Alchimie

necazul cu fotografiile vechi

e că simți viața cum îți întoarce spatele

cum așează în locul viselor

pietre

pentru fiecare vis

câte o piatră

până când simți că te transformă într-un Sisif ambulant

și scoți ștecherul din priza cu vise

să faci loc dragostei

dar și dragostea îți întoarce spatele

așezând în locul inimii

o flacără

care te mistuie

nu știu dacă poți să înțelegi

ce-nseamnă să arzi ca o torță pe rugul durerii

și să nu-ți poți stinge cu nimic sufletul

să urli în pustiu

și să nu te audă nimeni

necazul cu fotografiile vechi

e că te-mping de fiecare dată când le privești

în aceleași prăpăstii ..

mi-e greu să-i descifrez pe oamenii politici

apar cât este ziua de lungă pe ecranele televizoarelor

la concurență cu reclamele comerciale mincinoase

care ne propun vindecări imposibile

bunuri  de ”veșnică” folosință

inutilizabile

Ginkgo Biloba sau tinerețe fără bătrânețe

exact după modelul acesta

ne inundă zilnic viețile cu mizeria lor funciară

de la primul până la ultimul buletin de știri

până la greață

uneori chiar înainte de a răsări Soarele

încât îți vine să-ți iei lumea în cap

să te ascunzi în creierul munților

unde nu pot ajunge atât de ușor

cu fețele lor ruginite din tablă ieftină

insensibile la temperatura ambientală a inimilor

ipocriți până la ultima consecință

fără coloană vertebrală

ca melcii-de-purpură

mi-e greu să-i deosebesc de amibele citoplasmatice

cu funcții de nutriție și reproducere

de șerpii cu clopoței sau vipere

aflați la subsolul lanțului trofic

împinși din tenebrele înfricoșătoare ale subconștienului colectiv

vinovat de existența și proliferarea lor

până la urmă expresia orgoliului și rătăcirii noastre ...  

mi-am propus să inversez sensul lui azi cu ieri

dintr-o scorbură sare năucit pe geam un fluture

tentativele mele de a merge în cap eșuează

cel puțin spune-i „Sărbători fericite!” Smarandei

și hai să ne îmbătăm c-o sticlă de antigel Arcalux

pentru centrale termice

n-o fi dracul mai negru decât găurile negre

e greu de crezut dacă nu schimbi și timpurile verbelor

glonțul din capul lui John F. Kennedy trecuse prin două capete

pe muchia marginii îți tai tălpile până la gât

englezii beau sângele  Ioanei d`Arc în locul ceaiului de la ora cinci

cumva asta înseamnă să scoți castanele din foc cu mâinile ereticului

e foarte greu să schimbi sensurile fără un sens giratoriu

dacă m-aș întâlni cu Dumnezu la o trecere extraterestră de pietoni

l-aș trece strada

pe Pământ își poate purta și singur de grijă

ador diminețile înjunghiate deasupra Mării Negre

în lipsa mișcării de rotație a corpurilor s-ar prăbuși  peste noi cerul

pierderea gravitației ar da sens legii respingerii universale

idioții patetici își tatuează  Harley-Davidson-ul pe creier

n-ai zice că topirea ghețarilor din Alaska are legătură cu dinozaurii

vor supraviețui din nou păsările și peștii Apocalipsei lui Dumnezeu

inversarea polilor magnetici ar fi singura explicație a răului de înălțime al vulturilor

savanții încă mai caută răspunsuri în straturile geologice ale minții

mi-e teamă de adaptarea rechinilor la mersul pe jos

evoluția este la fel de previzibilă ca ruleta rusească

nu m-ar mira dacă m-aș trezi mâine dimineață într-o blană de iepure...

 Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.

     - Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?

     Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.

     Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.

     - Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?

     - ?!

     Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.

     - Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!

     Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.

     - Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?

     - ?!

     - Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?

     Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.

     - Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!

     Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...

     La a doua tură fetiţa se opri căscând.

     - N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?

    Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.

     - ?!

     - Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?

     Mogâldeţele clătinară negativ din cap.

     - Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...

     Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...

- încotro?

- nu știu!

