Prezumții

umbra mea dispăruse, vai, deodată
(se dizintegrase nevăzută ca un atom)
degeaba strigasem şi bătusem din poartă
în poartă
nimeni nu văzuse pe-acolo vreo umbră
umblând fără om

bătrânii spuneau că umbrele-şi însoţeau
trupurile în peregrinările lor
( încoresetate de-o voinţă supremă )
dar umbra mea fugise chiar înainte să mor!
şi-atunci, mă întreb, cum naiba să ies
din această stânjenitoare dilemă?

simplu, fără să priveşti înapoi
( îi auzii glasu-n urechi cum mă scurmă )
dacă am încăput, iubitule, într-o inimă
amândoi
de ce n-am încăpea tot așa… într-o umbră?

cu ochiul stâng arunc o privire rebelă
printr-o lentilă,
așez o felie de pământ pe lamelă
și-ascult,
privirea se zbate, devine febrilă,

cumva nu-nțelege și nu poate concepe mai mult.
țărâna amorfă arată ca un fagure într-un stup
cu mii de romburi și mii de striații,
percep peste tot mișcări de-a valma și-n grup
și aud, mai ales, respirații.

adaug o picătură de sânge pe lamă subțire,
mai pun și-un bob de lumină,
aceleași forme bizare mi se-nfing în privire
și se prind ca niște magneți de retină.

încerc să-nțeleg și deschid ochiul drept,
mirajul dispare subit, ca o imagine sumbră,
lentila își lasă fruntea de sticlă în piept
într-un amestec caleidoscopic de lumină și umbră.

degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…

ne purtăm pașii umezi prin ziua aceasta grunjoasă

tăcuți precum liniștea dintre un fulger și-un tunet

călcăm pe cristale de gheață cât oul de pichere

încovoiați  de gânduri

umezeala ni se insinuează frivol pe sub gulere

ne zgribulim înfiorați în inimi

printr-un spațiu fluid și vâscos ca mâzga

pereții de abur curg în șiroaie pe stâlpii de înaltă tensiune

în jurul nostru se-aud țipetele păsărilor dimineții

căzând precum stropii de ploaie

avem sentimentul că devenim două personaje biazre

într-o pânză a lui Picasso neterminată

niște triunghiuri colțuroase de carne

cu ipotenuzele infipte în nori

ne târâm pati***cenzure***r cu ziua în spate

spre o noapte în chinurile nașterii

pe toate ușile găsim doar lacăte ruginite

parcă încontra nevoii noastre de dragoste

care ne alungase din casă…

Se-ntinsese pe o piatră fără să spună o vorbă
nimic
avea buzele cusute cu fire groase de sfoară
şi o tăietură avea de la gât la buric
prin care pruncul se zbătea să iasă-n afară

alături Satana cel negru radia ca un soare de toamnă pietros
urmaşul său se născuse tot din fecioară
ca şi Hristos
iar dacă Dumnezeu îşi botezase pruncul
spunându-i I-sus
de ce nu i-ar zice şi el odraslei I-jos?

am trecut mai departe de locul acela
în fugă
mă săturasem de-atâția I-suşi mesianici
(care promiteau să salveze Pământul!)
şi de-atâția I-joşi care urzeau să-l distrugă...

Adesea vedem dușmanii în lucruri,

Don Quijote îi văzuse în morile de vânt

care măcinau grâul în Consuegra,

 pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,

erau duhurile rele din farmece,

uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,

castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,

exact ca acum,

unii spun că dau pensii bătrânilor

( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,

aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)

alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,

statul de drept e ca strecurătoarea bunicii

( Dumnezeu s-o ierte!),

iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,

fierb în suc propriu

la etajul cincisprezece.

Peste o sută de ani

dacă mă va mai găsi cineva

va zice că am murit din cauza caniculei...

De ești ultimul vagon
La trenul din gară
Așteaptă și călătorul
Ce spre tine aleargă
De zile obosit,
De gânduri hăituit
Bagajul lui…o singură țigară .

Primește-l fără tichet
Nu-i pune întrebare
El trece solitar
Ducând pocalul cu amar
Printre călătorii
Fără destinație.
Lasă-l să privească
Ce lung e drumul spre uitare…

Un șuierat prelung
Și-un strigăt în disperare
Depărtarea o străpung,
Iar trenul s-a pornit
Pierzându-se în timp
Târăște dintr-o gară
Un ultim vagon,
Vagonul ce n-avea scară…

Ecoul încă șuieră
Pașii greoi și obosiți
Sprijiniți într-un baston
Se-ndreaptă spre o  gară…
Spre un alt peron
Să urce-n trenul celor vitregiți.

