Sunt toate ale mele...
Când mângâie cerul miei zburdalnici,
Ori doarme întins pe umeri de zeu,
Sunt liber precum stejarii cei falnici,
Și strig tuturor că ceru-i al meu.
Când freamătă lin cu glas de fecioară,
Iar noaptea se-ascunde de ziuă în ea,
Cu liniștea ei ce în trup îmi coboară,
Strig tuturor că pădurea-i a mea.
Când plânge pământul în lume,
Iar lacrima sa e pe cer curcubeu,
Cu buza uscată pot tuturor spune,
Izvorul cel dulce e numai al meu.
Sunt liber și râd căci dorințe nu am,
Iar casa îmi este oriunde sub stele,
Triluri de păsări se aud de pe ram,
Și strig tuturor: sunt toate ale mele!
Categoria: Poezii despre natura
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 10 aprilie 2024
Comentarii: 1
Vizualizări: 498
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
DONA ALBA A VENIT
Stau la hotarul dintre anotimpuri
În brumă, toamna rugina și-a părăsit
Din nori, pe deal Dona Albă a sosit
Iată! E rece, sprintenă, frumoasă
Florilor corola le-a încremenit.
Nu fi trist, îmi vorbește alba Iarnă,
Printre țurțuri lunecând, eu îi zâmbesc
Ea îmi spune fii ca mine fericit,
Un stol de fulgi , eu vreau azi sa-ți dăruiesc
Dar printre ei sania ți-am rătăcit.
………………………………………………..
Ninge, pe trena albă fulgi coboară
Visează la soarele ce-i topește
E ziua când și Iarna se grăbește,
Se grăbește trena i s-a murdărit
Și diadema nu-i mai strălucește
Mai am timp s-adun în pumn zăpadă
Copilăriei anii să-i potolesc
Și… un bulgăre alb să-i rostogolesc
Jucându-mă printre amintiri, Iarna
Vreau cu primăvară s-o înlocuiesc
Dar… ninge și amintirile nu se topesc.
Emoție de toamnă de Nichita Stănescu în daneză
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.
Efterårsfølelse
Efteråret er kommet, dæk mit hjerte med noget
med skyggen af et træ eller bedre med din skygge.
Jeg er bange for, at jeg ikke vil se dig igen nogle gange
at jeg vil vokse skarpe vinger op til skyerne,
at du vil gemme dig i et fremmed øje,
og han vil lukke sig med et blad af malurt.
Og så nærmer jeg mig stenene og tier,
Jeg tager ordene og drukner dem i havet.
Jeg fløjter månen og stiger op og forfalsker den
i en stor kærlighed.
flux de poeme naani /37
fereastră îngustă
pentru un alt salt-
totu-i legat
printr-un internet al corpurilor
Între ceruri și pământ
Între ceruri și pământ
Aseară o stea a căzut .
De demult n-am mai văzut
Cum vreo stea pe pământ ,
s-a mai coborât.
Autor Zamurca Alina 🌷
Cine sunt ?
Eu sunt tăcerea care strigă în ramuri,
Un dor învelit în cuvinte de fum,
Un fluture prins între două oftaturi
Și-un vers care plânge sub cerul postum.
Vin dintr-un sat cu tăceri adâncite,
Cu drumuri ce poartă miros de pământ,
Dar-n inima mea cresc păduri infinite
Și mări unde sufletul cântă și-i frânt.
Scriu despre umbre, dureri și lumină,
Despre lupta ce-n mine arde mereu,
Despre lacrimi ce curg fără vină,
Despre oameni, iubire... și Dumnezeu.
Poezia mea nu e joc, e chemare,
E sângele cald pe hârtie căzut,
E rana ce, arsă, devine culoare
Și glasul meu viu, când alții-au tăcut.
În fiecare cuvânt e o parte din mine,
În fiecare video – ochiul meu mut,
Font caligrafic, naturi melancoline –
Tot ce-am simțit, în tăcere-am făcut.
Și dacă te-ntrebi cine sunt, ce visez,
Sunt "Mică poetă" ... Eu ard, și creez.
