Tremur...

Și nu mai am cu cine să discut,

S-au treierat porumbii singuri,

La toți acei ce m-au plăcut,

Le curge borșul de prin linguri.

Și fiecare ne vedem de ale sale,

Trec zilele cu greu și anii prea ușor,

Din domnule, am devenit matale,

Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.

Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,

Lingând ciolanul cât un munte,

Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,

Ajuns acum păduchele din frunte.

Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,

Iar calmul se livrează cu pastile,

Dar răul, e că aceștia sunt convinși,

Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.

Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,

Acum e ceasul să mai stăm și singuri,

Acum când fiecare groapa altuia o sapă,

Acum, când curge borșul de prin linguri.

Un sat retras între dealuri,

Ce ca un crater de vulcan arată,

Şi-n care noaptea cade-n valuri,

Bătând mereu la lună-n poartă,

Păduri şi ape vechi de ere,

Livezi şi lanuri, un tezaur,

Iar toate poartă mari mistere,

Căci fuse rupte dintr-un laur.

Firimituri de natură divină,

Presărate din coşuri astrale,

Ce umplu peisajul de lumină,

Zămislind frumuseţi boreale.

Un crater de vulcan aprins,

Drept lavă purtând fericire,

Căci de la prunc pân` la cel nins,

Toţi sunt plămădiţi din iubire.

Un sat de obşte pur românesc,

Rupt din Amintirile lui Creangă,

Şi-n faţa lui metropole pălesc,

Ori se ascund, mânate de talangă.

De sus din deal de îl priveşti,

De n-ai orbit de frumuseţe,

Atunci spre paroxism porneşti,

Împietrind în câmpul cu fâneţe.

De-a lungul râului plutind,

Simţi fericirea coborând în trup,

Senzaţii dulci ţi se aprind,

Trăiri nesăţioase se astup.

Iar codrul cu pasul de-l vei trece,

Curată nebunie, îndoială nu încape,

Căci spaima rău o să te înece,

Şi nici un vraci n-o să te scape.

Doar vinul de aici din sat,

Torenta spaimă ţi-o alină,

Căci e buchet, e unicat …

Boboc de floare în grădină.

Chiar şi apusul soarelui aici,

E altfel. Ce te miri?

Nu sunt cuvinte ca să zici,

Ce simţi atunci când îl admiri.

De răsărit nu-ncerc să vă mai spun,

Cum, de ce evit aceasta?

Pentru c-o să credeţi că-s nebun,

Sau de minciuni mi-i plină ţeasta.

Ah! Cât îmi doresc să fii aici,

O dimineaţă sau poate un amurg,

Atunci nebun n-o să-mi mai zici,

Când simţi senzaţii cum în tine curg.

Să simţi că toate sentimentele avute,

Se sting ca o scânteie în vânt,

Pentru a erupe apoi născute,

Din fulgerele neajunse pe pământ.

Îţi pare atunci că toată fericirea,

S-a infiltrat adânc în tine,

Zidite-ţi sunt tristeţea şi mâhnirea,

Iar lacrimi dulci renasc sublime.

Să poţi muri într-un apus de soare,

Şi să te naşti plângând în dimineţi,

Vei striga atunci în gura mare,

Că te-ai lipsi de o mie de vieţi.

Şi zi de zi aceste plăceri neefemere,

Ce te înalţă în paradisuri astrale,

La care tot mai mulţi încep să spere,

Iar rusticul devine a lor cale,

Sunt trăite cu patos de un tânăr,

Cu-a lui poveste ce pare o dulce dramă,

Dar care atârnă de un fir de păr,

Ce nici acela nu-i luat în seama.

Un cavaler născut din spumă,

Frumos ca un poem sau cântec,

Cu ochi de foc şi păr de brumă,

Cu cingătoare prinsă-n pântec.

A lui alură foarte atletă,

Cu spate drept şi fruntea sus,

Cu faţa-i albă ca de cretă,

Pe multe dame a sedus.

Iar vorba-i caldă şi mieroasă,

Capcană e pentru domniţe,

Şi a ei vrajă mincinoasă,

Cu tâlc li se-mpleteşte în cosiţe.

Auzindu-i glasul fraged şi timid,

Rupt parcă dintr-un gângurit,

Multe inimioare se deschid,

Şi încep să bată cu alt ritm.

