E bine...

Toată viața s-a strigat la mine.

Am trăit sub un cer care nu vorbea,

ci striga.

Cuvintele veneau spre mine ca niște uși trântite,

ca niște porunci fără odihnă.

Între pereții zilei s-au izbit mereu sunete ascuțite.

Am crescut într-o lumină care nu mângâia,

ci interoga.

Vorbele cădeau peste mine ca niște insulte,

ca niște pietre aruncate în ape tulburi.

Toată viața s-a strigat la mine.

Strigătul a fost alfabetul meu timpuriu,

urletul — clopotul care mă chema la trezire,

la teamă,

la apărare.

Am învățat să respir scurt,

să răspund înainte de a fi întrebat,

să-mi strâng inima ca pe un animal speriat.

Și în zgomotul acesta continuu

am început să cred

că liniștea este doar o legendă spusă copiilor.

Dar uneori, noaptea,

când orașul își lasă armele jos

și ferestrele nu mai tremură,

simt cum în piept se deschide un loc

neatins de țipăt.

Acolo nu e judecată,

nu e grabă,

nu e poruncă.

E doar o așteptare blândă,

ca o mână care nu apasă,

ci rămâne.

Și atunci înțeleg,

că n-am tânjit nici după tăcere deplină,

nici după izbăvire zgomotoasă,

ci după un sunet

care să nu mă strivească…o șoaptă.

Mi-e dor de o șoaptă!

Pe hruba-mi veche și întunecată,

Tăcerea o îmbracă în uitare,

Iar timpul stă cu tâmpla aplecată,

Ca un bătrân ce-și caută iertare.

Și plouă-n mine gânduri fără glas,

Târzii, uitate-n umbra înserării,

Tânjește piatra după obositu-mi pas,

Căci iarba o-nconjoară ca pradă a uitării.

Prin ramuri frânte, viscolind tăcerea,

Alunecă umbre în gropi de lumină,

Un dor renăscut îmi strigă durerea,

Printr-un oftat ce se pierde-n surdină.

Pământul înghite fum din crucile arse,

Cărările-mi sunt cufundate-n noroaie,

Trăirile toate îmi sunt azi reîntoarse,

Prin liniștea sumbră ce-mi plânge-n odaie.

Pe prispa-n ruină, beteag și nătâng,

Ascult o litanie rostită-n vechile altare,

Iar timpul, uitatul, mi-l molfăi și-l frâng,

În rugi neîncetate, și-n lacrimi amare.

De-aș putea acum să scriu, 

Tot ce-n inimă țin viu, 

Voi ați lăcrima întruna, 

Ca să-mi potoliți furtuna. 

De-aș lăsa sufletul să curgă, 

Ca un râu printr-un deșert,

Ar crea o oază lungă, 

Peste trupul meu inert.

Dar cuvântul se sfărâmă,

Când ajunge-n a mea humă,

Și din el răsar tăceri,

Ca din ierni târzii, dureri.

Nu știu dacă doru-acesta, 

E blestemul sau povestea

Unui om ce-a vrut mereu, 

Să se-ntoarcă-n Dumnezeu.

Și rămân, cu gândul frânt,

Cu-n genunchi sub cerul sfânt,

Unde lacrima se-ngână, 

Cu o palmă de țărână.

Cu un destin ulcerat şi-o fire firavă,

În suburbii indolent se agită,

Zilnic consumă a lumii otravă,

Şi-şi fereşte privirea de priviri neferite.

Adio îşi ia în fiecare zi de la sine,

Sunându-şi mama retoric în mormânt,

Cad anotimpuri peste casa-n ruine,

Lui îi dispare din minte zi de zi un cuvânt.

Cu dinţii răzleţi ce-i mai are în gură,

Îşi muşcă pâinea înăcrită,

Pe soartă n-are pic de ură,

Şi calea lui e infinită.

Cu braţul ciung îşi mângâie obrazul,

Iar vântu-i şterge lacrima uşor,

Iar noaptea îşi uită iarăşi necazul,

Simţindu-se până în zori nemuritor.

Când ultimei vorbe sorocu-i venise,

Pe buzele-i de un roşu carmin,

Două silabe în sunet sunt prinse,

Şi el rosti cu putere: Amin!

Dacă tu ai apărea,

În pustia mea de viaţă,

Mi-aş deschide inima,

S-o încălzeşti că-i sloi de gheaţă.

Dacă tu ai apărea,

Doar o clipă lângă mine,

Aş clădi la umbra mea,

Un palat doar pentru tine.

M-aş întoarce-n măruntaie,

Să-mi găsesc suflet pribeag,

Să stârnesc în piept văpaie,

Şi să-mi pun tristeţea-n ştreang.

Dacă tu ai apărea,

Spre sfârşitul meu de viaţă,

Doar o clipă aş blestema,

Şi apoi te-aş prinde-n braţă,

Să stăm prinşi pentru vecie,

Doar o inimă să bată,

Şi doar moartea o să stie,

Al meu chin şi a ta soartă.

Am reușit să zbor cu aripile legate

fiindcă inima mea ținea cerul, 

iar tu mă chemai...

