...
disensiuni/10
deși e-nnorat,
câțiva trandafiri
se pregătesc pentru
Sărbătoarea Luminii.
÷
forța
vibrațiilor iubirii
învinge ura lumii și dizolvă
într-o lacrimă de bucurie
toate
disensiunile.
apoi
traversează, ca o săgeată,
galaxiile.
Poem
Lacrimile îngerilor pe care i-am pierdut, s-au războit în trecut. Acum doar picură intens și zgmotos, tare dor mi de acele momente ce râdeam fără rost. #AA
Neliniști
nu poți spune tu
muritorul de rând
cu mâna pe inimă
că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu
de rugăciune al omului singur
denumit Gând
doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat
ca niște borne kilometrice
de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul
din păcate
dumnezeii lor
fără niciun reper verosimil
sunt tot atât de infiniți
precum infinitul
(nemărginit la capete!)
un fluviu spumos de întuneric și lumină
revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal
a cerului
peste toate sfâșierile noastre metafizice…
tren
un tren cu intarziere
oare stie ca ma grabesc?
nu am de ales
decat sa astept
un tren care probabil nu va mai veni
si nu ma misc din gara
sunt loiala
minutele se fac ore
orele, zile apoi luni
oare imi irosesc timpul?
cand as putea pur si simplu
sa imi iau bilet
pentru un alt tren
care sigur ma va duce la destinatie
dar sunt loiala
mereu iau trenul asta
prefer sa astept
pana voi realiza
ca poate intarzie intentionat.
poate nu ma vrea
In așteptarea morții
...664, 665, 666 picături de sânge...
Foame nu-i, nici frică, nici durere,
Disperarea a trecut în timp,
Un Prometeu mâncat încet de ciori pe câmp.
Și doar o secera și un ciocan se vede
Adânc în cerul plin de stele însângerate,
Ce-mi luminează calea spre apusul mult dorit
Și aștept, aștept la infinit...
Și fericit că voi vedea în iad pe acei eroi,
Ce luptau din neștiință poate și prostie
Pentru o lume fara regi și dumnezei,
Aștept... fie să stau și-o veșnicie...
Punctul infinit
In Universul imens,doar un punct
Ce-ascunde în el un suflet mai maret decat Cosmosul.
Acesta e omul,mărunt,
Dar spiritul lui uriaș,adânc,
Arată că oamenii sunt,
De fapt,constelații de trăiri,
Si-atunci când se frang,
Se pierd sentimente,iubiri,
Ce cuprind în ele infinitul.
In Universul imens,doar un punct,
Dar lacrima lui calda înduioșează zenitul,
Iar bătăile inimii lui închid în ele eternitatea.
Atât de neînsemnat,și totuși,
El lupta cu moartea,visează,și speră,
Pe frunte primește divinul sărut,
El,neînsemnatul,minusculul punct...
disensiuni/10
deși e-nnorat,
câțiva trandafiri
se pregătesc pentru
Sărbătoarea Luminii.
÷
forța
vibrațiilor iubirii
învinge ura lumii și dizolvă
într-o lacrimă de bucurie
toate
disensiunile.
apoi
traversează, ca o săgeată,
galaxiile.
Poem
Lacrimile îngerilor pe care i-am pierdut, s-au războit în trecut. Acum doar picură intens și zgmotos, tare dor mi de acele momente ce râdeam fără rost. #AA
Neliniști
nu poți spune tu
muritorul de rând
cu mâna pe inimă
că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu
de rugăciune al omului singur
denumit Gând
doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat
ca niște borne kilometrice
de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul
din păcate
dumnezeii lor
fără niciun reper verosimil
sunt tot atât de infiniți
precum infinitul
(nemărginit la capete!)
un fluviu spumos de întuneric și lumină
revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal
a cerului
peste toate sfâșierile noastre metafizice…
tren
un tren cu intarziere
oare stie ca ma grabesc?
nu am de ales
decat sa astept
un tren care probabil nu va mai veni
si nu ma misc din gara
sunt loiala
minutele se fac ore
orele, zile apoi luni
oare imi irosesc timpul?
cand as putea pur si simplu
sa imi iau bilet
pentru un alt tren
care sigur ma va duce la destinatie
dar sunt loiala
mereu iau trenul asta
prefer sa astept
pana voi realiza
ca poate intarzie intentionat.
poate nu ma vrea
In așteptarea morții
...664, 665, 666 picături de sânge...
Foame nu-i, nici frică, nici durere,
Disperarea a trecut în timp,
Un Prometeu mâncat încet de ciori pe câmp.