Doamne

strig în pustiu

de ce mi-ai ascuns inima în spatele ochiului

să nu-mi văd propria durere zbătându-se

ca o cobră între colții mangustei

ce frumos ar fi fost să fi avut inimile la vedere

în culorile calde ale dragostei

sau în cele reci ale urii

să mergi pe stradă și să vezi inimile oamenilor

strălucind în toate culorile curcubeului

să-ți poți alege inima pereche după culoarea propriei inimi

și să îngropi îndoiala

Doamne

de ce-ai creat cuvântul înaintea minții

și l-ai legat pe dedesubt de arhipelagul inimii

unde ai  îndesat și sufletul

de ce-ai făcut din om

cea mai neverosimilă formă de viață

într-o lume la fel de neverosimilă

și ne-ai mințit când ai spus că suntem făcuți

după chipul și asemănarea Ta

vai

cui prodest...

În fiecare zi te aștept la părtășie,

Cu vocea tremurândă și astăzi te-am chemat,

Dar fără să îți pese nici măcar o secundă,

Spatele mi-ai întors și ai plecat!

Când am văzut că seara nu ai timp,

Și după tot zăduful erai obosit,

Am hotărât să îti veghez doar somnul,

Făr’să te deranjez măcar umpic.

Speram că  dis de dimineață,

Îți va fi dor ca să mă vezi și tu,

Și-n stația de-autouz în plină iarnă,

Te așteptam în zdrențe și tăcut!

Când ți-am zărit privirea...

Erai atât de trist copilul meu,

Cu brațele deschise către tine,

M-am avântat iubire să-ți ofer!

Dar...disprețuitor privind la mine,

    Si supărat cu ură ai strigat,

            Cerșetorule!

    Nu-mi pasă acum de tine,

Și nici dacă astăzi pâine ți-ai aflat!

N-am spus nimic, dar mi-am privit în palme,

În rănile-mi adânci ai fost săpat,

Și numele-ți în coasă-mi ți-e gravat,

Copilul meu,de aceea te-am căutat!

Vânzătorul de bonsai răgușise strigând

și făcând plecăciuni scurte:

- Bonsai ,bonsai  la alegere,

avem smochini plângători,

arbori umbrelă și arbori de ceai,

uite, acesta e micuțul arbore de cafea,

și acesta e un jasminium primulinum, adică o iasomie,

avem și ghivece din lut ars,

cu pământ japonez, kiryuzuma și akadama,

adus de la mama lui,

nu trebuie decât să-i arăți un pic de dragoste,  gaijin!

Străinul eram eu.

- Dă-mi un pinus ponderosa! îi zic,

cedând insistențelor sale,

și-mi iau pinul bonsai.

- Să nu uiți să-i scurtezi rădăcinile, gaijin, îmi strigă din urmă,

altfel ajunge la cer!

„Atlfel ajunge la cer…la cer!” îmi reverberează obsedant

cuvintele sale prin minte

înainte s-adorm

ba chiar și după aceea,

bonsai-ul crescuse până dincolo de nori

cu mine pe-o ramură,

nici nu-mi aduc aminte cum am căzut

îmi amintesc doar că pluteam ca o frunză purtată de vânt

că-mi rememoram viața pe repede înainte,

micuțul japonez era tot acolo:

- Ți-am spus doar să-i scurtezi rădăcinile, gaijin!

Acum intră în ghiveciul acesta din lut ars

și roagă-te să te pot vinde!

Melancolia mi-o-nbăt cu alcool,

Iar nostalgia în substanțe fără dop,

Este o seară de amor,

Plină cu lucruri care mă fac să mor.

Lacrimi mi se scurg în cel din ultimul ceas,

Lacrimi pe care le strâng într-un borcan,

Borcan de vise, plin cu fum,

Ce se-nvârte-n juru vieții fără fund.

Respirația-mi vine tot mai încet,

Iar ochii-mi licuresc în luminițe verzi.

Sclipirea din ultimul moment,

Sclipirea pe care nu vrei s-o-ntelegi.

înțepătoare

parfumuri de salvie

domolesc pornirile....

de un violet aprins e

orizontul;

÷

bat clopotele

bisericii de pe dealul Cetății,

Radule,

bat clopotele,

sa-alunge norii negrii

îmbibați de frustrări,

neatinși de

loialitate