Viaţa
Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,
Cu ștreangurile puse-n rând,
De aceea merg pe fir întins ca ața,
Echilibrist pe moarte pedalând.
Mă-mbrac și-n clovn câteodată,
În orice număr la nevoie figurez,
Căci viața într-o zi m-așteaptă,
Să fac un salt mortal de la trapez.
Înot mereu pe sub năvoade,
Și am lansări de bumerang,
Târâș mă-ndrept spre eșafoade,
Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,
Să păcălesc pe viață și pe moarte,
Să fiu uitat aicea pe pământ,
Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,
Cu toți acei ce intră în mormânt.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 26 января 2024
Views: 564
Poems in the same category
Ca o bufniță să fiu
Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare
și cântând o notă sumbră să-ntristez pădurea mare.
Să răsun din valea neagră pân' la ușă de creștin;
să mă mut din brad în brad și să-mi fie zborul lin.
Și venind fără vacarm, la ferestre să privesc.
Ca să-l văd pe cel ce are suflet bun și omenesc.
Și apoi să-i spun Naturii, ce ascultă impunătoare,
unde zace cel blajin, ca să-i fie roditoare.
Însă la cel deșănțat, care laudă ce n-are,
să m-așez la colțul casei să îi cânt fără-ncetare.
Laudele ce le scuipă să îi fie de fațadă;
Câte rele dă pe gură, atâtea ochii să-i vadă.
Ca o bufniță să fiu, singur să îmi car penajul,
să străbat văi neguroase fără să îmi pierd curajul.
Să îmi mut ochii la spate, să văd daga cine-o ține,
să mă fac una cu pomul, de s-apropie de mine.
Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare,
și cu aripile grele să cutreier lumea mare.
Cât timp ochii văd lumina, să tot cânt și să tot zbor,
iară noaptea de-o să vină, să îmi caut o tulpină,
și-n a ei coroană plină s-aștept somnul răpitor.
Şalul
O haină veche și uzată cât vârsta mea
Îmbrac în grabă
Și peste toate un șal
De mine croșetat cândva
Cu multe noduri strâns legate.
În oglindă să privesc
Nu-i timp, nici vrere nu-i
Sunt riduri pe tâmplă ,
Ascunse sub bor de pălărie largă
Iar buzele îmi sunt nerujate.
Așa cum sunt, sunt o clipă de infinit
O solitară printre mulțime
Și am să plec să caut fericirea
Sau un derdeluș
Pe care alunecă amintirea.
……………………………………………………
Nemulțumit de mine
Și de ținuta mea, cățelul
Companionul zglobiu și credincios
Mușcă lesa și nu vrea să mi-o dea,
Nu vrea nici să mă-nsoțească..
……………………………………….
Eu singură m-am regăsit
Printre copii îmbujorați
Din caruselul cu becuri colorate
Timpul înghețat îmi curge prin vine
Zilele mi le transform în ani
Sub șuvoiul nopții vârsta se ascunde.
Zâmbesc și îmi zâmbește
Un copil prin ani fugar
Iar clipa din infinitul din mine
De coaja unui copac se lipește.
Cățelul, șalul mi-l trage
Se joacă zglobiu, credincios
În timp ce amintirea îmi vorbește.
Poezie pe mare
Miros de mare,
parfumuri desființate
aruncate toate pe o parte
cutremurate, mare.
Miros de mare,
iar cerul și pământul se-mbină.
Culorile impregnează în lumină,
pești, furtuni si neclintire în uzină.
Alinare
miros de mare
iubire și teroare.
Elementum
Cum focul nu arde fără aer,
Pamantul nu da viața fără apa.
Intunericul fără lumina e eter,
Fara noapte nici zorii nu crapă!
Cum luna nu luminează fără soare,
Curcubeul nu colorează cerul
fără ploaie.
Sarea va fi cea care va da
hranei savoare,
Iar copacii poveștilor nescrise
câte o foaie.
O lume calculata perfect matematic,
Elementele parca vii se
completează in ansamblu,
In mediul lor natural se
prezintă sălbatic.
Misterioase ca și proveniența
culorii albastru.
Ascuns in suflet și văzut
doar in ceata,
Aerul ne conectează cu ceea ce
numim noi acasă.
Prin legile atracției ne ghidează
și ne învață,
In mijlocul peisajului va fi chiar
vârful nasului.
Din magma pământului sau
fulgerul cerului,
Focul este un spectacol
mistic al naturii.
Flamele-i dansând duc spre
descoperirea sinelui,
Simbol al dorinței și al
pasiunilor mărturii.
Putitatea și sălbăticia s-au incorporat
in viața verde
Natura in sine este un element viu,
misterios.
