flux de poeme naani /32

Am pictat cu vopsele,

pe un vechi adânc al cerului.

Unde apusul s-a aurit,

și soarele după orizont s-a ascuns.

În urma,spumei albe,

vezi marea albastră,

Iar pietricelele din mare.

se prevăd întrând în apă.

Autor Zamurca Alina 🌷 

Soarele încet dispare în depărtare,luând cu el toată căldura.

Vântul de abia leagănă florile din câmp.

Ce poate fi mai frumos decât apusul din depărtare ,

Ce poate fi mai frumos decât al tău cuvânt ?

Oare cât de frumoasă ar fi a ta voce,ale tale idei,sau al tău gând,

Cât de plăcut ai fi tu însuși,în mijlocul parcului stând.

Într-o căutarea infinită a ceva plăcut,a unei anumite persoane, strălucind precum un rug.

Un rug ce arde necontenit, continuând să ardă tot mai tare ,

Hrănindu-se din propriile scopuri,din propriile planuri pe viață,

Tu aștepți cu nerăbdare să se întâmple ceva,

Dar stai singur în casă.

Închis în propriile idei,închis în interior,

Prea multe gânduri negative,prea multă ură,

Te zbați în agonie,strigi după ajutor !

Dar toți dorm...

                                 ...

Stând pe un câmp,amețit de mireasma florilor,

Consumând aerul curat,un aer pur.

Cerul senin devine sur,se așteaptă o furtună grozavă,revărsânduse asupra mea cu tunete și fulgere.

Ar fi oare un protest în adresa mea ? 

Câmpul ia foc,macii ard necontenit,probabil sunt destule atâtea cugete.

La gunoi toată lumea ! ,îți cauți alinare în natură.

Nu arde niciun mac,arzi chiar tu în interiorul tău .

Ucis de acțiunile celorlalți,cazi la pământ.

Oare ce se putea fi mai rău decât să fii doborât de propriul gând.

                                     ...

Încălzit de dragostea soarelui ,te poți bucura,

Pentru tine și pentru ceilalți.

În mijlocul naturii tu poți afla că ești iubit.

Ca un om bun conform propriei teorii,

Ca un om ce trăiește bucuros.

Și doar în largul ierbii,sau în mijlocul pădurii,tu îți poți găsi propria fericire.

Propriul gând bun,propria iubire.

"este vorba despre varful Titlis din Engelberg-Elvetia"

Aș opri timpul în liniștea veșnică a Alpilor, cunună,

Să ascult muntele-n glas de ciripituri de toamnă.

Parfum îndepărtat de flori de gheață din azur aduce,

Ca un convoi imperial, din vârf de stânci spre văi se duce.

Din candele de gheață și culori de curcubeu scăldate,

Coboară-n conuri de brazi ca niște lumânări cerate.

Se formează-n buchet stelar, cu gust acrișor de plante verzi,

Atingând simțurile toate, te oprești, mirat, și-ncerci să crezi.

Parfum profund ne-a învăluit sufletul de la mic la mare,

Cu ochi încântați, plini de uimire și dor, contemplăm în zare.

Acolo unde semețul vârf Titlis își poartă coroana,

Îmbibată-n briza ghețarilor, păstrează veșnică dojana.

Mintea noastră licărind de culori vibrante, ca un vis,

În parfumul florilor ne cântă dorințe ce nu s-au stins.

Azi, toamna coace farmecul muntelui în mirosuri de visare,

Și ne face să plutim, să simțim, să iubim, fiecare suflare.

Cu ochi încântați privim la peisaj, plini de uimire și dor,

Contemplând înălțimea Alpilor, ne lăsăm străbătuți de un fior.

Căci în Engelberg, îngerii ne cheamă cu aripi de lumină,

Să ne bucurăm și să visăm sub cerul ce ne alină.

Și-n prietenia veșnică a muntelui, să ne contopim,

Fiecare clipă azi de veșnicie să o simțim, să o trăim,

Împregnați de bine și frumos, noi înșine să fim,

Și în liniștea alpină, pe noi să ne regăsim.