Și doar o secera și un ciocan se vede
Adânc în cerul plin de stele însângerate,
Ce-mi luminează calea spre apusul mult dorit
Și aștept, aștept la infinit...
Și fericit că voi vedea în iad pe acei eroi,
Ce luptau din neștiință poate și prostie
Pentru o lume fara regi și dumnezei,
Aștept... fie să stau și-o veșnicie...
Alte poezii ale autorului
Stresuri
dialogul dintre mine și femeia din Sao Tome și Principe
se rupe ca o bucată de sârmă ghimpată
se aud „machetele” din oțel rece în tulpinile trestiei de zahăr
foșnetul pădurilor tropicale și a nisipurilor albe
pierdut în ecourile vulcanilor adormiți
care nu au de ce să se spargă
apucase să-mi spună că era în urmă cu strânsul cafelei
și a nucilor de cocos
ca și când ar fi avut vreo importanță pentru un necunoscut ca mine
de la celălalt capăt al lumii
un fel de Gregor Samsa
așteptând o altă femeie pe tavanul mansardei
în fața unei cești de cafea cu miros de caco și vanilie
vecinul de-alături dă muzica lui africană despre comerțul cu sclavi
la maxim
bagă de seamă că portughezii ți-au pus gând rău
în America cererea de inimi și creiere depășește oferta
Kafka sfârșește ca vânzător ambulant de coșmaruri Dow Jones
pe Wall Street
ai grijă…
Intersecții
mi-ar fi plăcut să vină cineva cu mine până la gară
să mă întrebe dacă n-am uitat ceva
să-mi dea niște sfaturi
mă gândeam în timp ce călcam fără nicio tragere de inimă
prin iarba pictată cu steluțe de rouă
și auzeam trilurile ciocârliei în mijlocului cerului
bâzâitul albinelor trezite cu noapte în cap
reverberând în ochii mijiți de uimire ai florilor
plecasem singur cu viața de-acasă
spre nicăieri
îmbrăcat într-un un pulover din lână țigaie
pe gât
și-o pereche de pantaloni de velur
îmi cumpărasem bilet de călătorie la clasa a doua
numai „dus”
până la capăt
oricare ar fi fost acesta
trenul cu aburi de pe vremea bunicii
care trecuse prin două războie mondiale
și-un genocid
sosise târziu
nici nu mai avea importanță
urcasem și luasem cu mine în suflet
pământul
ogorul din spatele casei
nucul
grădina cu trandafiri
bucata de cer și mână de stele din bătătură
eram un om fericit
nu mai conta nici dacă trenul oprea din stație în stație
sau dacă scotea fum
golul din mine devenise necruțător și nesătul
aș zice chiar sadic
ca o gaură neagră…
Starea de vomă
nu mai am putere să lupt cu forțele oarbe ale naturii
cu zbuciumul incoerent al vântului
cu reacțiile necontrolate ale norilor
ale ploii
cu înverșunarea de neînțeles a lui Don Quijote
băgați-mă sub ghilotina purificatoare
a lui Robespierre
despărțirea capului de trup poate fi o soluție convenabilă
un protest împotriva injustei condiții a omului
am ajuns să nu mai cred în nimic
am ars tot fitilul speranței
acum înot în derivă prin ceara fierbinte a vieții
care se va răci până la urmă
peste o mie de ani cineva ne va găsi
în nu știu ce deșert al Cosmosului
și se va mira că nu aparținem niciunei specii umane
cunoscute
că ADN-ul nostru are numai două spirale
că suntem muritori
niște forme primare
amibe
cât să mai îndurăm această tiranie a morții
mileniu patru va fi
cu siguranță
al vieții veșnice
ia-ți înapoi ghilotina ruginită de timp
bătrâne Robespierre
Hamlet nu se mai joacă demult…
Studiul de fezabilitate
viețile nostre vin ca niște mărfuri
de unică folosință
învelite în folii de celofan
în cutii din plastic
sau intestine de dihor
conținând informații despre cantități
condiții de păstrare și folosire
ingrediente
termene de valabilitate
țări de origine
producători
cifre unice de control
tot tacâmul
e drept că în locul țării de origine
se trage o linie
fiind vorba despre o „origine necunoscută”
despre un producător altruist
filantropic
care dă din toată inima
dar nu-și asumă răspunderi
admite c-ar putea exista și greșeli tehnologice
regretabile
la atâtea vieți apar și rebuturi
depinde ce cumperi
de unde cumperi
dacă produsul n-a ieșit din termenul de garanție
dacă n-a fost contaminat sau modificat genetic
în depozitele multinaționalelor
de la acești dealeri de vieți
te poți aștepta la orice
ei își primesc banii prin virament cosmic
așa că nu prea contează ce vând
