Euridice

 apoi a plecat

pe nebăgate de seamă

în vârful degetelor

ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf

cu umerii aplecați

bâjbâind prin întunericul dintre rânduri

fără să spună nimic

simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele

și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit

îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului

și  înțelese că nu mai eram acolo pentru ea

pentru nimeni

poate că nici nu eram

nu știu

îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri

îngenuncheaseră dintr-o dată în flori

că sufletul meu înota în derivă

într-o mare încremenită în alb

că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți

deasupra unei corăbii părăsite

cum să mai ies din această gaură neagră

mă-ntrebam

zdrobit în propria-mi liniște

ne-am  lăsat cuprinși de fiorul acesta primăvăratic

al renașterii

alunecâd pe nebăgate de seamă

într-o văgăună neumblată de timp

unde ne îngropasem nu de mult 

cadavrele gândului

amintirile vii

ai zice că am nimerit din greșeală într-un cimitir fără cruci

în care morții își scot capetele din mormintele ninse

privește în jur

iubito

ultimile țopăieli ale iernii fac ravgii în flori

ne îngheață oasele

dar noi nu simțim frigul

ronțăim Croco Sticks

la pungă

ne prostim

și nu înțelegem de ce ne părăsesc sufletele

alergând fără nicio noimă înaintea timpului…

nu cred că-i bine să forțezi dialectica

dinăuntru lucrurilor

să accentuiezi contradicțiile din sânul

materiei      

interacțiunile ei

să vezi în locul Saharei

imensa jungla a Amazonului

sau în locul amantului reginei Marii Britanii

de acum o sută de ani

pe Oliver Cromwell

de la mijlocul secolului XV

acțiunea omului

în general

ține de metafizică

de o cuantica misterioasă a instinctului

definită științific constanta lui Plank

sau neștiințific

pulsație

precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece

care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții

într-o succesiune dizarmonică de țipăte

exprimată în radiani

și acțiunea propriu-zisă

rezultanta cinetică

măsurabilă în joule pe secundă

constanta lui Plank  fiind

desigur

aceeași nefericită marcă de whisky…

Cuvinte la nervi,

Aruncate ca un cuţit în piept,

Nimeni,nu te-nţelege doar tu

Plângi,te zbaţi,nu urăşti

Te îndepartezi ,şi pleci cu pasii grei.

Nu m-aș întoarce nici cu gândul la barca din care am fost aruncat

dar

Mă mai opresc adesea să ascult ce are Universul de zis

Chiar și când tâmpla timpului se zguduie și-mi rupe inima ca un pod șubred

Când mă simt împovărat nu mai port masca suferinței

căci

E frumos să te iubești, întins, cu ochii închiși simțind cum clipele îți smulg câte un zâmbet

Iubește-ți aripile, zbori oriunde te duce adierea vântului.

Pe barca fragilă a vieții plutim

Si-atatea valuri ne lovesc,

În depărtare ne-asteapta țărmul finalului,

Privim spre soare,ignorandu-l,

Ființe ce clipa trăiesc..

Dar țărmul se-apropie,implacabil,nemilos,

Odată,tristețea va pune stăpânire peste noi,

Căci drumul bărcuței are un sfârșit,

Odată,veni-va durerosul asfințit,

Transformandu-ne in amintire..

O lacrimă cade,căci ultima filă din cartea vieții,

Cuprinde apusul,nu raza dimineții..

Ce tristă poveste e viața,

Cu furtuni și grele,reci ploi,

Si-apoi,la final,cu teribila încercare a vieții,

Odată bărcuța va acosta solitară

Pe țărmul veșniciei,ca un tren în ultimă gara...

Vânzătorul de bonsai răgușise strigând

și făcând plecăciuni scurte:

- Bonsai ,bonsai  la alegere,

avem smochini plângători,

arbori umbrelă și arbori de ceai,

uite, acesta e micuțul arbore de cafea,

și acesta e un jasminium primulinum, adică o iasomie,

avem și ghivece din lut ars,

cu pământ japonez, kiryuzuma și akadama,

adus de la mama lui,

nu trebuie decât să-i arăți un pic de dragoste,  gaijin!

Străinul eram eu.

- Dă-mi un pinus ponderosa! îi zic,

cedând insistențelor sale,

și-mi iau pinul bonsai.

- Să nu uiți să-i scurtezi rădăcinile, gaijin, îmi strigă din urmă,

altfel ajunge la cer!

„Atlfel ajunge la cer…la cer!” îmi reverberează obsedant

cuvintele sale prin minte

înainte s-adorm

ba chiar și după aceea,

bonsai-ul crescuse până dincolo de nori

cu mine pe-o ramură,

nici nu-mi aduc aminte cum am căzut

îmi amintesc doar că pluteam ca o frunză purtată de vânt

că-mi rememoram viața pe repede înainte,

micuțul japonez era tot acolo:

- Ți-am spus doar să-i scurtezi rădăcinile, gaijin!