DONA ALBA A VENIT
Stau la hotarul dintre anotimpuri
În brumă, toamna rugina și-a părăsit
Din nori, pe deal Dona Albă a sosit
Iată! E rece, sprintenă, frumoasă
Florilor corola le-a încremenit.
Nu fi trist, îmi vorbește alba Iarnă,
Printre țurțuri lunecând, eu îi zâmbesc
Ea îmi spune fii ca mine fericit,
Un stol de fulgi , eu vreau azi sa-ți dăruiesc
Dar printre ei sania ți-am rătăcit.
………………………………………………..
Ninge, pe trena albă fulgi coboară
Visează la soarele ce-i topește
E ziua când și Iarna se grăbește,
Se grăbește trena i s-a murdărit
Și diadema nu-i mai strălucește
Mai am timp s-adun în pumn zăpadă
Copilăriei anii să-i potolesc
Și… un bulgăre alb să-i rostogolesc
Jucându-mă printre amintiri, Iarna
Vreau cu primăvară s-o înlocuiesc
Dar… ninge și amintirile nu se topesc.
Emoție de toamnă de Nichita Stănescu în daneză
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.
Efterårsfølelse
Efteråret er kommet, dæk mit hjerte med noget
med skyggen af et træ eller bedre med din skygge.
Jeg er bange for, at jeg ikke vil se dig igen nogle gange
at jeg vil vokse skarpe vinger op til skyerne,
at du vil gemme dig i et fremmed øje,
og han vil lukke sig med et blad af malurt.
Og så nærmer jeg mig stenene og tier,
Jeg tager ordene og drukner dem i havet.
Jeg fløjter månen og stiger op og forfalsker den
i en stor kærlighed.
flux de poeme naani /37
fereastră îngustă
pentru un alt salt-
totu-i legat
printr-un internet al corpurilor
Între ceruri și pământ
Între ceruri și pământ
Aseară o stea a căzut .
De demult n-am mai văzut
Cum vreo stea pe pământ ,
s-a mai coborât.
Autor Zamurca Alina 🌷
Cine sunt ?
Eu sunt tăcerea care strigă în ramuri,
Un dor învelit în cuvinte de fum,
Un fluture prins între două oftaturi
Și-un vers care plânge sub cerul postum.
Vin dintr-un sat cu tăceri adâncite,
Cu drumuri ce poartă miros de pământ,
Dar-n inima mea cresc păduri infinite
Și mări unde sufletul cântă și-i frânt.
Scriu despre umbre, dureri și lumină,
Despre lupta ce-n mine arde mereu,
Despre lacrimi ce curg fără vină,
Despre oameni, iubire... și Dumnezeu.
Poezia mea nu e joc, e chemare,
E sângele cald pe hârtie căzut,
E rana ce, arsă, devine culoare
Și glasul meu viu, când alții-au tăcut.
În fiecare cuvânt e o parte din mine,
În fiecare video – ochiul meu mut,
Font caligrafic, naturi melancoline –
Tot ce-am simțit, în tăcere-am făcut.
Și dacă te-ntrebi cine sunt, ce visez,
Sunt "Mică poetă" ... Eu ard, și creez.
Alte poezii ale autorului
Grădina Maicii Domnului
Măicuța mea, a ta grădină,
Ce ai ales-o dintre toate,
E astăzi fără de lumină,
Și-i plină de urât și de păcate.
Măicuța mea, fecioară sfântă,
Grădina ta cu har și bunătate,
Creștinătatea astăzi înspăimântă,
Căci florile sunt ofilite și uscate.
A năpădit în inimi buruianul,
Iar volbura ajunge pân la cer,
Icoana lor este acuma banul,
Și toți se-nchină doar la vistier.
Măicuța mea, a ta grădină,
E plină de scaiete și de pir,
Iar grădinarul e și el de vină,
C-a predicat cuvântul ca un zbir.
În casa ta, bisericuța sfântă,
Costrei și volbură se aștern,
Iar din amvon nu se mai cântă,
Ci se citesc decrete de guvern.
Tu varsă lacrimi, Maica mea...
