Euridice

necazul cu fotografiile vechi

e că simți viața cum îți întoarce spatele

cum așează în locul viselor

pietre

pentru fiecare vis

câte o piatră

până când simți că te transformă într-un Sisif ambulant

și scoți ștecherul din priza cu vise

să faci loc dragostei

dar și dragostea îți întoarce spatele

așezând în locul inimii

o flacără

care te mistuie

nu știu dacă poți să înțelegi

ce-nseamnă să arzi ca o torță pe rugul durerii

și să nu-ți poți stinge cu nimic sufletul

să urli în pustiu

și să nu te audă nimeni

necazul cu fotografiile vechi

e că te-mping de fiecare dată când le privești

în aceleași prăpăstii ..

am crezut mereu în predicțiile lui Nostradamus

neîmplinite

la naiba

trebuie să crezi în ceva

nu poți sta toată viața indiferent

pe marginea șanțului

să numeri stelele

sau găurile negre din Univers

ca și când ai trăi veșnic

legile fizicii ne spun altceva

într-o bună zi se va sfârși totul

se cuvine

așadar

să te obișnuiești cu gândul acesta

mayașii vorbeau încă de acum două mii de ani

despre Nibiru

care se-apropie

apostolii despre Apocalipsă

unii îi zic „încălzire globală”

alții altfel

tu îți dai cu ojă incoloră pe unghii

absentă

te piepteni și arunci câțiva bănuți în poșetă

să ai cu ce plăti vămile…

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul

locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile  Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...

nu știu ce mă enervează mai mult

fake news-urile pe care liberalii

și „salvatoriii” României

mi  le bagă pe gât

de  la tejgheaua cu ștevie a opoziției

sau correct news-urile marilor zilei

încărcate de culpabilitate și obsesii compulsive

de la prânzul cu bucate alese al Puterii

habar n-am

cert e că mă enervează bucătăria moleculară

a neamțului

răspopit

pe cârca și sângele inepuizabil al poporului

în fapt

o banală „spumă” de castraveciori murați

în oțet

introdusă într-un tub „spray”

care devine pufoasă

datorită presiunii care o împinge în afară

ne purtăm pașii umezi prin ziua aceasta grunjoasă

tăcuți precum liniștea dintre un fulger și-un tunet

călcăm pe cristale de gheață cât oul de pichere

încovoiați  de gânduri

umezeala ni se insinuează frivol pe sub gulere

ne zgribulim înfiorați în inimi

printr-un spațiu fluid și vâscos ca mâzga

pereții de abur curg în șiroaie pe stâlpii de înaltă tensiune

în jurul nostru se-aud țipetele păsărilor dimineții

căzând precum stropii de ploaie

avem sentimentul că devenim două personaje biazre

într-o pânză a lui Picasso neterminată

niște triunghiuri colțuroase de carne

cu ipotenuzele infipte în nori

ne târâm pati***cenzure***r cu ziua în spate

spre o noapte în chinurile nașterii

pe toate ușile găsim doar lacăte ruginite

parcă încontra nevoii noastre de dragoste

care ne alungase din casă…

Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă

era de fapt o forțare a metaforei

prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului

pentru că nicio poezie nu pornește din inimă

și nu se aseamănă cu nimic cunoscut

o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă

și nu are grad de comparație

nu

poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții

ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului

sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia

cu degajare de făcări

lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului

undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei

( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.

Și din puținul meu,ți-am dat și ție.
Și din surâsul meu ,pe tot la-m dat.
Am împărțit cu drag și bucurie
Speranțe dulci din suflet sfărâmat.

Căci, am crezut că bunătate-ai dreaptă
Și am crezut că peste tot e așa ...
Făr a clipi și cu privirea oarbă
Să-ți pui nădejdea-n oamenii ,din fața ta

Am mai crezut că tot iubind din suflet,
Forțezi furtuna să se risipească
Si că în suflet negru ,poți sădi lumina
În el s-aduci mici raze de speranță

Cine a creat cuvântul bunătate?
Și cine a-șters de mult cu el pe jos?
Ce om nebun să fi ? Câte păcate ?
Sa-l vinzi lu necuratu fără rost !

Retrospectiv ,acum, privind la tot
Încerc să înțeleg natura umană.
Sa-ți vinzi la diavol suflet fără rost?
Ce să primești pe el? Iluzii ce se sfarmă!

