Nirvana

niciodată viața nu e îndeajuns de încăpătoare

rămân permanent lucruri de terminat

altele de început

la un moment dat nu mai e loc să arunci un ac

între acestea

să  le așezi într-o anumită ordine

pe cele neimportante

în debaraua cu schelete cuminți

pe cele strict necesare

în lista scurtă cu priorități

și  iluzii

din păcate nu se întâmplă așa

viața are regulile ei

cel mai adesea de neînțeles

aduce în prim plan întâmplarea

hazardul

instaurând propriu-i liber arbitru

crezi oare că noi ne-am întâlnit întâmplător

în dimineața aceea de martie

în cimitirul acela cu cruci și strângeri de inimă

mai fuseserăm pe acolo de sute de ori

să ne plângem în liniște morții

trecusem unul pe lângă altul indiferenți

ca două planete care se rotesc invers

una față de cealaltă

și deodată

trezit parcă din vis

am văzut Soarele strălucind în ochii tăi

arzându-mi inima

și din clipa aceea nu te-am văzut decât pe tine

trăindu-mă…

Ma predau tacerii chiar si atunci

Cand sunt plina de durere

Pentru a explica tot ce s-a intamplat

Inca ma distantez de toata lumea.

Chiar si atunci cand sunt pe cale sa ma inec,

In singuratatea mea...

Fug de lucrurile care, mi-ar construi identitatea,

Invingand disperarea.

Unde ajung in aceste ultime zile in care aman totul?

Ce fel de inselaciune si durere ma asteapta in viitor?

Nu pot sa dorm niciodata

Cand ma uit inapoi, pierderile mele par a fi primele.

De ce ma confrunt cu toate acuzatiile?

Pe cheltuiala a ce?

O multime de lucruri prin care am trecut, pentru nimic?

Viata imi datoreaza linistea de mult asteptata.

Daca sorta a vrut asa  sa ma pierd in lipsa ta 

sa incerc sa ma tin de mine ca pot mai mult ca si ori cine ! 

as putea dar nu am de ce cand pentru mine nici sorele nu mai arde 

tot ce arde acum este sufletul meu care plinge pentru ca nu stie de ce eu 

traiesc aici si acum plina de frici si tu nu esti aici sa ma ridici 

inca nu stiu de ce eu sau mai bine zi de ce tu ;de ce tu ai disparut 

as fi vrut sa pierd ori ce pe lume asta mai putin pe tine frate ......

(publicat de ana maria stoica fata pierduta)

din senin,

un vânticel ridică

frunzele uscate de prin despuiate livezi;

vârfurile căpițelor

erau purtate deasupra colinelor,

asemenea unor păsări flămânde și speriate.

fulgerele însoțite de tunete

sfâșiau cerul.

o ploaie măruntă înmuie întreaga simțire, 

în timp ce, sunetele clopotelor-

cu săgeți de lumină,

străpungeau

bolta-ncrâncenată...

răgaz pentru rugăciune...

Și dacă aș vorbi cu luna

Și aș cânta sumbru-n arcuș,

Mi-ar fi sufletul furtuna

Ce lăsă-n urmă pași de tuș.

Și alinări de ar mai fi

Pe parcursul vieții mele,

Inima mi-aș jertfi,

Să-ți pot uita și numele.

Fericirea de-aș găsi

Ca să nu te mai aștept,

Te-aș lăsa, te-aș părăsi

A mea cale s-o îndrept.

Viață cu amărăciune

Și de lacrimi plină,

Scrie eul cu-n tăciune

Versuri pline cu lumină.

Cuprins de frică-n întuneric

Și-nsetat de foc,

Muză, ecoul liric,

Șoapte suave puse-n joc.

Ochii mei obosiți, privesc în jur cu o privire subțire monotonă

Eu,  în fiecare zi vreau să plec din lumea plictisitoare în care îmi mor visele plăcute

Și nu sunt gata să mă întorc     chiar și pentru cea mai sfântă icoană

Sunt propriul meu idol, care alege  fără dubii dorințele demult cerute

În capul meu, se petrece doar o nebunie completă cu balul dracilor ce nu se mai termină

Și foamea de  călătorii apare și gândurile mele nu pot fi satisfăcute

Caut doar acele lumi pline pline de libertate  și pline de spații a marilor cu apă lină

Pot să creez universuri, printr-un singur gând și să distrug orice adversitați noi apărute

Doar un pix vechi  în mâinile mele și câteva foi  rupte din vechiul meu caiet

Pot scrie orice fără cuvinte inutile, folosind doar gândul perfect și fără motive rele

Scriu despre toate visele mele, care m-au străpuns așa de tare cu la atins dragostea pe un poet

Scriu despre celelalte lumi, care mi-au captat sufletul cu glasul lor ce seamană cu glasul iubitei mele

Există o lume în care nu mai este frica și minciuni, în care nu există nicio durere unei bune fete

La urma urmei, există puterea  dragostei și puterea propriei voințe mele și a tuturor

M-am săturat de pereții aceștia care mă țin în lanțuri cu greutatea de sute de regrete

Și lumea este atât de plină de scene crude și oameni blocați în gândurile lor

La urma urmei, fiecare om  este un sclav al lumii pe care o doreste

Dar lumea care este construită în suflettul și mintea omului nu ar trebui să aștepte zorile frumoase

Suntem atât de puternici încât putem crea orice minune pentru care orice om trăiește

Și să  gustăm acest fel de mâncare extraordinar uitând de vremurile  dureroase.

