Viaţa

Vorbele sunt goale...

Umbre zburătoare!

Cum crezi că pot vorbi despre tine fără a greși?

Iubirea ști bine cât doare când cade și moare,

Chiar dacă moartea e mută și oarbă sau minte și fură...?

Apoi lașa fuge și nimeni nu poate s-o prindă!

Aș vrea să vorbesc despre tine dar nu pot fără să suspin adânc,

Parcă tăiat de-un otrăvit cuțit,

Aruncat din negrul hău ce nu-mi aparține..

Și încerc să spun orice despre tine dar nu pot!

Prefer să aștept când o să te lovești întâmplător de umbra-mi gonită de mine,

Sugrumat de-aceiași iubire absurdă,

Niciodată putând a vorbi despre tine!

(4 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

M-aud strigând într-un mormânt, 

Se văd şi stelele cazând,

Admir un soare apunând...

Îl văd agonizând şi sângerând...

Se-aude sufletul urlând....

Şi m-am pierdut iar

Într-un gând...

Şi lacrimi de cărbune 

Văd curgând!!!

si daca miine va fi mult mai bine,

sa-mi spui despre asta sau mai bine sa-mi cinti.

deja nu mai trec fiori reci prin mine,

cind imi amintesc momente fierbinti.

si daca miine vom muri in furtuna,

sa fii fericit, ca nu-i nevoie sa fugi.

eu nu te iubesc si, daca nu ti-e totuna,

poti azi sa vii si-ncet sa ma distrugi.

mi-e frica, ca miine n-o sa fie mai bine,

iar sa respiram ne va fi foarte greu.

eu stiu, sa ating tot nervul din tine,

iar tu stii, unde e sufletul meu.

uneori despre tine amuzant lumea-mi spune -

zgircit astepti, ca sa scriu versuri noi.

dar sa stii, la final, cind punct se va pune,

viu va ramine doar unul din doi.

si, daca victoria eu voi detine,

n-o sa mai iau pixu-n miina si nu voi mai scri.

eu nu te iubesc, dar cunosc foarte bine

a ochilor tai 50 de nuante de gri.

Te rog Doamne nu pleca,

Nu Te mai alung de-acuma,

Te primesc în viaţa mea,

Rămâi pentru totdeauna.

Numai Tu-mi poţi da ce-Ţi cer,

SALVAREA şi-n ciuda firii,

Cu al meu trup efemer

Să-mbrac haina nemuririi.

Din catedralele sufletelor triste se ridică la cer
cântecele inimilor noastre,
Cântece ce vor să îți vestească haosul infernal
în care se scaldă omenirea.
Vibrațiile muzicii zguduie magistral bolțile albastre
ale cerului domnesc,
Scormonind apoi toate colțurile Universului
pentru a-ți da de veste.

Plutind pe portativul stelelor, notele se rostogolesc într-o avalanșă nebună
Spre cel mai îndepărtat întuneric unde se termină materia cosmosului.
Aici, în tărâmul începutului și sfârșitului,
într-o singurătate absolută
Dumnezeu își doarme armonia pierdută
în leagănul uitărilor eterne.

Murmurul trist al umanității întrerupe
visarea solemnă a bunului Domn
Care ascultând ondulațiile pline de durere
ale cântecelor noastre triste
Hotărăște să ne îndulcească durerea
cu darul veșnic al iubirii.

În tăcerea nopții umbra-mi respiră,

Pe drumul pustiu strâmtat de uitare,

Pasu-mi răsună ca un cântec de liră,

Strivit sub povara unei clipe amare.

Pierdut pe sub stelele stinse pe boltă,

Mă caut întruna printre picuri de ploi,

Noaptea din mine încet se revoltă,

Și-mi curge din ochi întuneric puhoi.

Șoapte se-aud plânse-n ecou mai demult,

Sângele-mi sfârîie prin vene de ceară,

Departe de lume plânsul nopții ascult,

Și-ntr-un vechi cimitir îmi las clipa amară.

Cuvintele-mi zac pe un praf de lumină,

Pe buze de ceară ce nu mai vorbesc,

Iar timpul mă-mbracă-n mantia-i fină,

Și în întuneric, înnoptat mă topesc.