Sub semnul infinitului sământa ei
nu se va pierde.
Din pământ fertil creste
meticulos și curios.
Imaculat, puterea apei este
inimaginabil de puternica.
Purifica hidratează și reimprospateaza
tot ce atinge.
Avand propria memorie și o vasta
latura artistica
In lupta cu focul se poate încinge
sau flăcările stinge.
Magic e puțin spus și fascinant
nu e îndeajuns,
Un puzzle perfect unde imperfectul
nu e in plus!
Se definesc una pe alta și cumva
binele in rău inclus.
Prin noi planeta e in viața,suntem
al inimii ei puls!
Dincolo de emoții
Se scutur frunzele toamna
și nu am nici -o emoție când ele cad.
Iar pe alții când îi privesc,
și îmi apar în cale,
se bucură, fac poze.
Dar mie îmi este paralel de tot.
Aș fi nu eu în gândul meu și aș arde tot.
că nu-mi place toamna!
de ce alții o iubesc?
E răcoare, copii se duc la școală?
roadele oamenii le adună?
Nu-mi place toamna!
nu am nici-o emoție în anotimpul acesta.
dar tac și privesc în jurul meu.
și mă așez uneori pe un scaun din parc.
și mă uit la toți
cum își petrec hazliu și frumos,
ei toamna.
Autor:Zamurca Alina
Poezia este scrisă pe 10.07.2024🤍
Sfântul Valentin,
Sfântul Valentin se ştie,
El de afară acuma vine.
Tinerii îl sărbătoresc,
Iar unii se îndrăgostesc.
Mulţi băieţi oferă flori,
Pentru doamne şi surori.
Şi primesc o sărutare,
Când lor le oferă o floare.
Fetele sunt bucuroase,
Atunci când ele îs căutate.
Şi primesc cadouri, flori,
Sărutări, îmbrăţişări.
Ca o bufniță să fiu
Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare
și cântând o notă sumbră să-ntristez pădurea mare.
Să răsun din valea neagră pân' la ușă de creștin;
să mă mut din brad în brad și să-mi fie zborul lin.
Și venind fără vacarm, la ferestre să privesc.
Ca să-l văd pe cel ce are suflet bun și omenesc.
Și apoi să-i spun Naturii, ce ascultă impunătoare,
unde zace cel blajin, ca să-i fie roditoare.
Însă la cel deșănțat, care laudă ce n-are,
să m-așez la colțul casei să îi cânt fără-ncetare.
Laudele ce le scuipă să îi fie de fațadă;
Câte rele dă pe gură, atâtea ochii să-i vadă.
Ca o bufniță să fiu, singur să îmi car penajul,
să străbat văi neguroase fără să îmi pierd curajul.
Să îmi mut ochii la spate, să văd daga cine-o ține,
să mă fac una cu pomul, de s-apropie de mine.
Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare,
și cu aripile grele să cutreier lumea mare.
Cât timp ochii văd lumina, să tot cânt și să tot zbor,
iară noaptea de-o să vină, să îmi caut o tulpină,
și-n a ei coroană plină s-aștept somnul răpitor.
Şalul
O haină veche și uzată cât vârsta mea
Îmbrac în grabă
Și peste toate un șal
De mine croșetat cândva
Cu multe noduri strâns legate.
În oglindă să privesc
Nu-i timp, nici vrere nu-i
Sunt riduri pe tâmplă ,
Ascunse sub bor de pălărie largă
Iar buzele îmi sunt nerujate.
Așa cum sunt, sunt o clipă de infinit
O solitară printre mulțime
Și am să plec să caut fericirea
Sau un derdeluș
Pe care alunecă amintirea.
……………………………………………………
Nemulțumit de mine
Și de ținuta mea, cățelul
Companionul zglobiu și credincios
Mușcă lesa și nu vrea să mi-o dea,
Nu vrea nici să mă-nsoțească..
……………………………………….
Eu singură m-am regăsit
Printre copii îmbujorați
Din caruselul cu becuri colorate
Timpul înghețat îmi curge prin vine
Zilele mi le transform în ani
Sub șuvoiul nopții vârsta se ascunde.
Zâmbesc și îmi zâmbește
Un copil prin ani fugar
Iar clipa din infinitul din mine
De coaja unui copac se lipește.
Cățelul, șalul mi-l trage
Se joacă zglobiu, credincios
În timp ce amintirea îmi vorbește.
Poezie pe mare
Miros de mare,
parfumuri desființate
aruncate toate pe o parte
cutremurate, mare.
Miros de mare,
iar cerul și pământul se-mbină.
