Prezumții
faptul de a exista
de a fi real
( de a crede că ești real! )
Om
nu înseamnă nimic
omul n-are decât o viață
prea puțin
pentru câte căutări și eșecuri îl așteaptă
rațiunea
această povară a minții
este ruptă de viață
lumea rămâne o simplă aglomerare de lucruri
despărțită de drumuri
punctul din care privim spre infinit
fără să-l cuprindem
suntem prea mici pentru asta
prea scunzi
în raport cu Calea Lactee
cu alte căi
cu Cosmosul
cu Dumnezeu
ne-am născut dintr-o regretabilă eroare de calcul
dintr-o aberație accidentală a materiei
și nu contenim să ne mirăm că suntem
(așa cum ne place să credem!)
fără să fim…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 14 decembrie 2018
Vizualizări: 1372
Poezii din aceiaşi categorie
Înțelegem?
Mă întreb uneori cum va fi viitorul.
Poate cineva să-l prezică în avans?
Reușim noi să ne echilibrăm în balans
Și să cântărim totdeauna adevărul?
Fiecare din noi visează într-un fel.
Dorim să reușim cu ardoare mereu,
Și ne luptăm să atingem acest țel,
Chiar dacă uneori drumul e greu.
Întâlnim căi și mulți oameni diferiți
Pe care unii încearcă să le-nțeleagă.
Dar se trezesc într-un haos, buimăciți
Și își pun întrebări existența-ntreagă.
Resemnați ne lăsăm duși de destine.
Cu înfrigurare și teamă decidem
Să nu mai analizăm dacă este bine
Și să excludem fără să răspundem.
Reverii
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuet în cascadele trupului
văzusem cândva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
( pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii! )
respirând ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă…
Bolero
în seara asta mă plimb prin oraș
fără inimă
ceva dinăuntru îmi spune să nu-mi iau inima
ninge atât de frumos și armonic
ca într-o simfonie de Ravel
încât îmi vine să plâng
îmi îngheață lacrimile în colțul ochilor
devin țurțuri
sloiuri
de undeva aud un sunet tulburător de flaut
ricoșând de pereții infiniți ai liniștii
e prea frumos să nu plâng în seara asta
chiar și fără inimă
indiferența celor care trec
sculptează flori de gheață-n ferestre
ici și colo câte un degețel de copil adaugă dragoste
Spaime
navighez pe același fluviu învolburat al timpului
în bărcuța mea denumită viață
valurile mă poartă în toate părțile
se prăbușesc peste mine
abia mai reușesc să scot apa sărată din barcă
albatroșii desenează cu cretă pe cer rute de zbor imposibile
pe care nu le vor urma niciodată
imensitatea aceasta albstră din jurul meu și a iubitei mele
Maria
îmbrățișează senzual aproape tot infinitul de dinaintea ochilor noștri
îl sufocă
nu mai poți arunca un ac dincolo de linia orizontului
cineva a împins un zid de sticlă opalescent între spațiu și timp
nu vom ajunge niciodată la țărm îmi zice Maria
la noapte vom face dragoste la lumina stelelor și a aurorelor boreale
vom procrea dint-un instinct ancestral
într-o lume sinistră a lui Poisedon
fără țărmuri
era glciară a început
peste o mie de ani cineva ne va elibera din strânsoarea de gheață a sărutului lui Brâncuși
și ne vor reda pietrei
Să treci indiferent pe lângă o pasăre moartă
Moartea-i la fel și pentru oameni și pentru păsări
nu poți să treci pe lângă o pasăre moartă
indiferent
și să nu-ți ocolești rușinat sufletul
dacă am bănui câtă durere se ascunde
în moartea unui pui de vrabie
am lăsa cel puțin o lacrimă-n urmă
un semn că ne pasă
vărsăm milioane de lacrimi pentru lucruri mai simple
și n-avem măcar o tresărire în fața unei păsări înfrânte
fiindcă moartea nu poate fi decât o înfrângere
Simfonia a cincia a lui Beethoven este răscolită
de cântecul presurei galbene
păsările dispărute ale lui Edwards ne amintesc
că suntem efemeri
nici nu mai contează dacă s-a întâmplat să fim oameni
în trecutul nostru a existat indiscutabil o pasăre
am fost însă și atunci nepăsători ca și acum
până când ne-am trezit într-o bună zi singuri…
Твой ангел
Твой ангел
Пусть ангел тебя хранит
Даже тогда, когда
ты далеко от дома,
Когда нет ни брата ни сестры,
И,ты только со своей тенью
Один.