tu însă te poți alege cu o toxiinfecție existențială
cu bacterii și viruși rezistenți la antibiotice
incurabilă
urmând să mori ca un păianjen devorat de o văduvă neagră
atunci când îți este mai bine…
viețile nostre vin ca niște mărfuri
de unică folosință
învelite în folii de celofan
în cutii din plastic
sau intestine de dihor
conținând informații despre cantități
condiții de păstrare și folosire
ingrediente
termene de valabilitate
țări de origine
producători
cifre unice de control
tot tacâmul
e drept că în locul țării de origine
se trage o linie
fiind vorba despre o „origine necunoscută”
despre un producător altruist
filantropic
care dă din toată inima
dar nu-și asumă răspunderi
admite c-ar putea exista și greșeli tehnologice
regretabile
la atâtea vieți apar și rebuturi
depinde ce cumperi
de unde cumperi
dacă produsul n-a ieșit din termenul de garanție
dacă n-a fost contaminat sau modificat genetic
în depozitele multinaționalelor
de la acești dealeri de vieți
te poți aștepta la orice
ei își primesc banii prin virament cosmic
așa că nu prea contează ce vând
tu însă te poți alege cu o toxiinfecție existențială
cu bacterii și viruși rezistenți la antibiotice
incurabilă
urmând să mori ca un păianjen devorat de o văduvă neagră
atunci când îți este mai bine…
Conjurații
nu știu cum e să descifrezi matematica aceasta secretă
a sunetelor
cum e să-ți potrivești pașii după intensitatea lor
Ea însă părea să înțeleagă fiecare vibrație tăcută
a Universului
a coardelor sale nevăzute
îmbibate în sunete
descria cu fiecare braț
evantaie albe-turcoaz de lumină
printr-un spațiu fluid
nesfârșit
întins ca o spumă cuantică
își lăsa pleoapele de culoarea mentei
peste verdele cenușiu al irisilor
ajungea mereu la capăt înaintea ecoului
sprijinea cerul în vârful degetelor
amesteca în păru-i roșcat stelele
își atârna la ureche cercelul de aur al lunii
era parte din acest puzzle miraculos
noi
pe partea cealaltă a clipei
ne țineam cu greu umoarea sticloasă
din ochi
inimile noastre își luaseră deja zborul
ultima imagine rămasă pe retină
era un fluture căzut într-un caleidoscop
și transformat în mii de fluturi simetrici
de neînțeles această conjurație secretă a sunetelor...
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...
Stresuri
dialogul dintre mine și femeia din Sao Tome și Principe
se rupe ca o bucată de sârmă ghimpată
se aud „machetele” din oțel rece în tulpinile trestiei de zahăr
foșnetul pădurilor tropicale și a nisipurilor albe
pierdut în ecourile vulcanilor adormiți
care nu au de ce să se spargă
apucase să-mi spună că era în urmă cu strânsul cafelei
și a nucilor de cocos
ca și când ar fi avut vreo importanță pentru un necunoscut ca mine
de la celălalt capăt al lumii
un fel de Gregor Samsa
așteptând o altă femeie pe tavanul mansardei
în fața unei cești de cafea cu miros de caco și vanilie
vecinul de-alături dă muzica lui africană despre comerțul cu sclavi
la maxim
bagă de seamă că portughezii ți-au pus gând rău
în America cererea de inimi și creiere depășește oferta
Kafka sfârșește ca vânzător ambulant de coșmaruri Dow Jones
pe Wall Street
ai grijă…
Intersecții
mi-ar fi plăcut să vină cineva cu mine până la gară
să mă întrebe dacă n-am uitat ceva
să-mi dea niște sfaturi
mă gândeam în timp ce călcam fără nicio tragere de inimă
prin iarba pictată cu steluțe de rouă
și auzeam trilurile ciocârliei în mijlocului cerului
bâzâitul albinelor trezite cu noapte în cap
reverberând în ochii mijiți de uimire ai florilor
plecasem singur cu viața de-acasă
spre nicăieri
îmbrăcat într-un un pulover din lână țigaie
pe gât
și-o pereche de pantaloni de velur
îmi cumpărasem bilet de călătorie la clasa a doua
numai „dus”
până la capăt
oricare ar fi fost acesta
trenul cu aburi de pe vremea bunicii
care trecuse prin două războie mondiale
și-un genocid
sosise târziu
nici nu mai avea importanță
urcasem și luasem cu mine în suflet
pământul
ogorul din spatele casei
nucul
grădina cu trandafiri
bucata de cer și mână de stele din bătătură
eram un om fericit
nu mai conta nici dacă trenul oprea din stație în stație
sau dacă scotea fum
golul din mine devenise necruțător și nesătul