Culorile impregnează în lumină,
pești, furtuni si neclintire în uzină.
Alinare
miros de mare
iubire și teroare.
Elementum
Cum focul nu arde fără aer,
Pamantul nu da viața fără apa.
Intunericul fără lumina e eter,
Fara noapte nici zorii nu crapă!
Cum luna nu luminează fără soare,
Curcubeul nu colorează cerul
fără ploaie.
Sarea va fi cea care va da
hranei savoare,
Iar copacii poveștilor nescrise
câte o foaie.
O lume calculata perfect matematic,
Elementele parca vii se
completează in ansamblu,
In mediul lor natural se
prezintă sălbatic.
Misterioase ca și proveniența
culorii albastru.
Ascuns in suflet și văzut
doar in ceata,
Aerul ne conectează cu ceea ce
numim noi acasă.
Prin legile atracției ne ghidează
și ne învață,
In mijlocul peisajului va fi chiar
vârful nasului.
Din magma pământului sau
fulgerul cerului,
Focul este un spectacol
mistic al naturii.
Flamele-i dansând duc spre
descoperirea sinelui,
Simbol al dorinței și al
pasiunilor mărturii.
Putitatea și sălbăticia s-au incorporat
in viața verde
Natura in sine este un element viu,
misterios.
Sub semnul infinitului sământa ei
nu se va pierde.
Din pământ fertil creste
meticulos și curios.
Imaculat, puterea apei este
inimaginabil de puternica.
Purifica hidratează și reimprospateaza
tot ce atinge.
Avand propria memorie și o vasta
latura artistica
In lupta cu focul se poate încinge
sau flăcările stinge.
Magic e puțin spus și fascinant
nu e îndeajuns,
Un puzzle perfect unde imperfectul
nu e in plus!
Se definesc una pe alta și cumva
binele in rău inclus.
Prin noi planeta e in viața,suntem
al inimii ei puls!
Dincolo de emoții
Se scutur frunzele toamna
și nu am nici -o emoție când ele cad.
Iar pe alții când îi privesc,
și îmi apar în cale,
se bucură, fac poze.
Dar mie îmi este paralel de tot.
Aș fi nu eu în gândul meu și aș arde tot.
că nu-mi place toamna!
de ce alții o iubesc?
E răcoare, copii se duc la școală?
roadele oamenii le adună?
Nu-mi place toamna!
nu am nici-o emoție în anotimpul acesta.
dar tac și privesc în jurul meu.
și mă așez uneori pe un scaun din parc.
și mă uit la toți
cum își petrec hazliu și frumos,
ei toamna.
Autor:Zamurca Alina
Poezia este scrisă pe 10.07.2024🤍
Sfântul Valentin,
Sfântul Valentin se ştie,
El de afară acuma vine.
Tinerii îl sărbătoresc,
Iar unii se îndrăgostesc.
Mulţi băieţi oferă flori,
Pentru doamne şi surori.
Şi primesc o sărutare,
Când lor le oferă o floare.
Fetele sunt bucuroase,
Atunci când ele îs căutate.
Şi primesc cadouri, flori,
Sărutări, îmbrăţişări.
Other poems by the author
Fiul ploii
Plouă întruna de un veac,
Ba plouă chiar de sub pământ,
Natura nu-și mai află leac,
Iar Domnul nu mai face legământ.
Mi-e ochiul ud și în orbită,
Iar inima în piept stă inundată,
Mi-e udă pâinea de pe plită,
Iar apa din fântână e udată.
Un nor în curte îmi pare că se joacă,
Că apa-i cățărată în copac,
Iar soarele e dus ca să petreacă,
Căci umbra îmi e moartă de un veac.
Din apocrife aflu cum era uscatul,
Cum soarele zâmbea la răsărit,
Iar mama cred că a mușcat păcatul,
Căci plouă chiar de când m-a zămislit.
Și plouă întruna de un veac,
S-au înecat în valuri toți eroii,
Și-aud o știre de dincolo de lac,
Că moartea-l caută pe fiul ploii.
O, de-aş fi...
O, de-aş fi o dimineaţă,
Să stau la fereastra ta,
Să privesc cum dormi tăcută,
Să te mângâi prin perdea.
O, de-aş fi o adiere
Să-ţi sărut obrazul roz,
Să-ţi aduc înspre vedere,
Tot ce-n lume e frumos.
Iar un fulg de nea de-aş fi,
Pe-a ta buză m-aş topi,
Să mă sorbi sub clar de lună,
Să fim pururea împreună.
O, de-aş fi o albă floare,
Să mă pui după ureche,
Să-ţi şoptesc plin de pudoare,
Vorbe dulci în limba veche.
