Moartea

Ieri am primit un mesager,

Venit din depărtări uitate,

Nu m-am gândit de loc la el,

Deși sunt om cu ani în spate

Am stat de vorbă mult în doi,

Și amintiri trecute-am depănat,

Eram surprinși cu totul amândoi,

De câți ani în cârcă s-au adunat

Știa și data când m-am născut,

Și foarte multe din viața mea,

Mi-a zis că m-ansoțit de la-nceput,

Stând lângă mine în clipa grea

Ai fost de multe ori părăsit,

Pe drumul încurcat al vieții,

De oameni apropiați păcălit,

Și înapoi n-ai dat găsind soluții

Așa mi-a spus necunoscutul,

Și-apoi încovoiat s-a prezentat,

Numele meu se cheamă,,timpul",

Și-n timp eu pavăză ți-am stat

De ce-ai venit acum spre mine?

Eu curios, surprins l-am întrebat?

Un troc sunt nevoit să fac cu tine,

Mi-a spus ferm, direct și răspicat

Ce îți propun, nu e deloc negociabil,

Că voi lua cu mine de la tine tinerețea,

Și-ți voi lăsa la schimb în mod inevitabil,

Anii ce vin și-ți vor aduce...bătrânețea

Pentru moment am rămas mut,

Și am simțit teribil gustul tristeții,

Nu îmi explic cum vremea a trecut,

Dar Timpul mi-a șoptit,

prietene...e roata și cursul vieții!

Atunci am înțeles pe loc venirea sa,

Și schimbul nevoit l-am acceptat,

Am vrut să-l mai întreb pe timp ceva,

Nu mi-a răspuns, s-antors și a plecat!

Scrisă pentru voi,

Nascut, Mai "62,

Cezar,

Pe curând!

Of, vibrația rea mă copleșea,

Și o mare stea mă urmărea.

Și venind cu puterea unui leu

Ma lovit căzând că un zmeu.

Oh, în timp ce cădeam în întuneric,

Mi-am văzut viața salvată în istoric.

Și mi sa deschis o carte a vieții mele

Și era plină numai cu probleme.

Și uite, că steaua îmi citea din carte,

Amenințându-ma numai cu nedreptate

Mi-a citit că am dus o viață grea,

Pentru că nu aveam alaturi pe cineva!

Și tot căzând mi-am dat seama unde sunt,

Aterizând, văzusem o poartă mare cu foc pe ea,

Și în dată iar vocea malefică îmi vorbea

Și îmi zicea că pe tron voi fi al patrulea.

Auzindu-l vocea malefică sa schimbat

Și râzând, el pe mine ma întrebat

Oare nu vrei sa fii unul dintre noi?

Și îți garantez că vei scăpa de orice nevoi!

Amăgindu-mă, și reclamandu-mi

Mi-a întins niște misterioase cărți,

Și mi-a zis să trag o carte din ele

Și trăgând, am văzut forțele rele.

Începeam a mă plimba prin întuneric,

Căutând măcar ieșire de subt pământ.

Și simțeam o căldură de mi se topea pielea,

Și o mare mâhnire împărțită în bucățele.

Numai o singură forță bună ne ajută,

Iubindu-ne în credința ce este născută.

El ne-a creat să-l slujim nu, să-l mâhnim

Și prin puterea sa ne vom odihni, nu chinui.

Din înaltul cerului trimite-mi,Doamne,mâna Ta cea tare,

Ca sunt scufundată-n valuri și mă clatin rău pe mare.

Când îngenunchez Stăpâne și ca să ma rog as vrea, 

Vin ispitele alături și-mi încurcă mintea mea. 

Dar vino, Doamne, lângă mine când eu Te chem cu drag

Ajută-mă IIsuse să trec al greutății prag.

Ființa mea e slabă, dar întărește-o Tu cum știi, 

Prin valurile lumii-acestea cu mine, Doamne, Tu sa fii...

Am acasă o grădină,

Ea cu mulţi nuci este plină.

I-am sădit, i-am îngrijit,

Când îi văd sunt fericit.

Fac din nuci, multă dulceaţă,

E dulce şi e gustoasă.

Din ele mai fac lichior,

Că el se face uşor.

