Ars poetica

Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
într-o lume strânsă de gât a consoanelor
urletul jalnic al lupului zgârie oasele
n-a-nceput încă dansul nupțial al scheletelor vorbitoare
al poeților înjunghiați
al femeilor frigide
purgatoriul cuvintelor a devenit neîncăpător
singurul grup de cuvinte admis este pe-a mă-tii
în toate sensurile...

în noaptea aceasta albă și neliniștită

ca un zbor de lebădă

mai lungă decât toate nopțile anului

care își dă sufletul

am uitat colivia cu păsări măiestre

deschisă

mă întorsesem o clipă în timp

nu mai mult de o clipă

însă destul ca să rămân fără nicio pasăre

înconjurat de liniște

de sloiuri reci de liniște

singur

de mâine va trebui să-mi caut alte păsări măiestre

frumos colorate

nu pot lăsa colivia goală

cele mai multe au plecat spre alte meleaguri

răsfățate de Soare

cele care au rămas s-au ascuns prin scorburi

din calea frigului

nu-i simplu deloc să găsești o pasăre măiastră

în mijlocul iernii

îmi spune Dolores

mai ușor găsești o femeie

care să-ți mângâie fruntea

în liniște

să-ți dăruiască o colivie de aur plină de vise

cât o mie de păsări măiestre

haide

mai bine

să ne resetăm inimile

la zero și un minut

să desfacem ultima sticlă de șampanie

și s-o luăm de la capăt...

Sst! să nu treziți cumva sufletele elefanților

adormiți

puțini au privilegiul să verse o lacrimă

pe-o bucată de fildeș

într-un cimitir al elefanților singuri

din care lipsesc crucile de piatră

florile vii

dragostea omului

înclinați-vă capetele în fața acestor oase îngălbenite de timp

neîngropate

de milioane de ani sufletele neprihănite ale elefanților

umblă prin grădinile nesfârșite ale Cerului

aducând zâmbetul pe buzele Marelui Creator

.

elefanții își plâng și ei morții ca și noi

oamenii

îi poartă cu dânșii zile întregi

pe cei bolnavi și bătrâni

îi lasă să plece singuri în ultima lor călătorie

aici un elefant îndrăgostit de viață s-a prefăcut în stâncă

când vântul lovește fără milă în inima pietrei

se aud țipetele de durere ale elefanților vii din Chobe

și zgomotul asurzitor al lacrimilor celor rămași

.

Sst!

lucrurile sunt mai complicate decât crezi

în adâncurile întunecate ale ființei

nu poți scoate apă din fântâna arteziană

a inimii

sau desena pe o coală de hârtie

chipul seducător al dragostei

dragostea n-are chip

e ca vântul acela călduț de primăvară

care bate o dată pe an

și-ndoaie copacii până la pământ

le rupe crengile

le împrăștiile frunzele și păsările

lăsându- i în urmă descumpăniți

despuiați

descărnați

cu viața pe margine

nu e numai chimie organică

cum spun învățații

chimia apare mai târziu

există ceva ancestral care ne trăiește pe ascuns

ca vâscul de sub coaja de plop

sau ciuperca agățată cu dinții de algă

inima mea n-a tresărit decât atunci când

nu mai era nimic de făcut

chimia

da

a înfăptuit restul

de aceea îți spuneam mai înainte

cu inima îndoită

că lucrurile sunt mai complicate decât crezi

în adâncurile întunecate ale ființei…

Adesea vedem dușmanii în lucruri,

Don Quijote îi văzuse în morile de vânt

care măcinau grâul în Consuegra,

 pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,

erau duhurile rele din farmece,

uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,

castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,

exact ca acum,

unii spun că dau pensii bătrânilor

( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,

aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)

alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,

statul de drept e ca strecurătoarea bunicii

( Dumnezeu s-o ierte!),

iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,

fierb în suc propriu

la etajul cincisprezece.