Пусть ангел услышит тебя
и приподнимет тебе руку,
И поможет тебе,и тогда
Ты будешь гордым,
Даже очень.
Взглянет на тебя,и скажет тебе:
Что ты не один на этой земле.
Замурка Алина 9-класс, Теоретический Лицей Варница.
Alte poezii ale autorului
Doctor Faustus
Unii oameni fac tot felul de pacte între ei, unele mai ciudate decât altele, seduși de tentația voluptoasă a ieșirii din rând, a repoziționări lor în raport cu ordinea universală, de exemplu, dintr-o perspectivă îngustă, de cele mai multe ori malefică. Doctorul Valeriu Mănăilă pactizase în forul său interior cu Diavolul, înlăturând posibilitatea unor complicații de natură umană, care, epistemologic vorbind, nu puteau fi sesizate aprioric și, prin urmare, nici înlăturate. Hotărâse ca până la cincizeci de ani să pună deoparte două-trei milioane de dolari, apoi să iasă la pensie. Duhul rău îl înghiontise să-și încropească, mai întâi, in cabinet particular, propietate personală, unde să-și trimită pacienții operați sau în curs de operare în cu totul alt loc, la spitalul de stat. Orice operație presupunea o perioadă de urmărire, prescriere de medicamente și de tratamente, iar serviciile acestea îi aduceau o grămadă de bani, pe lângă tariful standard de supraviețuire. Planul său era bun, dar mai avea nevoie de-o componentă strategică, constând în cultivarea unor relații de influență, care să-l apere de răutatea și de invidia semenilor. Fiind un chirurg renumit, deținea un portofoliu de pacienți, în așteptare, impresionant, printre care se numărau judecători, procurori, polițiști, avocați, oameni de presă, bancheri, miniștri, colegi medici sau asistenți. Ordonase lista după planul său în așa fel încât în mai puțin de un an rezolvase o mare parte dintre ei, pe gratis, tariful de supraviețuire rămânând valabil doar pentru „amărășteni”. Sintagma „ îți rămân dator”, venită din partea unor asemenea personaje, indica atingerea unui nivel de protecție și de control fără precedent. Practic, la nivel local, toate instituțiile erau la picioarele sale, iar la nivel central, dispunea de conexiuni extrem de puternice, capabile să înăbușe din start orice fel de amenințare. Aflase în timp real despre ancheta Parchetului, care-l viza direct, dar și despre autorii denunțurilor, și acționase în consecință. Timp de zece ani își văzuse liniștit de afacerile sale necurate, patronate de protectorul său întunecat, până în ziua aceea fatidică, de marți, când respectabilul Costică Rogoz intrase în operație și nu mai ieșise de acolo.
Costică Rogoz era un cunoscut producător de mezeluri, septuagenar, căstorit cu o femeie mult mai tânără de cât dânsul, pe nume Cristina, care de multe ori era confundată cu fiica acestuia. Dacă viața fusese extrem de generoasă cu el în privința banilor și afacerilor, cu sănătatea se arătase mai puțin darnică, procopsindu-l cu toate bolile posibile, încât era de mirare că trăise atât.
Mănăilă o primise în cabinetul său din spital fără să pară prea încântat, rezumându-se la o scurtă strângere de mână.
- Să știi că-mi pare foarte rău, îi spuse el, nu intervenția mea l-a doborât, ci complicațiile survenite postoperatoriu!