În ochii inundaţi de foc şi lumini,

Şi-n care irusul e prinţul de cleştar,

Te pierzi sfios, până te-nchini,

În faţa acestui fecioraş bizar.

Ferice mama ce-a născut aşa băiat,

Cu trup şi frumuseţe de zeu,

De Eros în braţe a fost purtat,

Căci e îndrăgostit mereu.

Mereu îi cade câte-o fată în braţuri,

Mereu îi pare alta mai frumoasă,

Acestui Don Juan ce-ntinde laţuri,

Din crini şi roză amoroasă.

Iar Păstorel, căci acest nume poartă,

Născut e ca să fie un viclean,

E tânăr şi îşi bate joc de soartă,

Şi nu adună an cu an.

Nu cată peste vremuri ce-o să facă,

Când anii o să-i plângă în etate,

Iar fetele pe lângă-i or să treacă,

Făcându-i semne pe la spate.

E plin acum de veselie şi umor,

Şi doar trei lucruri contează pentru el:

Iubire, dragoste şi amor;

Vicleanul şi banditul Păstorel.

Păcat că e isteţ bătu-l-ar focul,

Şi mulţi ar vrea să aibă a lui minte,

Dar lui nu-i place decât jocul,

Şi-a sa iubire prea fierbinte.

 S-a fript de multe ori în ea,

Dar suflă şi caută răcoare,

Acolo unde-un fulg de nea,

Le sperie pe domnişoare.

Cu fetele ce s-a întâlnit,

În zbor de înger le-a purtat,

Nebănuind niciuna c-a minţit,

Căci nici o vorbă nu l-a înşelat.

Le ştie meşteşugul în rostire,

Şi arta de-a orna cu ele,

Udându-le cu lacrimi din privire,

El le transformă-n nişte iele,

Ce încet te-adulmecă prin şoapte,

Iar inima îţi cade zăvorâtă,

Căci dragostea-i o dulce noapte,

Ba e senină, ba e mohorâtă.

Cuvintele ieşite din gura-i aurită,

Se-ncheagă în poeme de iubire,

Chiar şi acea inimă împietrită,

Se sfarmă sub a lui privire.

Iar trupul atunci când cucereşte,

E un cameleon fără îndoială,

Se schimbă uimitor şi te vrăjeşte,

Iar mângâieri acide te doboară.

Eşti uluit de forţa ce-l străbate,

De felul cum se dăruieşte,

De clipa când inima nu îi mai bate,

Când trupul, de iubire se topeşte.

E diavol aici în satul său,

Iar ţărăncuţele îi ştiu de frică,

Ocol îi dau toate mereu,

Şi nici nu îi vorbesc nimică.

Fiindcă ştiu că doar o întâlnire,

O vorbă avută la apus cu el,

Şi fericirea le rămâne amintire,

Şi gând de răzbunare pentru Păstorel.

Crescând în ani rusticul prinţ,

Începe să aleagă dintre fete,

Curtând acum din cele mai cuminţi,

Şi numai care poartă blond în plete.

Zburdă în sat trei copiliţe,

Pe gustul ce acuma îl inundă,

Şi toate au prinse în cosiţe,

Ca semn pentru fecioare, o fundă.

În câmpul cu fâneţe aromate,

E hora satului pornită,

Aici fetele-s curtate,

De flăcăi cu mustaţa mijită.

Şi-n horă prinse se dansau,

Şi cele trei fecioare,

Cu glas subţire chiuiau,

Şi amarnic băteau din picioare.

Pământul sub a lor bătaie,

Roşind se retrăgea în sine,

Iar copiliţele bălaie,

Creau în el dureri sublime.

Păstorel privea năuc băiatul,

La a lor frumuseţe rară,

Apoi prinse lângă una cu jucatul,

Fără ca voie să îi ceară.

O clipă mâna şi-o retrase,

Din a lui mână rugătoare,

Dar mai apoi se împăcase,

Cu prezenţa fermecătoare.

Îl cunoştea pe Păstorel,

Şi a lui cuceriri năuce,

Chiar dacă pare un mieluşel,

Ea mai departe nu s-o duce.

Iar hora cum de s-a gătat,

Copila dă să fugă ruşinată,

Dar el mâna cald i-a sărutat,

Părând că i-o mănâncă toată.

