Nocturnă albă

 Unui inginer agronom

Agronomul i se spune,

Şi-are o toană cam ciudată,

Seamănă intenţii bune,

Dar nu răsare niciodată.

Vecinei

Când l-ai luat de concubin,

Ştiai doar că e pocăit,

Dar după ce-aţi servit un vin,

Ai constatat că-i şi pocit.

Unui guraliv

              turuie ca o muiere

La cum te porţi măi frăţioare,

Şi cum fierbe-n tine seva,

Eu fac acum cu toţi prinsoare,

Că tu te tragi numai din Eva.

Unuia cu nasul mare

Ce talent pe al meu frate,

A prezis tot într-un glas,

Şi nu prin divinitate,

Ci, prin fapt…că are nas.

Unui beţiv - bea numai vinuri demiseci

Bând doar vin de Murfatlar,

De nimic nu ai habar,

Şi-mi permit ca să disec,

Vinu-i demi, capu-i sec.

Unui guraliv

Că spui multe, o ştim toţi,

Şi-ai audienţă cultă,

Dar din toţi care-i socoţi,

Numai surzii te-ascultă.

Născut în Ianuarie

An de an doar neplăceri,

C-ale sale primăveri,

Cum nu e deloc firesc,

Doar în iarnă se-mplinesc.

Unui datornic

Cu milioane te-am împrumutat,

Dar simt că n-am să văd un ort,

Căci, ca să scapi ai declarat,

Că pentru tine, eu sunt mort.

Unora

Toţi mă fac zgârcit, avar

Că-s mereu cu punga spartă,

Dar apoi umili apar,

Şi cerşesc la mine-n poartă.

Unei jâmbate

Te-am pozat să-ţi ţin isonul,

Şi-ai ieşit aşa jâmbată,

Că mi s-a blocat I-phonul,

Şi-a sa husă… e voalată.

Sunt viu în cea mai cruntă rătăcire,

Cu tâmpla spartă-n porți ce nu mai sunt,

Și mi se face sete de iubire,

Când omul se întoarce în pământ.

Mă țin de lucruri vechi cu disperare,

Cu ochii larg deschiși, dar prea târzii,

Și simt cum mi se rupe pe spinare,

Un Dumnezeu abandonat de-ai săi copii.

Nu-mi dați nimic, nici milă, nici iertare,

Mi-e toată vina templu și blestem,

Și-n mine zace-o liniște prea mare,

Ce urlă-n cele șapte tronuri ca un semn.

Un câmp de bătălie mi-e credința,

În care sunt și victimă, și glonț,

Și-n fiecare noapte accept sentința,

Și-o port la gât ca pe-un gablonț.

Mi-e trupul greu, de gânduri care sapă,

Spre un mormânt ce nu s-a construit,

Iar sufletul — o haină prea curată,

Pentru noroiul ce zilnic m-a hrănit.

Să nu mă plângeți, n-am murit degeaba,

Am ars pe dinăuntru, fără fum,

Și-am dus în mine-atâta întuneric,

Că mi-a ieșit din ochi un fel de drum.

Acum rămân, pe veci, o rană care scrie,

O amintire grea, de necuprins,

Și dacă vreți dreptatea să se știe,

Eu n-am cerut nimic și totuși… am învins.

Amicii nu i-am mai găsit,

Când pe un umăr mi-am dorit,

S-aplec ce-a tâmplă istovită,

Și-o inimă aproape otrăvită.

Amicii nu mi-au mai răspuns,

Când de necaz am fost pătruns,

Și strigătu-mi ca din cavou,

Avu efect doar ca ecou.

Amicii nu s-au arătat,

Când sufletu-mi era-nsetat,

Și brusc am devenit străin,

Gustând amarul lor venin.

Amicii s-au făcut tăcuți,

Când pașii mi-au rămas pierduți,

Și drumul greu, fără lumină,

Căzu în fața mea ca o cortină.

Amicii nu s-au mai ivit,

Când greu de viață-am fost lovit,

Și-am înțeles, târziu, în noapte:

Prietenii se cern prin fapte.