Caută așternuturi noi fără teamă,

Ochiul să stea ațipit după geană,

Uită-ți gândul din noapte pe cer,

Să doarmă pe nori, umil și stingher.

Mintea golită alung-o pe Lună să pască

Poeme de amor arse-n ruguri de iască,

Nebuna din piept să strige, să cânte,

Prohodul iubirilor neîmplinite și frânte.

Pune-ți chiar astăzi gura slobodă-n lanț,

Aruncă pofticioasei amante ultimul sfanț,

Ascunde-te grabnic în amurguri și zori,

Când aleargă înspre tine copiii din flori.

Mușcă hazardul, trezește în tine dezmățul,

Încalecă viața și aruncă cravașa și hățul,

Zbori peste munți, peste piscuri înalte,

Desfrâul și orgia din somn să tresalte.

Of, Doamne, câte întrebări şi răspunsuri,

Câte vorbe aruncate în neant…

Mă frământ între lumini şi apusuri,

Mă cufund într-un soare gigant.

Of, Doamne, cât pârjol şi minciună,

Câtă necinste, ruşine, neteamă,

În suflet de om zilnic se adună,

Iar pe Tine, lui Satan te reclamă.

Of, Doamne, se prăvale lăcaşul,

Evanghelii se mistuie în altar,

Necuraţii invadează oraşul,

Piere al credinţei ultim lăstar.

Doamne, se gată petrolul din lampă,

Se întunecă omul în suflet şi-n minte,

Mamele acum joacă roluri de vampă,

Copiii lor blesteamă tainele sfinte.

Doamne, se surpă-n cutremur pământul,

Apele curg în potop ca dintr-o fântână,

Fă de la început lumea, să fie Cuvântul…

Iar pe om… fă-l din iubire, nu din ţărână.

Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?

De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?

Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,

Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.

Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,

Să fac comunicabilă starea mea de fericire,

Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,

Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.

Beat de eternitate şi atras de infinit,

Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,

Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,

Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.

Cui să mă închin prin aceste deşerturi?

Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?

La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,

Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?

Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …

Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,

Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,

Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.

Am început să mă topesc,

Deși atât de multă ceară am,

Şi curg torent, și absent privesc,

Cum lacrimile vieții bat în geam.

Am început să mă topesc,

Deși fitilul mi-i deja cenușă,

Şi ard intens, și absent privesc,

Cum flăcările îmi bat la ușă.

Am început să mă topesc,

Și curg în picuri pe-al tău trup,

Căci aș dori să te trezesc,

Să ne iubim neîntrerupt.

Am început să mă topesc,

Iar ceară nu mai este în stup,

Deși aș vrea să mai trăiesc,

Topindu-mă, încet, încet mă duc.

Am început să mă topesc,

Şi mă adun din candelabru,

O altă lumânare să clădesc,

Să-mi pâlpâie la cap macabru.

N-a mai zburat înspre tine gândul,

Ci a căzut frânt pe o piatră,

Împrăștiind cuvintele în vântul,

Ce le-a șuierat spre-o făptură ciudată.

Apoi un fulg ce rătăcea în eter,

L-am prins și sărutat înspre tine,

Dar am pus prea multă iubire în el,

Şi-a căzut zgomotos între destine.

Am mângâiat o tânără rază de Lună,

Să-mi ducă mângâierea la tine-n fereastră,

Dar s-a pierdut în a bolții cunună,

Zămislind dureros încă o noapte albastră.

Am rupt apoi din suflet o bucată de dor,

Și-am rugat-o pe moarte când va fi să mă ia,

Să mă poarte pe-o clipă la tine-n pridvor,

Să ți-o las la fereastră și să dispar într-o stea.

Demult m-am depărtat de laic,

M-am cufundat în vraf de cărţi,

Nu că aş fi vreun biet prozaic,

Ci doar să fiu aproape de cei morţi.

Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,

Căci două bestii e mult de suportat,

Cu toţii am devenit o mare tragedie,

Pentru natură şi acest pământ curat.

M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,

Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,

Nestăpânit consum peste măsură poezie,

Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.

Mă recompun din murmur de izvoare,

Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,

Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,

Şi cum devine omul... o simplă vietate.

Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,

Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,

Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,

Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.

Nici gând nu am să mă întorc acasă,

Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,

Doar o durere mare în inimă m-apasă,

Că oamenii cu oameni au devenit străini.