Cu glasu-i fraged şi mieros,

El o întreabă cum o cheamă,

Ea retrăgându-se sfios,

Răspunse brusc cu teamă:

- Lasă-mă şi fugi de lângă mine,

Fiindcă te ştiu cât eşti de rău,

Sunt Mădălina, dacă ţi-i mai bine,

Şi pleacă acum de ştii numele meu.

- O, Mădălino nu te face speriată,

Căci mult acuma m-am schimbat,

Haidem acolo pe-acea cioată …

Şi o porni înainte ruşinat.

O clipă ea fugi, apoi se-ntoarse,

Pe Păstorel strigă timidă,

Şi prinse încet în păr a-şi coase,

Trifoi uscat şi o firidă.

Se puse lângă el pe cioată,

O clipă liniştea se aşternu,

Ea, tremurând de frică toată,

Să scoată o vorbă nu putu.

Viclean întinse a sa mână,

Iar liniştea se risipi,

Şi începuse să îi spună,

Că începe mult a o iubi.

- În suflet mi-a pătruns lumină,

Potop de fericire l-a scăldat,

Erupt din tine Mădălină,

Gingaşă roză fără de păcat.

Şi pe furiş o sărută dulceag,

Ea, ca răspuns, îi dă o palmă,

Apoi îl sărută cu drag,

Arătându-se blajină, calmă.

Încet iubirea aripi prinse,

Iar cele două trupuri cad în iarbă,

De-o singură dorinţă sunt cuprinse,

Ca dragostea încet, încet să fiarbă.

- Ca o zână eşti …Mălina mea,

Cu funda-n piept, şopti din gură,

Iar ea roşind, mereu rostea:

- Să nu mă părăseşti… te jură.

- Nu fi prostuţă Mădălină,

Încrede-te-n cuvântul meu,

Cu tine viaţa mi-e senină,

Şi alăturea-ţi voi fi mereu.

Dar timpul trece nemilos,

Iar Mădălina aşteaptă înlăcrimată,

Să treacă al ei Făt Frumos,

Prin faţă pe la poartă.

Cu faţa plânsă şi de geam lipită,

Privind portiţa ce o bate vântul,

Rosti copila, acum nefericită,

Acide vorbe, blestemându-l:

- O, Păstorele, fii nefericit,

Să mori în suferinţă,

Şi să nu poţi de la cel iubit,

Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

Te-a uitat…tu, Mădălină dragă,

Căci sufletu-i acum barbar,

Blestemul tău îl ia în şagă,

Şi-i place a fi un tip hoinar.

Ca şi când pe suflet neavând nimic,

Iar inima nu-i plânge-n trup,

Spre alta se îndreaptă câte-un pic,

Şi alte sentimente îi erup,

Şi curg torente înspre Floarea,

Altă fecioară blondă, suplă,

Ce cântă ca privighetoarea,

Vrând inima să îţi o rupă.

De mult o urmăreşte pe furiş,

Atunci când vine la fântână,

Şi de acolo din tufiş,

Priveşte trupul de cadână.

Răbdă aşa mai multe săptămâni,

Dar prinde un prea-timpuriu amurg,

Când stelele par muribunzi tăciuni,

Şi de pe boltă trişti se scurg.

Şi atunci când Floarea scotea apă,

El sare şi-i pune mâinile la ochi,

Speriindu-se găleata în puţ ea scapă,

Sărindu-i pe obraz vreo câţiva stropi.

Duios îi şterge picătura,

Cu ochi blajini ea îi surâde,

Cu buzele atunci îi cată gura,

Şi o sărută pe când râde.

Pe loc s-a propulsat amorul,

Fără cuvinte ori vorbe alese,

Şi Floarea se lăsă cu binişorul,

Căci din priviri se înţelese.

Sub cerul ce părea incendiat,

Cu funda-n mână Floarea-i fericită,

Şi pricopsită e cu un păcat,

Dar nu îi pasă căci crede că-i iubită.

Fericirea nu-i mai încăpea în piele,

Când zi de zi cu Păstorel se întâlnea,

Şi toate o făceau să spere,

Că el e viaţa pentru ea.

Trăieşte ca în rai cadâna,

Plutind uşor peste iubire,

Pe cap cu lauri îi cununa,

Şi chipul plin de fericire.

Doar peste puţintică vreme,

Iubitul, nu mai trece pe la ea,

Iar Floarea, naivă, ea se teme,

Să nu i se fi întâmplat ceva.

Aşteaptă la fântână nopţi în şir,

Ca prinţişorul să-i sosească,

Din păr şi iarbă împletind un fir,

Cu gând să-l dăruiască.