Acum intră în ghiveciul acesta din lut ars

și roagă-te să te pot vinde!

decorul

un graffiti întins pe un perete întreg

reprezintă o pânză uriașă de păianjen

piesa de teatru nu are nume

nici text

actrița

o femeie în vârstă

ridată ca o stafidă uitată la Soare

îmbrăcată strident

improvizează liber

precum se-ntâmpla odinioară în teatru antic

un fel de commedia dell`arte

de prost gust

.

sunt singurul spectator care asist la spectacol

din primul rând

îngrețoșat până la lacrimi

.

dar aplaud

.

lumina se scurge ca puroiul dintr-un buboi  peste umbra femeii

și-aceasta peste pânza cleioasă de păianjen de pe perete

din jocul acesta halucinant al luminii apare femeia muscă

femeia stafidă

Văduva neagră la ananghie

desprinsă parcă dintr-o piesă de teatru absurd

.

simt  tot spectrul cromatic în șira spinării

e prea târziu s-opresc asaltul furibund al scaunelor negre

transformate-n păianjeni

sau să fug printre rânduri cu oasele

în pantofi

sunt prins în propriu-mi coșmar al minții

.

tavanul e plini de fluturi cu aripi de sticlă

proiectoarele scuipă lumini colorate năucitor

peste ei

țânțarii își înfig trompele în inima mea

deja sfârtecată de păsări

lăsată undeva la intrare

cu telefonul mobil și pachetul de Kent

.

Femeia muscă nu se mai zbate între firele pânzei

nu mai are scăpare de-acum

își ia capul de pe umeri în mâini

surâde spre public

(adică spre mine!)

și declamă melodramatic:

„Dă-ți singur replica shakesperiană, sărmane Yorick!”…

E greu să definesc acest sentiment misterios de dragoste

față de lucruri și oameni

probabil pentru că nu putem trăi unii fără de alții

dar parcă mai e ceva în plus

inima

care operează cu alte unități de măsură

ascunse la Facere

precum frumusețea

armonia

intuiția fără cusur

lumea văzută de spirt fără inimă e cât un grăunte

omul care e modelul perfect pentru toate cele ce sunt

trebuie să cântărească faptele vieți

natura

Universul  în toată splendoarea lui

dincolo de puterea de cuprindere a ochiului

cu inima

în unități de simțire lambda

un amestec ideal de suflet și inimă

care întreține la parametrii normali ai vieții

arderea…

Nu am nicio explicaţie pentru penuria asta de viaţă

înainte o găseai şi la taraba din colț

ce vremuri!

( nu trebuia decât s-o băgi între două felii de pâine!)

cumpărai cât te ţineau baierele pungii

e drept, fără nicio garanţie

la jumătate de preţ e indecent  să ceri şi acte,

o iei aşa cum este și-o înregistrezi

la Starea Civilă

 să apari în statistici,

să fii acolo

Statul ăsta nu operează decât cu statistici,

câţi cumpără, câţi vând, câţi pierd

dacă nu eşti acolo,

nu eşti nicăieri

nu exiști

la bordel nu te-ntreabă nimeni de sănătate

vrei dragoste, cumperi o felie de dragoste,

te aşezi la rând unde se-nfiripă o coadă,

nu-i nicio ruşine

ruşinea se vinde şi ea la liber

nici nu-ţi  poţi imagina câte se vând şi câte se cumpără

pe sub mână 

niciodată însă n-a fost o asemenea evaziune

la  taraba cu inimi 

nimeni nu plăteşte tva şi impozite

pe inimi

decupezi anunţul din ziar şi formezi un număr:

alo!!!

Mai aveţi vreo inimă proaspătă?

Da, domnule!

Dar o tibie?

Avem şi tibie,

numai că este de femeie şi se dă la pachet cu un iepure...

așa cum raza de lumină albă uneori

(trecând din întâmplare printr-o prismă moartă),

se sparge în o mie de culori,

la fel privirea ta, iubito, nu are altă soartă.

te recompui bizar mereu sub alte predicate,

(nimic, până la urmă, comun ideii de frumos!)

și te încurci în geometrii din cele mai ciudate

din care nu lipsește carnea și fiecare os

din fața ta doar două cercuri paralele

(ochii, probabil, rotunzi ca bobul de orez!)

apoi  triunghiul dintre ele

(un fel de nas!) și-o gura, sub formă de trapez

mai jos, un gât prelung, precum un cap de hidră

(două triunghiuri puse vârf la vârf)

care apasă nefiresc pe o clepsidră,

anume chiar pe propriu-ți stârf*

doar tibia ca un cilindru mic

ușor concavă,cu-ncovoiri de scut,

cu toată geometria asta de nimic

încă îmi dă fiori și-mi amintește de-nceput

*stârf= stârv                                        

Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,

alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,

nici nu-i trebuiau mai multe,

ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,

într-un tablou posomorât al toamnei,

chiar că nu avea ce face cu ele,

numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,

luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,

frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,

se scurtaseră zilele, ce-i drept,

dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,

cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?

Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,

se putea substitui cu albul pânzei,

pentru roșu însă nu exista nicio soluție,

iar ca să se întoarcă acasa  după ce bătuse atâta drum

cu șevaletul în spate, nici vorbă,

și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,

nu,

mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele

(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)

și-și crestă brațul stâng,

apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,

adăugând  nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,

strugurilor roșii,

merelor uitate pe ramuri

gaițelor și pițigoilor cu accente de roz

milioanelor de floricele de câmp,

Soarelui,

spre seară tabloul începuse să semene a toamnă

doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,

ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină

era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume

așezându-se grațios pe o frezie....