Moartea

Șoaptele ce stau ascunse in umbră,

Îmi țin de veghe in seara sumbră,

In care setea oarba de euforie,

Devine doar o stare de nostalgie.

Uneori aștept doar sa plece,

Ca sa nu îmi mai fie iar rece,

Ca sa pot să adorm in pace,

Fără să mai simt dureri de ace.

Prezența lor în subconștient,

E bulversantă de suficient,

Pentru mine, o simpla ființă,

Ce pare a fi desprinsă de conștiință.

Liniștea îmi e un haos de durere.

drumuri lipite
cu leucoplast precum rănile cauzate de
absențe incontrolabile. șterse cu iod
în mod insistent pentru dezinfectare.
părul meu lung e o revoltă împotriva sistemului.

//uneori mă trezesc cu mâinile încleștate,
ca și cum aș fi visat că țin pe cineva
și nu l-am putut salva.//

panorama orașului
îmi ascute simțurile.
simțurile mele sunt un atac la adresa sistemului.
pentru mine dragostea e războiul.
frumusețea este războiul.
frica este războiul.
lumile pierdute ale miliardelor de oameni
care au trăit — este războiul.
cineva stă în căsuța lui și scrie toate astea.
aș putea să spun că e iarnă.
nimeni nu mai trece pe drum.

//uneori aș vrea să ies din corpul ăsta
ca dintr-o rochie de la zara,
dar știu că tot ce am
sunt rănile mele bine cusute
și ochii tăi — singurul semn că războiul
nu e în zadar.//

lumini orbitoare. orașul devorează
precum sistemul — puii vii, nou-născuți
ai nesupunerii.
gladiole la mormântul tău, mamă.
mamelor care au înfrânt sistemul — și tu ai supraviețuit.
dragostea mea e pentru tot ce face
dimineața să strălucească
precum un corp aruncat în beci,
luminat o secundă de flashul unei lanterne.

//e ca și cum aș fi în siberia.nu mai este zăpadă,
doar un ger uscat care conservă tot ce n-am spus,
tot ce-am simțitși mi-a fost rușine să simt.//

mașina de război a dragostei continuă să lupte
împotriva sistemului.

eu nu mai am glas.

//uneori privesc pe fereastră soldații. se întorc liniștiți,
capete aplecate, mișcări cu încetinitorul, priviri goale.//
se întorc în orașul unde războiul e la fel de rapace —

pe străzi,
în morminte,
în grădinițe,
în școli,
în marile clădiri care ascund corporațiile
și viciile.
cineva scrie despre toate astea.
stă în căsuța lui și, din când în când, se uită pe geam.

//aș putea să spun că a trecut timpul. e vară. dragostea noastră
a devenit o emblemă. am o inimă de pluș. în orașul ăsta nu se mai fabrică
decât chei și cartele
mecanice. uneori îmi scot inima și o fac să bată. //

Nu ştim sã preţuim valori

Ce ne sunt date nouã-n dar;

Când le-am pierdut, adeseori,

Ne-ncearcã un regret amar...

Nu ştim sã-i preţuim pe fraţi,

Nici pe pãrinţi, nici pe bunici;

Şi-n seamã... nu prea sunt bãgaţi

Cât vieţuiesc cu noi, aici.

Nu suntem îngãduitori

Cu cei ce viaţa şi-o jertfesc.

Nu-i timp sã le-nmânãm nici flori,

Nici sã le spunem: "Mulţumesc!"

Dar, într-un ceas nenorocit,

Şezând plângând, lângã sicriu,

Ne vom trezi şi, în sfârşit,

Vom vrea şi noi. Dar... prea târziu!

Despre mine poetul, nu s-a vorbit.

Oarecum precaut şi în parte timid,

Cuvinte şi sensuri îndelung am plămădit

Şi lipsit de convingere... le-am lăsat la dospit.

Metode pompoase, semantici pedante,

Puhoi de simboluri şi vibrații înalte...

Savant au servit peste timpuri pleiade.

Dar de mine, artistul, n-ați fi auzit...

De mâna ce curge cerneala în descânt

Din condeiu' ce-mi transcrie din inimă-n gând

De ochiu-mi pictând vag imagini cu litere-n vid,

mici, dar iubite-amante frumoase

Cu bucle rebele şi linii suave

Şi nopți de tandrețe cu ele în valsuri

Pe mine, romanul, nu m-ați găsit

Pe nici un raft, în nici un birt ponosit.