aș zice chiar sadic
ca o gaură neagră…
Starea de vomă
nu mai am putere să lupt cu forțele oarbe ale naturii
cu zbuciumul incoerent al vântului
cu reacțiile necontrolate ale norilor
ale ploii
cu înverșunarea de neînțeles a lui Don Quijote
băgați-mă sub ghilotina purificatoare
a lui Robespierre
despărțirea capului de trup poate fi o soluție convenabilă
un protest împotriva injustei condiții a omului
am ajuns să nu mai cred în nimic
am ars tot fitilul speranței
acum înot în derivă prin ceara fierbinte a vieții
care se va răci până la urmă
peste o mie de ani cineva ne va găsi
în nu știu ce deșert al Cosmosului
și se va mira că nu aparținem niciunei specii umane
cunoscute
că ADN-ul nostru are numai două spirale
că suntem muritori
niște forme primare
amibe
cât să mai îndurăm această tiranie a morții
mileniu patru va fi
cu siguranță
al vieții veșnice
ia-ți înapoi ghilotina ruginită de timp
bătrâne Robespierre
Hamlet nu se mai joacă demult…
Studiul de fezabilitate
viețile nostre vin ca niște mărfuri
de unică folosință
învelite în folii de celofan
în cutii din plastic
sau intestine de dihor
conținând informații despre cantități
condiții de păstrare și folosire
ingrediente
termene de valabilitate
țări de origine
producători
cifre unice de control
tot tacâmul
e drept că în locul țării de origine
se trage o linie
fiind vorba despre o „origine necunoscută”
despre un producător altruist
filantropic
care dă din toată inima
dar nu-și asumă răspunderi
admite c-ar putea exista și greșeli tehnologice
regretabile
la atâtea vieți apar și rebuturi
depinde ce cumperi
de unde cumperi
dacă produsul n-a ieșit din termenul de garanție
dacă n-a fost contaminat sau modificat genetic
în depozitele multinaționalelor
de la acești dealeri de vieți
te poți aștepta la orice
ei își primesc banii prin virament cosmic
așa că nu prea contează ce vând
tu însă te poți alege cu o toxiinfecție existențială
cu bacterii și viruși rezistenți la antibiotice
incurabilă
urmând să mori ca un păianjen devorat de o văduvă neagră
atunci când îți este mai bine…
viețile nostre vin ca niște mărfuri
de unică folosință
învelite în folii de celofan
în cutii din plastic
sau intestine de dihor
conținând informații despre cantități
condiții de păstrare și folosire
ingrediente
termene de valabilitate
țări de origine
producători
cifre unice de control
tot tacâmul
e drept că în locul țării de origine
se trage o linie
fiind vorba despre o „origine necunoscută”
despre un producător altruist
filantropic
care dă din toată inima
dar nu-și asumă răspunderi
admite c-ar putea exista și greșeli tehnologice
regretabile
la atâtea vieți apar și rebuturi
depinde ce cumperi
de unde cumperi
dacă produsul n-a ieșit din termenul de garanție
dacă n-a fost contaminat sau modificat genetic
în depozitele multinaționalelor
de la acești dealeri de vieți
te poți aștepta la orice
ei își primesc banii prin virament cosmic
așa că nu prea contează ce vând
tu însă te poți alege cu o toxiinfecție existențială
cu bacterii și viruși rezistenți la antibiotice
incurabilă
urmând să mori ca un păianjen devorat de o văduvă neagră
atunci când îți este mai bine…
Conjurații
nu știu cum e să descifrezi matematica aceasta secretă
a sunetelor
cum e să-ți potrivești pașii după intensitatea lor
Ea însă părea să înțeleagă fiecare vibrație tăcută
a Universului
a coardelor sale nevăzute
îmbibate în sunete
descria cu fiecare braț
evantaie albe-turcoaz de lumină
printr-un spațiu fluid
nesfârșit
întins ca o spumă cuantică
își lăsa pleoapele de culoarea mentei
peste verdele cenușiu al irisilor
ajungea mereu la capăt înaintea ecoului
sprijinea cerul în vârful degetelor
amesteca în păru-i roșcat stelele
își atârna la ureche cercelul de aur al lunii
era parte din acest puzzle miraculos
noi
pe partea cealaltă a clipei
ne țineam cu greu umoarea sticloasă
din ochi
inimile noastre își luaseră deja zborul
ultima imagine rămasă pe retină
era un fluture căzut într-un caleidoscop
și transformat în mii de fluturi simetrici
de neînțeles această conjurație secretă a sunetelor...
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...