- Dar ne-ați asigurat că nu că nu vor apărea complicații! îi reaminti femeia iritată.
Când ne-ați spus, de fapt, adevărul, domnule doctor!
Mănăilă o privise strâmb, pe deasupra ochelarilor.
- Analizele se încadrau în parametrii optimi, doamnă, iar operațiile se fac în baza acestor analize. Nu sunt, totuși, Dumnezeu!
- Dar banii i-ați luat ca și când ați fi fost!
- Nu cred că ești d-ta cea mai în măsură să apreciezi munca mea!
- Nu, dar rezultatele vorbesc de la sine! Eu v-am plătit ca să-l salvați, nu ca să-l omorâți! Ar trebui să-mi dați banii înapoi!
- Despre ce bani vorbești? se miră el, ridicându-se în picioare. E a doua sau a treia oară când te văd!
- Vorbesc despre cei o sută de mii de dolari pe care vi i-am dat cu mâna mea!
- Aiurezi, femeie!
- În bacnote de o sută! adăugase ea hotărât. Să știți că mi-am notat toate seriile! Vă previn că mă duc la Parchet!
- N-ai fi prima! Nici nu-ți închipui cât de mare este grădina lui Dumnezeu!
Procurorul, un fost pacient al doctorului Mănăilă, o invită să ia loc. Răsfoi încă o dată dosarul depus de femeie și clătină din cap.
- Îmi pare rău, doamnă, începu el, „probele”depuse de dvs. nu se susțin! Ziceți că i-ați dat o sută de mii de dolari, indicați și seriile bancnotelor, însă nu aveți pe nimeni care să confirme! Este cuvântul dvs. împotriva cuvântului lui! Mai mult, recunoașterea de dare de mită nu vă profită deloc, fiindcă aș putea să vă arestez imediat. Darea de mită este la fel de gravă ca și primirea de mită! În altă ordine de idei, n-aveți probe credibile din care să reiasă că a existat o condiționare, pe de o parte, sau că doctorul v-a obligat să mergeți la clinica sa particulară, nefiid niciun act de internare a soțului dvs. în spital anterior datei internării în clinică! Dacă vă ajută cu ceva, vă mărturisesc că mie nu mi-a cerut bani sau alte foloase necuvenite, lucru întărit și de alți pacienți ai săi. El înțelege drama prin care treceți, dar nu mai este dispus să accepte asemenea acuzații, motiv pentru care a depus o plângere împotriva dvs., acuzându-vă de mărturie mincinoasă.
Femeia rămase cu gura căscată.
- A făcut el asta?
- Da, și îl înțeleg. Indiferent de ce parte este adevărul,, hotărârea a fost a dvs.!
- În fața morții, domnule procuror, nu prea ai de ales!
- Probabil, ca om pot să înțeleg, dar ca magistrat, nu!
- Si ce-o să-mi faceți?
Procurorul își lăsă privirea în jos încurcat.
- Stiu și eu, zise, cred că am să vă arestez pentru treizeci de zile, apoi am să trimit dosarul la instanță!
Cristina Rogoz simți un fior prin șira spinării când auzi ușa deschizându-se.
Auditur et altera pars
mi-am înconjurat casa cu un gard de frică
umblau prea multe gânduri suspecte prin curtea mea
îndoiala trecuse pe aici cum se crăpase de ziuă
să-mi spună că Maria se încurcase cu un necunoscut
îi văzuse cum numărseră toată noaptea stelele
și cum își schimbaseră inimile între ei
am dat îndoiala afară din curte într-un acces de furie
zăvorând poarta
rămăsese doar tristețea pe o bancă în fundul grădinii
aproape îi dăduseră lacrimile
Maria se certa dincolo de gard cu toată lumea
de ce se amestecaseră în viața ei
n-aveau niciun drept să-i dărâme iubirea
n-a pretins niciodată că trăiește sau că va trăi
cu un singur bărbat
pentru ea monogmia era o traumă
vai, sentimentele acestea nesuferite!