S-o uzi cu mir și har divin,
Să înflorească pururea în ea,
Doar prunci cu suflet de creștin,
Să taie buruiana-n carne vie
Iar în altarele cu spini și mărăcini,
Lumina sfântă să o reînvie,
Smulgându-i chiar din rădăcini.
Eu şi lumea
Bestialitatea lumii m-a dărâmat,
Mi-a tăiat aripile în plin zbor,
A furat bucuriile ce mi s-au dat,
Oferindu-mi tristeţe şi un fals onor.
Zelul şi pasiunea mea nebună,
Vraja demonică ce am consumat-o,
Pentru a deveni o făptură mai bună,
Groteasca lume, mi-a spulberat-o.
Elanul şi ardoarea ce am risipit,
Pentru a deveni un individ strălucitor,
De otrava lumii a fost înghiţit,
În infinita-mi durere cu-n glas rugător.
Am hotărât să trăiesc la temperaturi ireale,
Unde viaţa nu rezistă, nu poate respira,
Mă voi hrăni cu bucurii imaginare,
Ca lumea să piardă puterea asupra mea.
Nepăsare
Sub pielea mea cresc mărăcini,
Se-nfig în carne, curg în ploi,
Și-n gâtul meu, uscat de spini,
Se-neacă strigătul din noi.
Dar moartea-i doar o rugă mută,
Un vânt hoinar prin gând sălciu,
Ce-n trupul frânt nu mai sărută,
Ci zgârie cu chinuri și pustiu.
Și-n negura din ochiul stins,
Un ultim vis se zbate-n van,
De-o noapte albă sunt cuprins,
Pe-un cer de Dumnezeu orfan.
Dar poate, când s-or frânge toate,
Când moartea blând îmi va surâde,
Voi regăsi în alte lumi uitate,
Un loc, să cad, sub sabie de gâde.
Indeterminare
Mă apasă amarnic un blestem,
Și anume, veșnicia...
De ce mă tem, de ce mă tem?
Și unde-i vitejia?
Îmi este gestul nefiresc,
Și adulmec răzbunarea,
De ce urăsc, de ce urăsc,
Și unde mi-e iertarea?
Mi-e inima într-un alint,
Şi rumeg amintiri,
De ce mă mint, de ce mă mint,
Cu lacrimi în priviri?
Se adapă mucenici din Christ,
Gustând neprihănirea,
De ce exist, de ce exist?
Și care mi-e menirea?
În mine plânge un poet,
Și-i celebrez durerea,
Și nu regret, și nu regret,
Că îi ascult tăcerea...
E plin pocalul cu durere
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
E vai şi amar de lume,
Căci judele e rău şi orb,
Iubirea devenind genune,
În ochiul său de corb.
Şi-n sufletu-i de piatră,
Dreptatea e secată,
Căci poartă-n gând şi-n faptă,
O falsă judecată.
Doar îndoieli în noi suspină,
Cât corbii-s sus pe cracă,
Şi-n hrubele făr` de lumină,
Trăim o viaţă acră.
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
Ziduri
Am înălțat iar ziduri între noi,
Și am dat foc la pieţe și la parcuri,
Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,
Şi plângem peste catafalcuri.
Pizmaș proscris-am și pe neamuri,
Zâmbind i-am hăcuit în sânge,
Odraslele ni le purtăm în hamuri,
Și-i învățăm a râde ori a plânge.
Instinctele din noi le-am suprimat,
Și ne-am robotizat până-n genom,
Gândim global dar mergem separat,
Și nu mai arătăm a om.
Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,
Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,
Guvernul ne împarte gratis vicii,
Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.
Al nostru nume e acum un număr,
Deși nu stăm închiși prin pușcării,
Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,
Când năzuim un viitor pentru copii.
Grădina Maicii Domnului
Măicuța mea, a ta grădină,
Ce ai ales-o dintre toate,
E astăzi fără de lumină,
Și-i plină de urât și de păcate.
Măicuța mea, fecioară sfântă,
Grădina ta cu har și bunătate,
Creștinătatea astăzi înspăimântă,
Căci florile sunt ofilite și uscate.
A năpădit în inimi buruianul,
Iar volbura ajunge pân la cer,
Icoana lor este acuma banul,
Și toți se-nchină doar la vistier.