Încă mai simt umezeala londoneză în oase,

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas undeva în urmă

cu miriapodele și coleoperele lui dizgrațioase

mișunând peste tot,                                

cu miliardele lui de melci mucilaginoși, păianjeni vampiri și larve,

încă mai cred că bătrânul Albion seamănă tot mai mult cu o mlaștină,

nicăieri n-am văzut mai multe cărămizi și blocuri de piatră

disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,

trase la indigo,

în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte și apă

( din care doar crocodilii lipsesc!),

în megalitice catedrale, fără cruci sau icoane…

Prima senzație este de prăbușire în timp,

în Ev Mediu,

printre inși zgrunțuroși, încremeniți în tipare,

cei mai mulți ridică din umeri când îi întrebi de Shakespeare,

unii  scriu cu mâna stângă, de-a-ndărătelea,

alții beau wischy și-ți povestesc despre strămoși lor cuceritori,

(despre cum aceștia deveniseră  stăpâni  de sclavi în Indii!),

pe M1 se oprește circulația jumătate de zi să treacă o rață

urmată de douăsprezece rățuști crăcănate,

la naiba, aici totu-i pe dos, se trăiește mecanic, prin repetiție,

mașinile au volanul pe dreapta și circulă pe dreapta,

mâncarea are gust de pământ putred și pește

chiriile sunt mari

cuvântul cel mai des folosit este „abuz”,

cu  o mie de înțelesuri,

și desigur, my queen,

fără nicio logică….

Doamne

strig în pustiu

de ce mi-ai ascuns inima în spatele ochiului

să nu-mi văd propria durere zbătându-se

ca o cobră între colții mangustei

ce frumos ar fi fost să fi avut inimile la vedere

în culorile calde ale dragostei

sau în cele reci ale urii

să mergi pe stradă și să vezi inimile oamenilor

strălucind în toate culorile curcubeului

să-ți poți alege inima pereche după culoarea propriei inimi

și să îngropi îndoiala

Doamne

de ce-ai creat cuvântul înaintea minții

și l-ai legat pe dedesubt de arhipelagul inimii

unde ai  îndesat și sufletul

de ce-ai făcut din om

cea mai neverosimilă formă de viață

într-o lume la fel de neverosimilă

și ne-ai mințit când ai spus că suntem făcuți

după chipul și asemănarea Ta

vai

cui prodest...

 din robinetul meu de la baie picură timpul

pic-pic-pic

cineva a oprit apa rece de ieri

îmi amintesc

ciudat e că și-n cadă curge tot timp,

la fel în chiuveta din  bucătărie,

nu-mi vine să cred,

cum aș putea admite așa ceva

mă-ntreb

nu m-ar crede nimeni

cum mi-ar sta să mă spăl pe mâini cu chestia asta,

domnule Kafka,

să fac duș,

să-mi prepar micul dejun,

cafeaua

și să nu-mi pierd mințile?

am știut că nu exiști cu adevărat

mi-am ascultat inima

care a mai bătut și-n alte piepturi

în alte vieți

și nu te-ntâlnise

nu auzise despre tine

asemenea zvonuri circulă printre inimi

dar eu n-am încetat să te caut

Poezie

femeie de moravuri ușoare

metresă

te-aș compara cu Diane Poitiers

însă nu pot

te apropii mai degrabă de flușturatica

Marguerite Gautier

o damă cu camelii otrăvite

accesibilă tuturor

degeaba ostenesc Cavalerii Mesei Rotunde să găsească urmele Sfântului Graal

potirul din care a țâșnit sângele lui Hristos

ești chiar tu

Poezie…

E greu să definesc acest sentiment misterios de dragoste

față de lucruri și oameni

probabil pentru că nu putem trăi unii fără de alții

dar parcă mai e ceva în plus

inima

care operează cu alte unități de măsură

ascunse la Facere

precum frumusețea

armonia

intuiția fără cusur

lumea văzută de spirt fără inimă e cât un grăunte

omul care e modelul perfect pentru toate cele ce sunt

trebuie să cântărească faptele vieți

natura

Universul  în toată splendoarea lui

dincolo de puterea de cuprindere a ochiului

cu inima

în unități de simțire lambda

un amestec ideal de suflet și inimă

care întreține la parametrii normali ai vieții

arderea…

există zile în viața mea când mă cutremur

pe o scară Richter de la unu la zece

(cel mai adesea spre opt!)

atunci se prăbușesc toate castelele de nisip construite în mine

și mă trezesc dintr-o dată singur printre ruinele minții

printre mormane de moloz și cadavre

desprinse din gânduri

cine n-a văzut zidurile Ierihonului dărâmându-se ca-ntr-un joc de puzzle  

n-a văzut nimic

nu poate să-și imagineze ce este în mintea mea

pe care o simt ca un obiect fizic

înțepenită între oasele craniului

separată de trup

oglinda din perete îmi arată un om bântuit de un spirit malefic

parcă ar semăna cu bunicul plecat intempestiv la cules de stele

cineva îmi spusese că oglinzile din casa în care se află un mort

trebuie acoperite

uitasem

deja îmi văzusem propriu chip în oglinda eternității

în care apăream mort

și mă cutremur

nu știu cum mi-a venit o asemenea prostie în cap

dar acopăr oglinda

ba chiar mă bate gândul s-o sparg pe ascuns

să rup fila aceasta din Cartea Destinului

ca Polichinelle

mintea mea e plină de contradicții

nu-și asumă niciodată nimic

nu te poți baza pe reacțiile ei instinctive

pe contrareacțiile ei

conștiința morală îmi apare ca un simplu  proces entropic

de dezordine și de destructurare a  minții

în termenii celei de-a doua lege a termodinamiici

un efect secundar al creșterii entropiei

sfârșitul...