Şi la cozonac pun nuci,

Că sunt bune şi sunt dulci.

Poţi să faci din nuci şi ţuică,

Când o bei să nu te ducă.

Aşa dar toţi nucii mei,

În grădină îs singurei.

Doar eu cu ei mai vorbesc,

Că – mi sunt dragi şi îi îndrăgesc.

( dedicată celor ce suferă de alzheimer / dementia )

Mă trezesc cu tine

Într-o urmă de-ndoială,

Te cunosc dar nu mi-e bine …

Sunt chipul tău și-a noastră boală.

Noaptea vine dintr-o dată

Toate stelele-s pe cer,

Numele mi-l spui în șoaptă …

Auguste Deter.

Ce scriu defel mi se-ntrevede

În miez de noapte așternut,

Și privirea mi se pierde

Rătăcită prin trecut.

Și simt cumva o mână caldă

Mă-ntreabă de sunt bine,

Teama ta deja să vadă

Că sfârșitul totuși vine.

Orele se scurg obscure

Pendul cu chip de ghilotină

Tu mă păzești să nu mă fure …

Iar eu mă simt mereu de vină.

Te privesc întâmplător

În închisoarea scrisă mie,

Cum dai târcoale întrebător

În eterna reverie. 

Și de-aș ști unde mi-e gândul

În timpane țipător,

Aș cutreiera pământul…

Și aș da leacul tuturor.

Al tău nume … l-am uitat!

Te știu… savantul fără nume,

Închizi ochii resemnat

Acuzatori și triști spre lume.

În ochii tăi sunt eu, o clipă …

Te rog să nu clipești,

Un gând… parfum ce se risipă,

Să poți să-ți amintești.

Am pierdut deja o viață

Nimeni nu mai vine,

În jurul meu e multă ceață,

“Și m-am pierdut… pe mine”.

Nu pot să dorm, pendulul țipă

O ultimă chemare …

Groparului pasiv ce sapă,

Și mortului o lumânare.

Mi-e groază de acest halat …

Îmi descrie neputința,

În noaptea-n care s-a lăsat …

Ghilotina și sentința.

Iar oglinda-i prăfuită

Prin fereastra cu nuiele

Privind cu-n ochi la ghilotină

Și cu celălalt… la stele.

*

În 1906, ca-ntr-o colivie

Un nume moare și se naște

O lume-ntreagă să îl știe …

Auguste Deter.

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

La leçon sur le cube

Un morceau de pierre est pris,

il sculpte avec un ciseau de sang,

brille avec l'œil d'Homère,

il est gratté de rayons

jusqu'à ce que le cube ressorte parfaitement.

Après cela, ils embrassent le cube d'innombrables fois

avec ta bouche, avec la bouche des autres

et surtout avec la bouche de l'infante.

Après cela, un marteau est pris

et soudain un coin du cube s'effondre.

Tout le monde, mais absolument tout le monde dira :

- Quel cube parfait cela aurait été

s'il n'y avait pas eu un coin cassé !

Taie-mi din Lună o felie,

Şi fă-mi o lunadă,

S-o beau pe banca pustie,

Acolo în colțul de stradă.

Pune în ea și-ntuneric,

Înmoaie și vârful la coasă,

Şi râde întruna isteric,

Şi fă-te frumoasă.

Rupe și-o bucată de stea,

Şi pune-mi pe frunte,

Şi lasă-mă aici undeva,

Apoi fugi de te-ascunde.

Mai lasă, înainte de fugă,

Pe banca cea rece de fier,

O oră, s-o am pentru rugă,

Că poate-o s-ajungă la cer.

Mi-e cald, și banca-i ferbinte,

Hai du-te tu moarte înainte,

Așteaptă-mă acasă cuminte,

Frumoasă și fără veșminte.

N-a mai zburat înspre tine gândul,

Ci a căzut frânt pe o piatră,

Împrăștiind cuvintele în vântul,

Ce le-a șuierat spre-o făptură ciudată.

Apoi un fulg ce rătăcea în eter,

L-am prins și sărutat înspre tine,

Dar am pus prea multă iubire în el,

Şi-a căzut zgomotos între destine.