Măicuța mea, a ta grădină,
E plină de scaiete și de pir,
Iar grădinarul e și el de vină,
C-a predicat cuvântul ca un zbir.
În casa ta, bisericuța sfântă,
Costrei și volbură se aștern,
Iar din amvon nu se mai cântă,
Ci se citesc decrete de guvern.
Tu varsă lacrimi, Maica mea...
S-o uzi cu mir și har divin,
Să înflorească pururea în ea,
Doar prunci cu suflet de creștin,
Să taie buruiana-n carne vie
Iar în altarele cu spini și mărăcini,
Lumina sfântă să o reînvie,
Smulgându-i chiar din rădăcini.
Eu şi lumea
Bestialitatea lumii m-a dărâmat,
Mi-a tăiat aripile în plin zbor,
A furat bucuriile ce mi s-au dat,
Oferindu-mi tristeţe şi un fals onor.
Zelul şi pasiunea mea nebună,
Vraja demonică ce am consumat-o,
Pentru a deveni o făptură mai bună,
Groteasca lume, mi-a spulberat-o.
Elanul şi ardoarea ce am risipit,
Pentru a deveni un individ strălucitor,
De otrava lumii a fost înghiţit,
În infinita-mi durere cu-n glas rugător.
Am hotărât să trăiesc la temperaturi ireale,
Unde viaţa nu rezistă, nu poate respira,
Mă voi hrăni cu bucurii imaginare,
Ca lumea să piardă puterea asupra mea.
Nepăsare
Sub pielea mea cresc mărăcini,
Se-nfig în carne, curg în ploi,
Și-n gâtul meu, uscat de spini,
Se-neacă strigătul din noi.
Dar moartea-i doar o rugă mută,
Un vânt hoinar prin gând sălciu,
Ce-n trupul frânt nu mai sărută,
Ci zgârie cu chinuri și pustiu.
Și-n negura din ochiul stins,
Un ultim vis se zbate-n van,
De-o noapte albă sunt cuprins,
Pe-un cer de Dumnezeu orfan.
Dar poate, când s-or frânge toate,
Când moartea blând îmi va surâde,
Voi regăsi în alte lumi uitate,
Un loc, să cad, sub sabie de gâde.
Indeterminare
Mă apasă amarnic un blestem,
Și anume, veșnicia...
De ce mă tem, de ce mă tem?
Și unde-i vitejia?
Îmi este gestul nefiresc,
Și adulmec răzbunarea,
De ce urăsc, de ce urăsc,
Și unde mi-e iertarea?
Mi-e inima într-un alint,
Şi rumeg amintiri,
De ce mă mint, de ce mă mint,
Cu lacrimi în priviri?
Se adapă mucenici din Christ,
Gustând neprihănirea,
De ce exist, de ce exist?
Și care mi-e menirea?
În mine plânge un poet,
Și-i celebrez durerea,
Și nu regret, și nu regret,
Că îi ascult tăcerea...
E plin pocalul cu durere
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
E vai şi amar de lume,
Căci judele e rău şi orb,
Iubirea devenind genune,
În ochiul său de corb.
Şi-n sufletu-i de piatră,
Dreptatea e secată,
Căci poartă-n gând şi-n faptă,
O falsă judecată.
Doar îndoieli în noi suspină,
Cât corbii-s sus pe cracă,
Şi-n hrubele făr` de lumină,
Trăim o viaţă acră.
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
Ziduri
Am înălțat iar ziduri între noi,
Și am dat foc la pieţe și la parcuri,
Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,
Şi plângem peste catafalcuri.
Pizmaș proscris-am și pe neamuri,
Zâmbind i-am hăcuit în sânge,
Odraslele ni le purtăm în hamuri,
Și-i învățăm a râde ori a plânge.
Instinctele din noi le-am suprimat,
Și ne-am robotizat până-n genom,
Gândim global dar mergem separat,
Și nu mai arătăm a om.
Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,
Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,
Guvernul ne împarte gratis vicii,
Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.
Al nostru nume e acum un număr,
Deși nu stăm închiși prin pușcării,
Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,
Când năzuim un viitor pentru copii.
Djl6m6dnn1r