Venirea iernii,

Va fi o fericire pentru noi,

Venirea fulgilor ei,

Va fi o uimire pentru voi.

În orice timp,

Vânt, fulgi sau gheață, 

E o parte din ea,

O parte din această viață.

Autor: Nicoleta Postovan 

Se-ncheagă primăvara în mugurii de ceară,
Și-n tremurul de ramuri, e-un cântec ce se pierde,
Sub răsuflarea blândă a zilei care zboară,
Se-aprinde-n firul ierbii un început de verde.

Se scutură-n tăcere petale de lumină,
Ca rugă nesfârșită spre cerul renăscut,
Și-n undele fântânii, privirea ta senină,
Îmi leagănă speranța în visul neavut.

Iar timpul, ca o frunză, ce-n palme se destramă,
Își cântă vechea doină pe țărmul amintirii,
Și glasul său rămâne, precum o cruntă teamă,
Ce leagănă de veacuri fiorul amăgirii.

Se scurge-n ape vântul, și-n ramuri se așterne,
Un foșnet de aramă, uitat pe-un colț de cer,
Iar cumpăna fântânii neunsă stă și geme,
Sub ropotul de ploaie cu picuri ca de fier.

În pragul dimineții, lumina încă-i rece,
Ca visul care cheamă un nume rătăcit,
Și sub ninsoarea rară a timpului ce trece,
Rămâne acea cărare de care m-am ferit.

Prin boarea primăverii se mistuie tăcerea,
Dar urmele zăpezii încă mai stau sub pași,
Din freamătul pădurii se simte mângâierea,
Și-ncet se aud ecouri rostite de urmași.

Vin sărbătorile de iarnă,
Tu nu mai eşti acasă mamă.
Friptură acuma tu să îmi faci,
Nici prăjituri, nici cozonaci.

Aşa cum îmi făceai odată,
Atunci când eu eram acasă.
Şi bradul mare de Crăciun,
Îl împodobeai în Seara de Ajun.

Cu globuri şi beteală albă,
Îl împodobeai măicuţă dragă.
Şi aşteptam cu toţii în casă,
Ca sărbătorile de iarnă să înceapă.

Dar tu acum măicuţă dragă,
Te-ai dus şi nu mai eşti acasă.
Te ai dus în ceruri tu cuminte,
Te-ai dus acum la cele Sfinte.

Şi în fiecare an de sărbători,
Măicuţa mea eu îţi aduc flori.
Şi candela şi lumnrea eu îţi aprind,
La tine mamă dragă la mormânt.

ușa coliviei deschisă-i

luna

se-nfoaie

prin spinii întunericului

un tril colorat

de sticlete

briza

mănă departe

puful de salcie

apele-n clocot,

soarele se zbate,

puișorii de rață

anevoie se disting.

umbra castanulul

s-a retras în bulbii tăcerii-

valuri de grauri

aduc răcoarea

Moku : "luna-n vârf de brad 

tăcerea se-ntinde lin,

bufnița veghează."

sunetele unui corn

străpung bolta cerească-

stele răsar.

Moku: "ecoul coboară-n

vale printre pietre -

ceața se subțiază."

sit! sitI…

scorțaru-ndeamnă la tăcere-

pe masă-i arcușul.

Moku: "strunele vibrează

fără să fie atinse -

aerul se schimbă."

dezlegate-s blestemele,

gonite-s ielele-

 apar zorile.

doar tristețea-

unor triluri de privighetoare,

atinge

vârfurile plopilor.

abia simțit,

vântul

mătură urmele celor ce-viețuiesc

în morminte.

ce ne facem noi in primăvara asta?

prea multă culoare...

prea multă mireasmă-mbietoare....

despre cântări angelice, nu mai vorbesc.....

ia, să deschidem degrabă

fereastra 

și să-i spunem

dragului nostru prieten,

o poezie!