Tu, frumoasa mea din noapte,

Eu, iubitul tău din zi,

Ah, iubirile deșarte,

Oare când s-or întâlni?

Tu, visare-ntr-o icoană,

Eu, păcatul nerostit,

Ne privim din două ape,

Care curg spre infinit.

Tu, luceafăr printre ramuri,

Eu, un muritor de rând,

Mă privești de după geamuri,

Toată noaptea lăcrimând.

Tu, femeia prinsă-n stele,

Eu, doar slova ce te scrie,

O poveste ce desparte,

Îngerul de carnea vie...

Tu, lumina mea tăcută,

Eu, amurgul fără glas,

Ne privim din altă lume,

Și ne trecem, ceas cu ceas.

Tu, nădejdea mea căzută,

Eu, o rugă strânsă-n chingi,

Ne-ntâlnim în vis doar seara,

Când cu raza mă atingi.

Tu, frumoasa mea departe,

Eu, stingherul tău destin,

Ce dezastru, că nu-i clipă,

Care să nu fie chin...

Tu, lumina mea tăcută,

Eu, amurgul ce răzbate,

Ale noastre-s două maluri,

Ce abisul le desparte.

Vom da naștere luminii,

Ce va fi în zori de zi,

Tu, cu cerul prins în gene,

Eu, cu jertfa de-a iubi.

E atâta verde pretutindeni azi,

De parcă-mi cresc şi mie frunze,

Picioarele le simt doi falnici brazi,

Ce între ramuri inima îmi strânge.

Atâta sevă în coaste-mi clocoteşte,

Mi-e trupul ridicat spre cer de rădăcini,

De tine nu-mi parvine nici o veste,

Căci înfrunzind, am devenit străini.

Mă pasc şi ciute şi gazele,

Pe braţe păsări cuib îşi fac,

Mă înalţ în zbor sincron cu ele,

Foşneşte-n mine frunza, iar eu tac.

E atâta verde pretutindeni azi,

Smarald e cerul şi îmi e pupila,

Mi-s toţi copacii din pădure camarazi,

Şi împărţim frăţeşte clorofila.

Sub raza unei stele, când vântu-ncet suspină,

Se legănă mălinii, privind spre luna plină,

Iar astre somnoroase, lucind, de dor stingher,

Vor plânge întreg pământul cu lacrimi de mister,

Și freamătul pădurii îți spune murmurând,

Hai, du-te la culcare, tu chip de înger blând.

Iubirea-ți voi așterne pe câmpul ars de timp,

Din brazde-o să răsară al florilor nimb,

Și poate, din tăcere, un cânt va înflori,

Iar păsările toate spre cuiburi vor fugi,

Vor curge lin izvoare, amarul să ți-l spele,

Și bându-i apa rece, te uită înspre stele,

La primăveri ascunse, când nurii vor pocni,

Când florile iubirii în suflet vor rodi,

Să vezi în umbra crucii cum tainica lumină,

Cu zorii în pământ și-n ceruri rădăcină,

Dă scâncetului viață, și-n tindă bucurii,

Și-atunci făptură dragă vei zămisli copii.

Iar eu, sub luna rece, voi plânge visător,

Iar ție în toiul nopții de mine-ți va fi dor,

Și-n lacrima căzută pe marginea de pat,

Se-ascunde amintirea al celui ce-i plecat,

Și-n tot ce te-nconjoară vei regăsi mereu,

Că fiecare-n parte, ascunde chipul meu.

Omul Isus a fost tâmplar...

Iar eu, când traforam în şcoală,

simțeam cum înspre El mă cheamă,

Prin glasul viziunii din placaj.

În lemnul dur lucram minuțios,

Suflând agnostic în rumeguşul ros,

Ca Dumnezeu în trupul argilos.

De maistru' din atelier nu-mi amintesc în nici un fel,

Dar ştiu că mă mai îndruma şi el,

Pe lângă Creangă, cu povestea Harapului isteț,

Şi fermecatu-i cal, ce-n lemn aievea-l dibăceam semeț...