- cerșetorul de colo

pe care-l văd, invariabil,  de-o viață, scormonind zorii,

își plimbă umbra slugarnică de cum răsare și apune Soarele,

se hrănește cu resturi și măruntaie în putrefacție,  

însă merge hotărât  înainte!

- eu cred că se-nvârte într-un cerc!

- dar nu renunță!

- nu mai are la ce!

- întotdeauna există ceva pentru care merită să trăiești:

o floare, o femeie, un vis, speranța în minunea

care se va întâmpla mâine!

- el nu mai speră!

- atunci de ce-ar mai cerși stele?

n-am mai văzut până acum pe altcineva cerșind stele!

Întinde umil palma neagră, bătucită, terminată cu degete lungi

și se vaietă:

-„Miluiți-mă, oameni buni, cu o mână de stele!”

în timp ce oamenii îi aruncă mirați câte-un bănuț galben:

- cumpără-ți singur!

iar el strânge în cocioaba sa de sub bolta cerului

bănuț cu bănuț,

milioane de bănuți galbeni!

- speranța moare ultima! nu-i va ajunge toți banii din lume

să-și cumpere o „mână de stele”!

- nici viața, probabil! toți avem câte un vis luminos înainte!

- eu i-aș zice mai simplu umanitate!

există atâta umanitate în noi încât Universul e prea mic

în comparație cu excesul nostru de omenie

revărsat ca un fluviu peste inima acestui biet cerșetor

îndrăgostit de stele…

pare destul de complicat s-o iei de la capăt

fără să știi dacă nu va fi tot cum a fost

nimeni nu poate să-ți răspundă

la această întrebare esențială

ca să fii pe deplin sigur

pentru că altfel

ar fi tragic

și nu văd cum ai mai putea începe încă o dată

fără să pui o virgulă

pare destul de complicat să-ți cauți înc-o dată

iubirea

să te întorci la aceeași femeie eșuată ca un Boeing 747

pe Calea Moșilor

(un fel de seherezada din O mie și una de nopți

în reprezentarea lui Picasso!)

perorând despre cum te-ai arunca tu de pe cel mai înalt vârf

al planetei Pământ

din dragoste

iar ea

ca toate femeile

să te creadă

ba chiar să și verse o lacrimă

pare la fel de complicat să pui între paranteze

această ecuație

în care moartea e singura necunoscută

altcineva trage dedesubt linia

noi fiind întotdeauna sub linie

un șir de numere iraționale

de adunat sau scăzut

după anumite reguli strict matematice

cum ar fi implicația logică⇒ sau operatorul pentru negație ¬

nu-i clar dacă ai existat vreodată cu adevărat

vopseaua de pe șevaletul meu sub formă de inimă

s-a uscat  peste noapte

lângă tabloul neterminat

mă îndrăgostisem de propria-mi închipuire

în dreptul gâtului tău

unde m-am oprit  o clipă să-mi trag respirația

a fost însă destul ca tu să te smulgi din vraja gândului

și să dispari

am rămas cu gustul amar al poetului părăsit de cuvinte

la mijlocul drumului

cu imaginea ta nebuloasă

zăvorâtă în turnul de fildeș al amintirii

cu pen***cenzure*** încremenită în fața oglinzii amăgitoare

Doamne

strig abia auzit dintr-o lacrimă

dă pagina aceasta nescrisă cu Galateea înapoi

ai răsfoit-o prea repede

și lasă-mă să termin acest tablou al iubirii divine

trecut prin ascuțișul dălții lui Pygmalion

cât încă îmi mai pot număra bătăile inimii…

Pe ale vieții izvor 

se vărsa al meu dor.

Ceva netrait, 

ceva nemaipomenit 

Cand închid ochii nu mai văd numic

pentru ca acel ceva candva a pierit 

la o viața frumoasa candva visam 

dar când adorm doar coșmaruri văd in somn

si ziua e la fel de-altfel 

cum scap de-al vieții umor?

Iubirea nu se arată usor 

Fericirea nu răsare in zori 

Cum pot eu trai asa 

Cu o inima de catifea?