Peste o sută de ani

dacă mă va mai găsi cineva

va zice că am murit din cauza caniculei...

singurul gest important în dimineața aceasta zgribulită

de noiembrie

este să-ți calci umbra  pe coadă

să-njuri printre dinți toți sfinții cu atribuții în cuantica norilor

să-ți bagi picioarele în ea viață

în el serviciu 

unde trebuie să semnezi neapărat condica

să răspunzi la același stupid

How are you men

care te scoate din minți

s-asculți conversațiile despre vreme

despre politică

pe-o vreme ca asta nu dai afară din casă un câine

nu poți ignora condiția câinelui de-a fi câine

cum să dai afară un câine

întreabă  și șeful retoric

ridic din umeri

da

mă gândesc

nu-i  corect  să dai afară din casă un câine

pe o vreme ca asta

cu omul e altceva

fak you men

câinele însă e sfânt

e cel mai credincios prieten al omului

femeia pune întodeauna condiții

câinele te iubește necondiționat

latră

nici nu mai contează dacă are pureci

limbrici

dacă face pipi pe covorul turcesc din sufragerie

cu seherezada

n-avem noi reacții la alte rahaturi

precum statul de drept

diaspora

apropierea planetei Nibiru

suntem penibili…

În zorii zilei m-am trezit

Cu zâmbet blând pe față

Și cu un mare dor de viață.

Dar drum-mi era înzepezit.

Un gând fugar s-a înfiripat.

Cu haine groase și mănuși,

Cizmele noi ce le obținuși,

Acum corpu-i perfect echipat.

Mii de sentimente calde și pure

Albul zăpezii mi-a insuflat,

Echilibrul în viață l-am aflat,

Inima-n bătăi de aripi de fluture.

Emoțiile în suflet au inundat,

Creând un ocean de bucurie,

Ca și când o primăvară timpurie

Toate relele le-a scufundat.

O punte strălucitoare s-a creat

Între anotimpuri și al meu suflet,

Ființa zburdând ca într-un balet

Parcă din ceruri divin a procreat.

Iubire crudă abis rece blestemat,

Tabloul tău este imposibil de pictat,

Pictorul din mine urlă zi de zi neîncetat

Ultimul său tablou rămâne neterminat....

Tot încearcă să picteze prin cuvinte 

Vrea să expună tot ce inima îi simte 

Dar mereu se pierde prin cuvinte 

Este haos total la el în minte............

Doamne,nu cred că-merit tot ce-mi dai,

 Deși , am greșit ca fiecare, vreau să ajung în rai.

Nu știu cât de grele-s păcatele mele,

Dar văd în jurul meu azi numai rele.

Nu știu pentru cine curg lacrimi și oftez,

Pentru cine am dreptul, să pledez?

Părinții ce-și pierd copii prin lume?

Copiii cu mintea tulbure ce-și molestează părinșii?

Părinții, care au muncit pe brânci, să le fie copiilor bine?

Copiii părăsiți, care au ieșit la lumină cu cuget curat?

Unii, s-au înrăit, sau apucat de hoții și furat?

Doamne, acum m-am luminat și văd mai bine,

Am pe cineva acolo sus , care are grijă de mine,

Parcă, toate cele rele, nu mă ating....

Eu nu am necazuri, pentru care să plâng....

Doamne, tu le știi pe toate și le vezi 

Muritorii au multe păcate, dar trebuie să-i crezi

Pedepsește-i pe trădătorii de țară și pe cei de afară

Oprește măcelul dintre frați și popoare,

Pwdepsește-i pe cei vinovați, vărsătorii de sânge 

Și cred că muritorii nu vor mai plânge

Toata lumea e cu grupul lor. 

Stand in clasa uitându-mă împrejur, 

Nu as sti unde aș veni. 

Cu buzele pecetluite, 

Ma uit în jur si analizez. 

Stând în bancă, retrasă. 

Mă simt precum Anna Frank. 

Voia atâtea să spună, 

Dar știa că nimeni nu înțelegea, 

Așa ca in jurnal își scria. 

Așa ma simt si eu, 

Aș vrea atâtea sa spun, 

Dar nimeni nu ar înțelege întrebarea mea. 

Și mai am  atâtea de întrebat, 

Dar nimeni nu ma cunoaste pe mine cu adevarat. 

Am început să tac, 

Fiindcă lumea nu știe despre ce subiect vorbeam. 

 Aș vrea atâtea sa tot spun

 Și sa imi dau cu parerea, 

Cum este realitatea asta, 

Dar uneori este mai bine să taci

Și să aștepți persoana potrivită.

Tăcerea noastră răsună tare,
În fiecare pas făcut pe drum,
Cuvintele au murit de mult,
Iar timpul doar ne poartă prin fum.

anemone,

desprinse, parcă, dintr-un tablou de

Luchian,

răsfirate-s pe marginea drumului.

÷

masca tiranului

pătată-i de

neîncredere.