Până, printr-o reformă, sistemu' a hotărât 

Atelierul şcolii să fie isprăvit

De Spân răpus Pegasul

Şi fabulosul visător

În faşă

Smotocit...

Țin rana strâns, iar sângele se-adună,

ca roua grea pe rugul unor spini,

și cartea mea, cu slovele-mpreună,

devine strigătul lipsit de rădăcini.

Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,

aștern o filă ce nu va mai pieri,

iar focul stins ce întremează ceața,

va naște cerul nopții de a doua zi.

Din rana mea se-nalță un poem,

ce-și plânge rostul într-o lume surdă,

iar ultimul meu sânge, ca un semn,

prin versuri e-ndemnat să zburde.

Acum salut pământul și uitarea,

dar las un vers să-mi fie testament,

cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,

iar rana mea va fi al lor prezent.

Și dacă tot ce scriu va fi uitat,

cum valul șterge urmele discret,

las rana mea, un far întunecat,

să ardă-n calea unui alt poet.

Oare-am mințit din nou aseară?

Când întrebat am fost de unde vin,

Nu am putut defel răspunde iară,

Trădat am fost de...mirosul de la vin

M-am strecurat ușor spre dormitor,

Să scap de hainele cu miros de fum,

Și conștient că mă întorc la vorbitor,

Răspuns să-i dau, nu mâine și acum

Ne-am întâlnit și noi în oraș ca băieții,

Am încercat să explic pe ton redus,

Ea doar și-a ridicat în sus pomeții,

Și n-a crezut o iotă, din ceea ce i-am spus

Tot timpul, ne punem întrebări,

Unii la alții fără-a-primi răspunsuri,

Iar viața-i plina de multe provocări,

Și trebuie să faci, din când în cànd retușuri

Ce bine-ar fi să mergi doar înainte,

Să nu aluneci de pe calea dreaptă,

Și totdeauna să-ți aduci aminte,

Să urci pe scara vieții, făra-rata vreo treaptă!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Muzica nu e în note.

E în spațiul

dintre ele —

acolo unde urechea

decide

ce a auzit.

de pe clasa a IX-a

deja cred  că mi se schimba creierul

inconștient

parcă se formau alte rădăcini;

eram într-o polemică cu un (...)

(Domn lipsit de capacități intelectuale avansate.)

și zicea treburi nasoale de femei

eu le-am luat apărarea

„soția merită ajutată, nu e o sclavă”

la care el îmi recomandă

să-mi tai ceva și să înlocuiesc cu altceva

(Până și eu pot să recunosc — n-a fost o recomandare bună.)

come again?

pas lateral, tras umărul stâng cu tot cu braț în spate

și-am lansat un pod de palmă

direct în timpanul lui

m-am simțit ca el, i-am urlat două săptămâni în urechea dreaptă

și el nu auzea

și tot plângea

dar a fost o lecție bună pentru toată lumea

recent l-am văzut cu o fată de mână pe stradă

părea foarte iubitor

și ea părea că are umărul tras

puțin

în spate.

Poezia mea e veșnic vie, 

Poezia mea e numai dor, 

Sângele cu ea mă scrie, 

Și cu ea am să mă-nsor. 

Poezie-mi sunt părinții, 

Poezia mi-e și casă, 

Poezia îmi cheamă sfinții, 

Când durerea mă apasă. 

Poezie fiii-mi sunt, 

Poezia-i joc, povață, 

Este rugul din pământ, 

Ce mă sprijină în viață. 

Poezia-mi este pâine,

Frântă caldă din cuvânt,

Și o-mpart zilei de mâine,

Făcând veșnic legământ. 

Poezia-mi este rană,

Poezia-mi este leac,

Îmi e lacrimă pe geană, 

Și cu dânsa mă îmbrac. 

Poezia-mi este nume,

Scris în taină pe destin,

De-aș pleca din astă lume,

Tot prin ea am să revin. 

Ea în brațe mă cuprinde,

Și îmi ține mintea vie,

Poezia mă aprinde,

Focul ei... E veşnicie.