Eram în peisaj, în treaba mea

Cāutând sceptic, poate, o... alceva

Mai mult decât eu şi viața mea

Şi unii ar zice: 

Ce neinspirat s-a intitulat:

DOAR BANAL

In lungul strazii

sub ultimul felinar

Doi betivi imbratisati

Intr-un triunghi isoscel

Ninge peste ei

Acea zapada

care nu-nfrigureaza

Ninge peste ei

doar o mingiiere

In clopotul de lumina

al ultimului felinar

Se sfirseste strada

Se sfirseste iarna

Ce cauti aici oare

Tu care dai tarcoale

Ai ajuns aici din greseala 

Sau ai fost nevoit sa iesi 

Din a ta viata

Relaxeaza te,putin mai mult

In aceasta casa de zahar

Nu gresesti,deci nu ai cum sa platesti pentru ceea ce ai facut

Nu esti singurul sa stii

Doar unul din milioane de adulti,copii

Insa nu sta prea mult,

Logic ar fi sa stai pana consumi destul

Peretii pot avea ce gust vrei tu

Iar aerul sa miroasa a parfum

Tu decizi,in aceasta casa dulce si satioasa

Dar nu uita

Ca aici nimeni nu e real

Iar usa inchisa ca raul de care iti e frica sa nu intre si sa te sterpeleasca

Va ajunge sa te inchida pe viata

Iar tu vei muri de diabet

Ca altceva nu aveai de facut 

Decat sa mananci din aceasta

Casa de zahar 

Care te face acum sa crezi ca e mai mult nesanatoasa,amara

În focul mic ce tremură-n cărbune,

Se sting, pe rând, văpăi ce n-au murit,

Iar vântul afară suflă amărăciune,

Și totu-i trist, și parcă îmbătrânit.

Un ceas de-aramă bate-n pieptul serii,

Și sfărâmă clipa-n vreme de amar,

Iar mâna mea, străină mângâierii,

Întoarce file vechi din calendar.

Afară-i toamnă, frunză-nlăcrimată,

Iar ploaia toarce fire de noroi,

În trup mi-e frig, și inima uitată,

Privește trist spre drumul dinapoi.

Trec umbre prin perdeaua veche-a serii,

Și parcă le cunosc, dar nu mai știu,

De-s pașii mei pierduți în pragul verii,

Ori visuri tinere, ce au ajuns târziu.

Și-n bezna grea ce curge peste casă,

Ca un străin, tăcerea mi-o ascult,

Și simt în os, și-n carne cum apasă,

Suflarea duhului peste un trup de lut.

Unui creștin

De sărbătorile Pascale,

Servește-ntruna vin și bere,

Și apoi constată cu durere,

Că-i mort în seara de Înviere.

Colegelor de facultate

Am studiat organica voit,

Colegelor chiar le plăcea chimia,

Privind ades la ele năucit,

A început să-mi placă anatomia.

Întâlnirea de 20 ani a promoției

Mi-am revăzut frumoasele colege,

Dar și-au schimbat fizionomia,

Și am decis…se înțelege,

Să studiez din nou chimia.

Unui chimist

În breaslă vrea să dovedească,

Că-i alchimist de teapă,

Că atunci când bea Fetească,

El urinează apă.

Cărții mele ʺEpigrameʺ

Epigrame am scris sute,

Pe teme vrute și nevrute...

Despre carte a spus experta,

Că-i frumoasă doar coperta!

Colegului meu Cornel

De când frumoasa lui soție,

Îl înșela pe amicul meu Cornel,

Eu îl dezmierd fără să știe,

Și-i spun zâmbind, Coarne-l.

Cuplu

L-am luat ca soț să-mi fie,

C-avea multe dependințe,

După-un an de căsnicie,

Este plin de dependențe.

Punctele cardinale

Patru puncte cardinale,

Cu reperele normale,

Însă am rămas uimit,

Că Est-ul e mai răsărit!

Prietenul la nevoie se cunoaște

Acest proverb de mult folos,

La mine a lucrat pe dos,

Că acea vorbă... la nevoie,

A fost mereu doar: anevoie!

Metamorfoză

Am cunoscut-o la concert,

Avea o slabă cotă,

Apoi încet, încet, discret,

A devenit cocotă.

Subtilitate - la doctor

Fiind la el în cabinet,

Mi-a spus c-un ton discret:

-Pe fișă scrie foarte clar,

Matale ai un Nume-rar!

La doctor

Întreba-i pe asistentă,

La doctor cum e, și cât?

Ea îmi spuse foarte atentă,

Vindecare ai, și atât!

Unui astrolog

Cu telescopu înspre vecina,

Se holba în după-amiezi,

Dar îl surprinse concubina,

Și văzu, și stele verzi.

Indecizie

Alesese varianta,

Să-și înșele și amanta,

Regretându-și nebunia,

A-nșelat-o cu soția.

Unui rugbist

Când are munca separat,

Eșecului îi cade pradă,

Că atâția ani a învățat,

S-o facă la grămadă.

Caut părinți, 

Că nicicând n-am avut,

Să fie cuminți, 

Cu un zâmbet plăcut.

La joacă să-i scot, 

Să-i plimb pe alei, 

În cârcă să-i port, 

S-alergăm după zmei. 

Caut părinți, 

Cu un chip luminat, 

Să nu fie nici sfinți, 

Dar nici cel necurat.

Să-i învăț a citi, 

Și povești să le spun, 

Ca să știe a iubi, 

Și ce-i rău, și ce-i bun. 

Caut părinți, 

Să îi plimb în landou, 

Ca apoi într-o zi, 

Să mă nască din nou. 