Cu fiece zi, noaptea-i mai neagră,

Şi aşteptarea îi pare o veşnicie,

Culori închise par să o atragă,

Iar prinţul nu mai vrea să vie.

Cu lacrimi în ochi şi inima frântă,

Ea caută pe Păstorel nervoasă,

Cu nimeni în cale nu cuvântă,

Trântind portiţa intră furtunoasă.

Lângă pridvor la umbră sub o viţă,

Stă căutatul foarte relaxat …

Tresare când o zăreşte pe fetiţă,

Şi-n cale îi sare îngrijorat.

- O! Ce-i cu tine dragă Floare,

De intri tunet şi în grabă,

Sfârşitul lumii vine oare?

Ori ţie mintea nu ţi-e întreagă?

- Spui vorbe aspre măi mişele,

Şi de-al meu of te faci străin,

Căci de-ai strivit visele mele,

Eu te omor pungaş hain.

- Şezi cuminte Floricică,

Mânia ce te umple, jos o varsă,

Că doar nu crezi frumoasă mititică,

Că ţi-am jucat vreo farsă,

- Deci mă iubeşti, frumosul meu,

Ah! Cât m-am îndoit de tine …

El retrăgându-se mereu,

Distanţa între Floarea o menţine.

Când se mai potoli biata copilă,

Strângându-şi degetele ce-i pocnesc,

Tâlharu îi spuse fără milă,

- Tu Floareo… eu nu te mai iubesc.

Cu faţa îngrozită şi împietrită,

Buimacă cată către dânsul,

Cu zece ani se face îmbătrânită,

Şi o îneacă plânsul.

Prin râu de lacrimi, temătoare,

Ea cere implorare şi iubire,

Dar viaţa neîndurătoare,

I-a dăruit o aspră amăgire.

Cu mâna rugătoare către el,

O ultimă speranţă îi cere fata,

Dar crudul, neumanul Păstorel,

În faţă îi trânteşte poarta.

Prinzând a porţii flori fieroase,

Săraca Floarea strigă răvăşită,

Blestemul unei prea frumoase,

Dar prea puţin iubită:

- O, Păstorele, fii nefericit,

Să mori în suferinţă,

Şi să nu poţi de la cel iubit,

Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

Nepăsător el intră în casă,

În patul moale se ascunde,

Privind fotografia de pe masă,

În care un chip blajin surâde.

Se întinde o ia şi o sărută,

La pieptul său amar o strânge,

Căci ea acum e zâna apărută,

După care inima îi plânge.

Şi-n gând cu sâmbăta de clacă,

Când pe deal la coasă o să îi adune,

El tot mai mult în vis se îneacă,

Pierind încet, încet din astă lume.

Visează clipa când o întâlneşte,

Şi o devoră ca un lup flămând,

Nimic nu pare că-l trezeşte,

Din visul său frumos şi blând.

Flăcăi şi fete o porni,

Când naşte dimineaţa,

Şi-n ochii lor puteai citi,

Cât de frumoasă-i viaţa.

Cu glume, cântece şi dans,

Scurtau a drumului lungime,

Iar seceri, coase în balans,

Se unduiau sublime.

E ritualul unor gâde,

Căci marea galbenă o să cadă,

Sub soarele ce încă râde,

În dinţii lor de pradă.

Ajung în lanul plin de spice,

Din care bobul stă să iasă,

Copile-şi prind pe cap baticuri,

Flăcăi trag cutea peste coasă.

În partea mai ascunsă dinspre râu,

Coseşte Păstorel de zor,

Cu trupul zvelt cuprins în brâu,

Iar gându-i fugăreşte un nor,

Cu chip să-l mâne către copiliţa,

Leită celei de la piept, din poză,

Ca să-i umbrească lin guriţa,

Şi să i-o facă din nou roză,

Căci soarele stea ticăloasă,

Un misogin rău şi cumplit,

Îi arde pielea albă şi frumoasă,

Şi-i seacă a ochiului sclipit.

Privind la brazda doborâtă,

Privind şi către fata blondă,

Ce pare azi posomorâtă,

Dar singura în păr cu fondă,

Abia aşteaptă timp de răsuflare,

Când trupul ca răsplată-l cere,

Când toţi se strâng în roată mare,

Şi-şi sting dogoarea în tăcere.