Am reușit să văd prin întuneric

fiindcă ochii mei lăcrimau lumina, 

venită din dorul de tine... 

Am reușit să vorbesc când cuvintele lipseau, 

fiindcă în mine striga,

tăcerea ta... 

Am reușit să rămân, când eram numai drumuri,

fiindcă-n mine trăia speranța,

că tu vei veni...

Am reușit să iubesc clipa,

fiindcă timpul curgea înapoi spre început,

iar tu îl opreai...

Am reușit să-ți aflu dorințele,

și-am început să fiu eu... 

iar tu, ai început să mă iubești. 

Ce să-ţi dau române,

Pentru al tău chin,

Pentru veşnica durere,

Şi amar destin.

Ce să-ţi dau creştine,

Spune-mi ce doreşti?

Viaţa ta e tristă,

Dar tu, Mă iubeşti.

Doamne pentru a mea durere,

Nu vreau vindecare,

Şi din marea Ta putere,

Dă-mi doar alinare.

Dă-mi un fluier să doinesc,

Când durerea mă frământă,

Şi când traiul mi-e greoi,

Şi duşmanii mă-nspăimântă.

Dă-mi poetul să îmi cânte,

Cerul, neamul şi natura,

Toate cele câte sunte,

Să îmi potolească ura.

Dă-mi pământul cu verdeaţă,

Codrul să mă răcorească,

Să nu-mi pese de-a mea viaţă

Doar copilul să-mi trăiască.

Dă-mi putere să mă rog,

Să nu cad în nepăsare,

Şi cu Tine fac zălog,

Că nu-mi trebuie vindecare.

Doina, codrul şi poetul,

Rugăciunea către Tine,

Mulţumescu Ţie Doamne,

Toate astea îmi fac bine.

O poetesă înseamnă să fii:

Un autor

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

High School

High school, a graveyard

Of my youth—a sham!

Pedantic teachers

And hardcore exams…

You still make shiver

High school, a graveyard

Of my youth, a sham!

High school, a graveyard

With endless aisles

I’m not me today,

And my brain cries—

Don’t care either way—

High school, a graveyard

With endless aisles

High school, a graveyard

Of my youth—a sham!

You spit me out

Not giving a damn,

Blasé and burnt-out.

High school, a graveyard

Of my youth—a sham!

Bunicului i-a plăcut țuica, dar eu chiar l-am iubit

Şi taică-meu a stins pahare, dar el m-a căpăcit.

Bunic'a fost dintr-o bucată, harnică dar arțăgoasă,

Iar mama m-a-nvățat de mic c-o casă nu-i acasă.

Ce simplu pare-n trei cuvinte ceva ce-i complicat...

O lume atât de evazivă, expusă la păcat,

Oricine poate să te agațe în ştreangul social.

Şi chiar de ai ceva aplomb, în umbră, eşti damnat.

Am petrecut vreo câțiva ani în cvasianonimat,

Cu mulți prieteni vechi şi noi.

Cu toți, pe rând, ne-am transformat,

În tipi de treabă sau smardoi.

Ne-am împărțit de la nevoi,

Ne-am îndoit prin alte zări,

Şi-am căutat perseverent

Un scop mai nobil, mai select.

Dar la origini când te-ntorci,

Eşti consultat de acei proroci,

Care ți-au zis c-aşa va fi,

Degeaba-ncerci altundeva mai bine-a năzui.

E viața un dar sau un calvar,

Ori labirint profesional?

E moartea-un prag sau un popas

Sau e credința în impas?

Încet ne-ndreptăm spre dezastru, 

Într-o lume condusă de orbi, 

Soldați se-antrenează în castru, 

Cum să scoată ochii la corbi. 

Muți ne vorbesc la tribune, 

Înțelege ce vrea fiecare, 

Haosul s-a așternut peste lume, 

Și nimeni nu mai are scăpare. 

Ologii ne poartă-n spinare, 

Cu viteze de maxim record, 

Și zilnic se umplu spitale, 

Cu mame ce imploră avort. 

Mălaiul e și el pe sfârșite, 

Subnutriții votează îmbuibații, 

Apoi cu priviri moleșite, 

Înalță spre cer acuzații. 

Apar sfinți și Hristoși peste tot, 

Minuni ceas de ceas au făcut, 

Dracii dansează lângă Chivot, 

Și fac legământ cu omul căzut. 

Portogălbejitul amerciocan,
în fiecare an mănâncă un curcan,
și îsi spune mulțumirile lui:
"Mersi doamne că m-ai făcut președintele Vestului,
mersi doamne că nu i-ai lăsat pe oameni,
să vadă realul adevărului,
mersi doamne că mi-ai dat curajul să atac pe Iranieni,
mersi doamne că mi-ai dat prieteni vicleni,
mersi doamne că mi-ai dat oameni ce ignoră pe Epstein,
mersi doamne, că treaba e fin"

Și începe să mănânce,
și se gândește ce să zică mâine
la prietenului sau dujmanul lui rus ,
mâncând pâine,
în casa lui albă, la etajul cel de sus.