O, de-aş fi copacul vieţii,
S-odihneşti la umbra mea,
Să-ţi simt vraja tinereţii,
Şi să-mi trag seva din ea.
Iar de-aş fi pământ sub iarbă,
Să mă calci cu pasul lent,
Lava-n mine o să fiarbă,
Şi-am să-nghit un continent.
Tremur...
În ochii mei se zbate-o umbră rece,
Un vânt amar prin suflet mi-a trecut,
Iar timpul, ca un dor necunoscut,
Din rană mi se scurge și petrece.
Mi-e trupul rug al gândurilor stinse,
Un vis uitat sub cerul de pământ,
Iar dragostea cu glasul ei plăpând,
Îmi cântă-n taină amoruri neatinse.
Mi-e sufletul o rană de parcă-i carne vie,
Pe care timpul nu poate s-o mai coase,
Căci lacrimi grele mi s-au lăsat în oase,
Iar pasul sprinten să meargă nu mai știe.
Sub cerul mut, albastrul meu se pierde,
Iar zborul spre-nălțimi e numai amăgire,
Înnebunit îmi caut pârdalnica iubire,
Iar talpa, de-atâta iarbă, îmi este acuma verde.
Și chiar de bezna mă va prinde-n gheare,
Eu port în piept un strop de infinit,
Și amorul meu ce încă plânge risipit,
Va fi sclipind pe cer, o stea nemuritoare.
Nepăsare
Sub pielea mea cresc mărăcini,
Se-nfig în carne, curg în ploi,
Și-n gâtul meu, uscat de spini,
Se-neacă strigătul din noi.
Dar moartea-i doar o rugă mută,
Un vânt hoinar prin gând sălciu,
Ce-n trupul frânt nu mai sărută,
Ci zgârie cu chinuri și pustiu.
Și-n negura din ochiul stins,
Un ultim vis se zbate-n van,
De-o noapte albă sunt cuprins,
Pe-un cer de Dumnezeu orfan.
Dar poate, când s-or frânge toate,
Când moartea blând îmi va surâde,
Voi regăsi în alte lumi uitate,
Un loc, să cad, sub sabie de gâde.
Aleargă...
Aleargă spre mine, aleargă nu sta,
Calcă cu pasul pe rană și sânge,
De mână mă prinde ca pe o stea,
Căci noapte mi-e tristă și plânge.
Aleargă spre mine, aleargă întruna,
Căci lațul de gât mi se strânge,
Cară în spate de-o fi și furtuna,
Aleargă iubito, aleargă, nu plânge.
Aleargă spre mine, aleargă o zi,
Amurgul de aramă lasă-l în spate,
De mână mă prinde, nu te opri,
Căci inima abia de-mi mai bate.
Aleargă spre mine, aleargă nu sta,
Căci moartea e iute, te întrece,
Privește spre cer cum cade o stea,
Aleargă iubito...că mâna mi-e rece!
Agonie
De ieri întruna mă frământ,
Și umbre cad asupra mea potop,
Îmi pare că vorbesc c-un sfânt,
Ce-n raiuri nu-și mai are loc.
Mi-e osul rece și carnea învinețită,
Pe scânduri umede mă lăfăiesc,
Și adulmec cu privirea-mi obosită,
Frânturi din traiul nostru omenesc.
Doi îngeri negri îmi stau pe umeri,
Și-mi cântă versuri din tropar,
O, moarte! De ce să mă mai numeri,
Când sunt demult în celălalt hotar.
O mamă aș vrea să am la căpătâi,
Mă mângâie duios pe creștet,
Să-mi spună întruna mai rămâi,
Că firul vieții încă nu e veșted.
Și plouă întruna ca-n potop,
Sub ape e și umbra celui sfânt,
În raiuri nimeni nu mai are loc,
Şi zac inert... Nu mă frământ.
Fiul ploii
Plouă întruna de un veac,
Ba plouă chiar de sub pământ,
Natura nu-și mai află leac,
Iar Domnul nu mai face legământ.
Mi-e ochiul ud și în orbită,
Iar inima în piept stă inundată,
Mi-e udă pâinea de pe plită,
Iar apa din fântână e udată.
Un nor în curte îmi pare că se joacă,
Că apa-i cățărată în copac,
Iar soarele e dus ca să petreacă,
Căci umbra îmi e moartă de un veac.
Din apocrife aflu cum era uscatul,
Cum soarele zâmbea la răsărit,
Iar mama cred că a mușcat păcatul,
Căci plouă chiar de când m-a zămislit.