Starea de vomă
nu mai am putere să lupt cu forțele oarbe ale naturii
cu zbuciumul incoerent al vântului
cu reacțiile necontrolate ale norilor
ale ploii
cu înverșunarea de neînțeles a lui Don Quijote
băgați-mă sub ghilotina purificatoare
a lui Robespierre
despărțirea capului de trup poate fi o soluție convenabilă
un protest împotriva injustei condiții a omului
am ajuns să nu mai cred în nimic
am ars tot fitilul speranței
acum înot în derivă prin ceara fierbinte a vieții
care se va răci până la urmă
peste o mie de ani cineva ne va găsi
în nu știu ce deșert al Cosmosului
și se va mira că nu aparținem niciunei specii umane
cunoscute
că ADN-ul nostru are numai două spirale
că suntem muritori
niște forme primare
amibe
cât să mai îndurăm această tiranie a morții
mileniu patru va fi
cu siguranță
al vieții veșnice
ia-ți înapoi ghilotina ruginită de timp
bătrâne Robespierre
Hamlet nu se mai joacă demult…
Consolare
umbra mea dispăruse, vai, deodată
(se dizintegrase nevăzută ca un atom)
degeaba strigasem şi bătusem din poartă
în poartă
nimeni nu văzuse pe-acolo vreo umbră
umblând fără om
bătrânii spuneau că umbrele-şi însoţeau
trupurile în peregrinările lor
( încoresetate de-o voinţă supremă )
dar umbra mea fugise chiar înainte să mor!
şi-atunci, mă întreb, cum naiba să ies
din această stânjenitoare dilemă?
simplu, fără să priveşti înapoi
( îi auzii glasu-n urechi cum mă scurmă )
dacă am încăput, iubitule, într-o inimă
amândoi
de ce n-am încăpea tot așa… într-o umbră?
Ochi
pare de-a dreptul imposibil să-ți controlezi viața
printr-un ochi de sticlă
e ca și când ai privi lumea
de pe fundul oceanului
(redusă la niște cercuri concentrice și halouri de lumină!)
înconjurat de rechini urcigași
într-un ținut mirific al tăcerii
imaginea din afară
la fel
n-are nicio șansă-năuntru
se zbate agonic între sute de așchii de sticlă
tăioase
ajungând pe retină în sânge
doar chipul tău îngeresc
pe care mi-l amintesc dinainte
se scurge înăuntru-mi
ca o lacrimă
fă-mi o cafea amară
iubito
de-acolo
din acele nebuloase difuze ale minții
și lasă-mă să te recompun mereu și mereu
potrivind toate piesele acestui joc de puzzle
risipite în suflet…
Omul de pe schelă care privește în jos
din înaltul cerului lumea pare un mușuroi de furnici
o desfășurare haotică de linii strălucitoare
de corpuri
de ființe minuscule cu capete mari și picioare nefiresc de subțiri
aflați într-o mișcare brauniană
efectul de paralaxă restrânge spaţiul la un punct chirurgical
în jurul căruia se aliniază tot Universul
imaginarul se suprapune insidios peste realul concret
într-o desfășurare de planuri perpendiculare multiple
și devine credibil
percepția lumii diferă de la omul înrobit de Pământ
la omul de pe schela fragilă a gândului
(în absența unor elemente de comparație)
amândouă reprezentări sunt la fel de plauzibile
de sus tumultul vieții îți apare ca un vortex polar
femeia
în general
ca o curbă
dragostea ca o tangentă la cerc
omul de jos amestecă mortarul în malaxorul ruginit al timpului
și-l ridică cu un scripete spre celălalt
niciun moment al prezentului nu seamănă unul cu altul
fațada realității e ca un mozaic bizantin dintr-o catedrală medievală
omul de pe schelă drișcuiește tinciul încă moale a zilei
peste plasa înșelătoare de gânduri
la știrile de seară se anunță că un om fără identitate terestră
căzuse în gol de la etajul o mie
dispărând în prăpăstiile nopții…