Și copil să le fiu,

Ca un suflet plăpând, 

Şi părinți să îi știu, 

Mamă, tată spunând,

Să mă strângă la piept, 

Să îi simt mai umani,

Să nu stau să-i aștept, 

În azil de orfani. 

Ne-am depărtat de Dumnezeu,

Noi toţi ce creştini ne numim,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu,

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.

Ne place în ură să trăim,

Să gemem de păcate mari,

La fel ca demonul să fim,

Anticrişti revoluţionari.

Multe sunt în astă lume,

Zdruncinată de războaie,

Alte-s rele, alte-s bune,

Însă toate ne înmoaie,

Căci povara e prea mare,

Şi încercând s-o micşorăm mereu,

Am făcut-o şi mai mare, căci

Ne-am depărtat de Dumnezeu.

Cum ploaia irigă puietul,

Din care creşte copacul,

Aşa ura ne inundă sufletul,

Din care se naşte păcatul.

Nu vrem să facem nimic,

Nu vrem ca iubiţi să mai fim,

Din rău muşcăm câte un pic,

Noi toţi ce creştini ne numim.

Lăsăm aşa în voia lui satan,

Purtaţi de a lui mreje viclene,

Reacţionăm doar gândind în van,

Fiind atraşi de ispite obscene.

Iar cum plin de omizi e pomul,

Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,

Urând, ne-am depărtat de Domnul,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu.

Sperăm cu toţi într-o iertare,

Venită iar de la Isus,

Izbăvindu-ne de faptele murdare,

Făcându-ne egali Celui de sus.

Aşa de mult El ne iubeşte,

Dar noi iubiţi nu vrem să fim,

Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.

De ce cu visuri să trăim,

Când visul îl putem îndeplini?

Doar buni şi milostivi să fim,

Iar semenul să îl putem iubi.

Dar nu, e osteneala mult prea mare,

Căci inima-n păcate ne-o zidim,

Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,

Ne place în ură să trăim.

Să fim conduşi spre întuneric,

Spre pierdere şi neeternitate,

De pofta şi simţul luciferic,

Ce ne împinge de la spate.

În spate stă şi tot ne-apasă,

Să devenim nişte tâlhari,

Să jefuim pe cel de-acasă,

Să gemem de păcate mari.

Ca Iuda vrem să devenim,

Să-L vindem pentru arginţi,

Părtaşi cu demonul să fim,

Şi apoi să cerem rugăminţi.

Inchidem cartea sfânta de pe raft,

Ca-n ură şi invidie să trăim,

Dorinţa noastră e de fapt,

La fel ca demonul să fim.

Veniţi-vă în fire oameni buni,

Acum cât nu e prea târziu,

Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,

Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,

Înainte ca răul din noi să stârnească,

Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,

Fiindcă atuncea o să ne numească,

Anticrişti revoluţionari.

Anticrişti revoluţionari,

La fel ca demonul să fim,

Să gemem de păcate mari,

Ne place în ură să trăim.

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu,

Noi toţi ce creştini ne numim,

Ne-am depărtat de Dumnezeu.

Îmi pare că te caut de o viață, 

Deși, te simt ținându-mă de mână, 

Și parcă mă privești mereu în față, 

Cu ochi mai reci ca apa de fântână. 

Din poartă-n poartă bat mereu, 

Dar nicăieri nu-i găzduire, 

Și cad zăpezi, și-i tare greu, 

Căci haina-mi este prea subțire. 

Acum și vârsta-mi pustiește calea, 

Mă izgonesc din drum și tineri crai,

Aproape zilnic mă cuprinde jalea, 

Că timp nici tu nu prea mai ai. 

Atâta vreme cât încă șanse sunt, 

Ca rătăcirea mea să-ți afle locul, 

Avântul dus de pasul meu mărunt, 

Nu-l va opri nici ditamai potopul. 

Probabil să te caut îmi e soarta, 

Probabil nu te voi găsi nicicând, 

Dar am să las între-deschisă poarta, 

Ca din greșeală cândva vei fi intrând.

Frăţioare, om pribeag,

Ce de drumuri doar îţi pasă,

Ce-ai venit acum acasă,

Că părinţii nu-s în prag?

Cui să spui tu sărut-mâna,

Ori să-i strângi la piept cu dor,

Că tătuca şi cu muma,

Nu mai sunt colo-n pridvor.

Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,

Cântecele şi povestea,

Că ai strâns atât de multe,

De-a ajuns şi aicea vestea.

Cu amar e plin potirul,

De când maica s-a tot dus,

Cine-o să mai toarcă firul,

Ori să-ntindă furca-n fus?

Şade colo pe uluce,

Coasa plină de rugină,

Iarba, cine s-o mai culce,

Că tătuca-i în ţărână?

Lungă ţi-a fost pribegia,

Noi pe aicea trişti stăteam,

Zi şi noapte tata, muma

Aşteptau plângând la geam.

Du-te colo jos pe vale,

Unde drumu-i la răscruci,

Şi-ai să dai de-o iarbă moale,

Unde plâng trist două cruci.