Și plouă întruna de un veac,
S-au înecat în valuri toți eroii,
Și-aud o știre de dincolo de lac,
Că moartea-l caută pe fiul ploii.
O, de-aş fi...
O, de-aş fi o dimineaţă,
Să stau la fereastra ta,
Să privesc cum dormi tăcută,
Să te mângâi prin perdea.
O, de-aş fi o adiere
Să-ţi sărut obrazul roz,
Să-ţi aduc înspre vedere,
Tot ce-n lume e frumos.
Iar un fulg de nea de-aş fi,
Pe-a ta buză m-aş topi,
Să mă sorbi sub clar de lună,
Să fim pururea împreună.
O, de-aş fi o albă floare,
Să mă pui după ureche,
Să-ţi şoptesc plin de pudoare,
Vorbe dulci în limba veche.
O, de-aş fi copacul vieţii,
S-odihneşti la umbra mea,
Să-ţi simt vraja tinereţii,
Şi să-mi trag seva din ea.
Iar de-aş fi pământ sub iarbă,
Să mă calci cu pasul lent,
Lava-n mine o să fiarbă,
Şi-am să-nghit un continent.
Tremur...
În ochii mei se zbate-o umbră rece,
Un vânt amar prin suflet mi-a trecut,
Iar timpul, ca un dor necunoscut,
Din rană mi se scurge și petrece.
Mi-e trupul rug al gândurilor stinse,
Un vis uitat sub cerul de pământ,
Iar dragostea cu glasul ei plăpând,
Îmi cântă-n taină amoruri neatinse.
Mi-e sufletul o rană de parcă-i carne vie,
Pe care timpul nu poate s-o mai coase,
Căci lacrimi grele mi s-au lăsat în oase,
Iar pasul sprinten să meargă nu mai știe.
Sub cerul mut, albastrul meu se pierde,
Iar zborul spre-nălțimi e numai amăgire,
Înnebunit îmi caut pârdalnica iubire,
Iar talpa, de-atâta iarbă, îmi este acuma verde.
Și chiar de bezna mă va prinde-n gheare,
Eu port în piept un strop de infinit,
Și amorul meu ce încă plânge risipit,
Va fi sclipind pe cer, o stea nemuritoare.
Nepăsare
Sub pielea mea cresc mărăcini,
Se-nfig în carne, curg în ploi,
Și-n gâtul meu, uscat de spini,
Se-neacă strigătul din noi.
Dar moartea-i doar o rugă mută,
Un vânt hoinar prin gând sălciu,
Ce-n trupul frânt nu mai sărută,
Ci zgârie cu chinuri și pustiu.
Și-n negura din ochiul stins,
Un ultim vis se zbate-n van,
De-o noapte albă sunt cuprins,
Pe-un cer de Dumnezeu orfan.
Dar poate, când s-or frânge toate,
Când moartea blând îmi va surâde,
Voi regăsi în alte lumi uitate,
Un loc, să cad, sub sabie de gâde.
Aleargă...
Aleargă spre mine, aleargă nu sta,
Calcă cu pasul pe rană și sânge,
De mână mă prinde ca pe o stea,
Căci noapte mi-e tristă și plânge.
Aleargă spre mine, aleargă întruna,
Căci lațul de gât mi se strânge,
Cară în spate de-o fi și furtuna,
Aleargă iubito, aleargă, nu plânge.
Aleargă spre mine, aleargă o zi,
Amurgul de aramă lasă-l în spate,
De mână mă prinde, nu te opri,
Căci inima abia de-mi mai bate.
Aleargă spre mine, aleargă nu sta,
Căci moartea e iute, te întrece,
Privește spre cer cum cade o stea,
Aleargă iubito...că mâna mi-e rece!
Agonie
De ieri întruna mă frământ,
Și umbre cad asupra mea potop,
Îmi pare că vorbesc c-un sfânt,
Ce-n raiuri nu-și mai are loc.
Mi-e osul rece și carnea învinețită,
Pe scânduri umede mă lăfăiesc,
Și adulmec cu privirea-mi obosită,
Frânturi din traiul nostru omenesc.
Doi îngeri negri îmi stau pe umeri,
Și-mi cântă versuri din tropar,
O, moarte! De ce să mă mai numeri,
Când sunt demult în celălalt hotar.
O mamă aș vrea să am la căpătâi,
Mă mângâie duios pe creștet,
Să-mi spună întruna mai rămâi,
Că firul vieții încă nu e veșted.
Și plouă întruna ca-n potop,
Sub ape e și umbra celui sfânt,
În raiuri nimeni nu mai are loc,
Şi zac inert... Nu mă frământ.