Atunci întreabă un cunoscut,

Ce nume poartă fetişoara,

Acesta pe un ton nu prea plăcut,

Îi spune totuşi, păi … Mioara.

- Dar vezi de stai departe,

Ea, nu-i de cele ce cunoşti,

Şi dragostea nu şi-o împarte,

Şi nici nu cată înspre proşti.

- O, vezi de vorba ţi-o alină,

Şi nu vorbi fără cusur,

Ori pusa-i ochii pe felină,

Şi frică ţi-e să nu ţi-o fur.

- A, nu, vorbeam şi eu în vânt,

Căci te cam ştiu de poamă bună,

Dar dragostea-i citită în cuvânt,

Şi în privirea sa nebună.

Mioara fuge către o căpiţă,

Şi se cufundă adânc în ea,

Iar trupu-i pare o mlădiţă,

În vârf cu-o nestemată stea.

Acum e pentru mine momentul,

Îşi zise Păstorel în gând,

Să-i îndulcesc Mioarei sentimentul,

Cu-o floare şi-un mieros cuvânt.

Porni c-un roşu mac în mână,

Rupt dintr-un pâlc însângerat,

Înspre făptura ca o zână,

Ce-n fân uscat s-a cufundat.

Tiptil, tiptil să n-o trezească,

Vicleanu` ajunge lângă ea,

Pe faţa albă, îngerească,

Cu macul, fin o mângâia.

În somnu-i dulce ea zâmbeşte,

Cu mâna vrea să-ndepărteze,

Acel ceva ce-o necăjeşte,

Şi-i face trupul să vibreze.

Un pic ea crapă ochişorii,

Prin ceaţă îl zăreşte pe băiat,

Pe loc prind roşu obrăjorii,

Şi în şezut s-a ridicat.

- Ce faci tu aici străine?

Ce cauţi să mă trezeşti?

- Tu, Mioaro şezi cu bine,

Şi te rog să îmi zâmbeşti.

I-a în dar această floare,

Ce roşeşte ca şi tine,

Las-o încolo de pudoare,

Şi vino de şezi cu mine.

Un timp ea se arătă cuminte,

Apoi treptat se puse lângă el,

Şi îl întrebă fierbinte:

- Ce vrei tu măi, Păstorel?

Îi ia în palmă părul moale,

Şi îl sărută cu plăcere,

Spice alese îi pune-n poale,

Şi o întreabă cu durere:

- Vrei tu copiliţă oare,

La horă să-mi fii parteneră,

Mâine de sfânta sărbătoare,

Căci inima-mi la tine speră?

 - Nu ştiu zău ce-o să-ţi răspund,

Fiindcă tot se aude că eşti rău,

Iar fetele de tine se ascund,

Înşelăciunea fiind scopul tău.

-Acestea-s vorbe tu Mioară,

Spuse de-un suflet egoist,

Care vrea ca să mă piară,

Şi să uite că exist.

Şi apoi ce poate fi o zi,

De joc, de veselie mare,

De bine nu te vei simţi,

Jur să nu-ţi dau căutare.

- O parte din mine te place,

Dar alta, mă trage înapoi,

Ceva în mine nu-mi dă pace,

Dar tot ceva mă face să mă-nmoi.

- Ei bine Păstorel ai câştigat,

Accept a ta invitaţie,

Dar un singur gest de rău băiat,

Şi mi-ai căzut în dizgraţie.

Mână în mână încet se ridică,

Prin grâul cosit alene păşesc,

Toţi cei prezenţi nu mai mişcă,

Ci împietriţi la ei privesc…

- Cum poate fi aşa cuceritor,

De frânge inima în fată?

Ce spune de-i aşa convingător,

Sau cu ce licoare o îmbată?

Furat-a oare a lui Cupidon săgeţi,

De-i cad în plasă toate nemişcate,

Se întreabă o ceată de băieţi,

Că altceva să fie, nu se poate.

De o oră se găteşte la oglindă,

Şi toată garderoba e în van,

Doar de-o găsi ceva să-l prindă,

Încât să pară un gentleman.

Mai bine ca un mire s-a îmbrăcat,

De l-ai vedea pe loc te-ai şi topi,

Se-ntorc priviri pe uliţa din sat,

Şi se întreabă: - Cine o fi ?

Cu roze o aşteaptă pe Mioara,

Când îl zăreşte, ea rămâne mută,

Şi roşie toată se făcu fecioara,

Simţind pe Cupidon cum o sărută.