Poate că doar așa-i natura umană.
Să le-nțelegi pe toate-i de prisos
Și diavolul e tot cu chip de înger
Și el a decăzut din cer împărătesc.

prin perdeaua brodată cu fluturi

luna încețoșată

adâncește tăcerea

valuri de umbre

se izbesc zgomotoase

de crengi de mesteacăn

De ce trece toată viața-n van,

Mai mereu în goana după ban?

De ce trebuie să suferim atât,

Neputând să-i punem punct?

Of, tu ban nenorocit,

Multe familii ai făurit,

Doar pe interese nebune,

Pentru tine și avuție.

De ce dezbini familii,

Despărțindu-i de-a lungul vremii,

Aducând doar durere și necaz,

Vieți trăite fără haz?

Iar, în al ispitei viclenii,

Tu, banul, ochiul dracului,

De ce aduci atâta durere,

Lăsându-ne fără putere?

Ce să facem noi,

Pentru a scăpa de voi,

Nenorocite hârtii colorate,

Să nu vă mai ducem în spate?

Și să ne regăsim fericirea,

În ale măreței iubiri taine,

Lăsând totul în voia sorții,

Găsind pacea-n lucruri mici.

Doar atunci vom simți libertate,

Scăpând de povara hârtiilor colorate,

Trăind viața cu-n suflet curat,

Fără de griji și fără de păcat.

Să uităm de-ale banilor ispite,

Să ne bucurăm de aceste zile,

Și să trăim măcar dată cu adevărat,

Într-o lume sinceră și demnă de admirat.

O scumpă ,minunată mamă

Mi -as fi dorit sa -ti spun mereu

Dar tu din viața noastră crudă 

Ai ales drumuri teleleu.

Nu te-ai gândit ca-n urma ta 

Lași durere ,lacrimi și suspine 

O tu inconștiență mama

Tu te-ai gândit numai la tine.

Nu ti -ai simțit copiii bolnavi,

Nu te n ntrebai dacă sunt bine 

Când noi stateam pe prispa casei,

ne întrebam "mama mai vine?"

Și asa treceau nopți de vara 

Iar eu priveam la stele

Eram atent ,le-numărăm,

Puteam să jur cu adevărat 

 Ca tu tu ești una dintre ele.

Tu singura ti-ai ales destinul

Ai ales sa nu ne iubești.

Acum copiii mici sunt mari 

 E prea târziu sa te căiești.

Ai ajuns bătrână acum 

Timpul e neiertător 

Tu vii acum si chiar implori

Sa ceri iertare tuturor.

O tu inconștiență mamă 

E prea târziu sa mai repari 

Trecutul nostru cel amar 

Nu poți topii niște ghețari.

Acum sunt bine vindecat 

Eu cu gândul m-am împăcat .

O scumpă minunată mamă.

Nu te -a durut ,nu ți- a păsat.

Nici în ochii nu nu ne-ai privit 

Ti -aruncat geanta pe umăr. 

Intr-un moment tu te-ai oprit.

Dar după iar te-ai răzgândit.

Iti spun acum la revedere 

Cu vocea fără de regret 

Căci tu în amintirile mele 

Nu ai contur și nici portret.


Serban Ion Georgian

De ce plângi neîncetat,

Copil plăpând, nevinovat?

Știi că nu ești tu de vină,

Pentru viața ce declină.

De ce ești îndurerat,

Când totul s-a destrămat?

Tu nu știi că totu-i scris,

Ca și-un vis ce-i interzis?

De ce ție sufletul scrum,

Acum la început de drum,

Și nu încerci să-ți revii,

Cu gândul să-l reînvii?

Iar când totul e prea greu,

Nu-ți uita credința-n Dumnezeu,

Și-ncearcă cât mai curând,

Să-l aduci în sufletu-ți blând.

Dar iată, lacrimile curg șiroaie,

Într-o lume rece și plină de uitare,

Copilul rămâne fără speranță,

Cu inima veșnic spulberată.

Și-n noaptea neagră și pustie,

Se pierde într-un vis ce fuge,

Cerând scăpare din acest calvar,

Cu lacrimi de-un gust amar.

Astfel, rămâne iar dezolat,

Sub cerul trist și înnorat,

Copil plăpând, fără de vină,

Cu-n destin necruțător sufletul săi stingă.

E vocea mea pe care o aud?

Atat de gol rasuna-mi gandul

De nici nu mi vine sa ascult

La cat de -ncet  șoptește-n gol

Ecoul mut.

Ca intr-un vis paralizat mi- e glasul

Cand vreau sa strig si sa alung

Dorul de tine , ecou mut…

Cu pumni lovesc in trista-mi cale

Peretele din lut!