Am mângâiat o tânără rază de Lună,

Să-mi ducă mângâierea la tine-n fereastră,

Dar s-a pierdut în a bolții cunună,

Zămislind dureros încă o noapte albastră.

Am rupt apoi din suflet o bucată de dor,

Și-am rugat-o pe moarte când va fi să mă ia,

Să mă poarte pe-o clipă la tine-n pridvor,

Să ți-o las la fereastră și să dispar într-o stea.

Vioi vă îndreptați spre dezastru,

Într-o lume de chipuri cioplite,

Pe cer nu mai e nici un astru,

Iar lumina-i și ea pe sfârșite.

Născociți zi de zi Dumnezei,

Şi-i rugați să vă-adune comori,

Veți sluji permanent pentru ei,

De veți fi desfătați în orori.

Vă adunați mai apoi în biserici,

Și surâdeți prostesc la icoane,

Blesteme aruncați peste clerici,

Înfingând în Iisus mii de piroane.

Peste tot se zăresc cimitire,

Însă eu mă întorc la obârșii,

Și dispar neînsemnat ca o știre,

Ca un apus fericit pentru dânșii,

Ca un dor schingiuit de iubire,

Ca un semn pentru-a doua venire.

Sub felinarul ce întunericul străbate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Muşcând din mâini şi încurajări trucate,

Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.

Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

E un tablou ce-n astă lume ţipă,

Strigând durerea şi mâhnirea,

Către avuţi şi-a lor ferice clipă,

Ce-i putredă şi amară cum e fierea.

Ei nu răspund căci inima le e de piatră,

Dar ştiu că a lor resturi aruncate,

Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Nu vor din plinul lor să dăruiască,

Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,

Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,

Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.

Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,

Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,

Dar niciodată nu au fost acolo unde,

Stau roată cei de soartă chinuiţi.

Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,

La fel ca sufletul lor de nababi,

Minciună-i adevărul ce-l rostesc,

Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.

Spun că asupra nevoiaşilor veghează,

Că îi ajută să aibă chiar de toate,

Fiinţa, gestul însă îi trădează,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.

Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,

Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,

Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,

De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.

Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,

Dar de copii au fost izgoniţi,

Acum trăiesc în crâncenă durere,

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.

La cei ce le-au furat fericirea,

Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,

Gândind că poate aşa le-a fost menirea,

Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.

Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,

Şi de la ei să învăţaţi încă odată,

Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,

Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,

Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,

Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.

Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,

Le poartă umbra deformată pe pământ,

Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.

O clipă străpunge ca un fulger viitorul,

Trăieşte doar o zi la fel ca ei,

Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,

După fosta casă şi copiii tăi…

Cu trupul stors, agonic şi înfometat

Dar în piepturi cu o inimă curată,

Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.

La fel şi aceşti copii abandonaţi,

Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,

Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?

În ce le este fericirea sau care li-i misterul?

Chiar şi în zilele mai nereuşite,

Când trupul le este sleit şi flămând,

Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

Sunt veseli şi-i auzi râzând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Sub ochii tăi s-au întâmplat atâtea,

Încât orbit-au amândoi,

De gânduri iar mă doare fruntea,

Și - ți vreau privirea înapoi.

În palma ta mor mângâieri,

Ucise sub un clar de lună,

Mi se ivesc pe tâmple primăveri,

Din care-ți împletesc cunună.

Suntem bolnavi fără vreo boală,

Imuni la orice tratament,

Celulele din noi pornesc răscoală,

Şi ne iubim de frică, permanent.

Și doctori, și savanți deopotrivă,

S-au adunat pentr-un consult,

Cu toată medicina împotrivă,

Eu doar pe tine te ascult.

Sub ochii mei atâtea ți se-ntâmplă,

Plângând îmi plămădești iubirea,

Și îmi erup furtuni din tâmplă,

Ce, fulgerând îți reîntorc privirea.

Culori bizare îmi pătează chipul,

Amestecuri de negru, negru, negru…

Cunosc infernul şi nimicul,

Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.

În criptă arunc cu silă un ort,

Buchetul de azalee ofilit,

Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,

Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.

Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,

Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,

Invoc blesteme peste muritori,

Ca să-L provoc pe Dumnezeu.

Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,

Îmi place să mă bată, ca să plâng,

În faţa Lui să mă răsfăţ,

Şi în iluzii coroana să i-o frâng.