Tabloul pare-a fi perfect 

fara oameni cuprinși in portret 

Dar inima-i iubeste asa 

Si eu fac parte din mulțimea asta 

Totu-i defect asa perfect 

unde-i Frumusețea din defect ?

Totul pare-a dispărea 

Si odată cu totul și fericirea 

Cum să te scot din mintea mea,

Când amintirile tale sunt ca un râu,

Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,

Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,

Cum să te scot din mintea mea?

Cum să te scot din mintea mea,

Când numele tău răsună în fiecare silabă,

Ca un ecou ce se îndepărtează,

Dar mereu revine, în fiecare noapte,

În fiecare zi, în fiecare vis?

Cum să te scot din mintea mea,

Când umbrele tale dansează pe pereți,

Când pasul tău încă răsună în inima mea,

Chiar și atunci când încerc să-l ascund,

Când mă pierd în zgomotele lumii?

Cum să te scot din mintea mea,

Când fiecare loc îmi amintește de tine,

Când parfumul tău plutește în aer,

Și în fiecare respirație te simt prezent,

Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești acolo, în toate culorile,

În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,

În fiecare pas pe care îl fac,

În fiecare clipă când mă gândesc la noi?

Cum să te scot din mintea mea,

Când dorul de tine devine un amestec de dorință

Și renunțare, o luptă între ce-a fost

Și ce nu va mai fi niciodată,

Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,

Care nu se vindecă, dar se adaptează,

În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,

Fără să o pot ignora sau șterge?

Cum să te scot din mintea mea,

Când chiar și uitarea are chipul tău,

Și mi-e greu să mă desprind, să te las,

Chiar și atunci când simt că nu mai pot,

Când am învățat, într-un fel sau altul,

Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.

Cum să te scot din mintea mea?

Poate că nu trebuie.

Poate că tu vei fi mereu acolo,

Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,

Pe care o voi purta cu mine,

Până când voi învăța să trăiesc cu tine,

Chiar și când nu te voi mai căuta.

Mama este o rază de lumină. E fiinţa care mi-a dat viaţă, Are inima curată şi senină Şi m-a legănat cu drag în braţe. Mama este dor nemuritor, Este curcubeul care răsare după ploaie. Ea mi-a spus pentru prima oară ce înseamănă dor Şi ma învăţat să-l aştern pe foaie. Mama este ca pomul care înfloreşte primăvara, Ca floarea care înfloreşte în grădină. Este ca soarele care răsare vara Într-o zi caldă şi senină. Mama e tot ce am mai sfânt în lume E ca steaua cea divină, Care a vestit venirea lui Iisus pe lume, Mama e raza mea de lumină. poezie de Vladimir Potlog

Who loves the Sun, loves the Moon, looks up to the Stars and feels the wind. Who loves the Sun is letting all the pores to get the full caressing from the rays and the warmth from Sun's close proximity, even if is on the other side of the world. We shine like a Sun, we shine with the Sun and we are the wind from the whispers of the Moon. Who loves the Sun, My little Star?

în locul tău va apărea sigur altă femeie însingurată

(nu-mi explic de ce toate femeile singure poartă colanți negri

și sutiene albastre!)

știe că te aștept și că s-ar putea să întârzii ca avionul de linie Blue- Air

din Regatul Unit

din cauza rafalelor de vânt de pe Canalul Mânecii și de pe țărmul peninsulei Bretagne

adică vreo oră

destul cât să croșeteze spațiul rămas între cele două zboruri

prin fața ochilor mei

cu o sută de iglițe

inutil

se anunță rafale de vânt și la Köln

la Viena

Zagreb și Belgrad

până mâine nu mai e nicio speranță

.

va trebui să dorm în singurul zgârâie nori cu hotel și tersă spre cosmos

din capătul terminalului patru

altul nu mai există

în locul tău voi găsi probabil femeia însingurată de pe aeroportul Cardiff

croșetând

însăși  viața mea este o broderie de zboruri și vânturi

fără chipul tău virtual din mijlocul pânzei albe a gândului

cusut cu fire de aur

m-aș pierde pe aeroportul acesta...