Văzându-i pe amândoi cum dănţuiesc,

Mulţimea se opreşte din jucat,

Îndrăgostiţii cu ochii-n lacrimi privesc,

Fiindcă nu-i ceva mai minunat.

Făcură bătături de atâta joc,

Şi frânţi căzură pe o bancă,

Retrasă undeva lângă un foc,

Ce mai trăieşte printr-o creangă.

Şi vrând pe păr să o mângâie,

Ea se retrage speriată,

E galbenă ca o lămâie,

Şi-n ochi o lacrimă-i se arată.

- O, ce-i cu tine tu Mioară,

De feri ca un iepuraş fricos,

Nu lăsa amorul să dispară,

Şi atinge-mă şi tu duios.

- Mi-e frică dragă să-ţi vorbesc,

Mi-e teamă şi că nu te pot atinge,

Deşi încep să te iubesc,

Al tău trecut murdar mă-nvinge.

- Nu fi copilă tu fiinţă,

E timpul aproape de amiezi,

La vorbe nu mai da credinţă,

Căci nu te lasă să visezi.

Şi uită vorba unor rău voiţi,

Căci rupi din dragostea ce o visezi,

Ea face rău la cei îndrăgostiţi,

Şi-ţi smulge ţelu` în care crezi.

Aceste vorbe rostindu-le mieros,

El îi înmoaie inima de piatră,

Şi atingându-i trupul mlădios,

O poartă într-un tremur toată.

Ea îi răspunde prin dulci mângâieri,

Pornite din buzele-i rozii,

În inimi li se nasc noi primăveri,

În care zburdă doi inocenţi copii.

Chiar focul muribund se întremează,

Când simte atâta dragoste în jur,

Prin pâlpâiri duioase luminează,

Amorul ce a prins contur.

Copila-i prinsă în al iubirii labirint,

Plin de plăceri tot mai sublime,

Însă plăceri care te mint,

Şi te devoră când te simţi mai bine.

A fericirii o expresie pură,

E lacrima ce-i curge pe obraz,

El i-o soarbe cu a sa gură,

Prinzând-o tandru de grumaz.

- Îţi mulţumesc prinţesă mică,

Pentru această clipă de amor …

Ea îi răspunse în piept cu frică,

-  Mi-e teamă c-am să mor.

De sub bancă funda ridicându-i,

- Care-i motivul? O întrebă mirat,

În braţe amarnic, ea plângându-i,

Printre suspine îi spuse tremurat:

- Mi-e teamă să nu mă părăseşti,

Să fie pentru tine doar o aventură,

Gândind că vrei să amăgeşti,

Şi să-ţi baţi joc de-a mea făptură.

C-un râs puternic şi perfid,

El saltă în picioare lângă foc,

Bolţile o clipă se deschid,

Privind la fata fără de noroc.

Cu băţul aruncând în neant scântei,

Mişelu-i spuse fără ocolire,

Că tot ce fuse între ei,

A fost plăcere, nu iubire.

Minute în şir rămase fără grai,

Privind buimacă către lună,

Şi-n noapte părul său bălai,

Părea o zi dintr-o furtună.

O gâză ce nu i-a ştiut amarul,

O trezeşte din suspin,

 Şi, neprivind înspre tâlharul,

Ce i-a înfipt în inimă un spin,

Porni încet c-un mers bolnav,

Ce desenează un sfârşit de lume,

Un rest de glas din trupul său firav,

Făcu ca bezna să răsune:

- O, Păstorele, fii nefericit,

Să mori în suferinţă,

Şi să nu poţi de la cel iubit,

Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

Pe uliţa din satul pitoresc,

Se plimbă flăcăul întristat,

Căci toţi cu ură îl privesc,

Şi-l ocolesc ca pe-un ciumat.

Prieteni de viaţă adolescentină,

Fete ce cândva de el erau îndrăgostite,

Azi îl privesc ca pe-o botină,

Ferind din calea-i îngrozite.

Încearcă acum la cele urâţele,

Căci el tot ca un prinţ arată,

Crezând că e firesc ca ele,

Să îl iubească de îndată.

Dar şi mai trist atunci devine,

Iar inima şi mintea-i se golesc,

Văzând că şi cele la trup pline,

Îi râd în nas şi-l ocolesc,

Strigându-i adevărul peste umăr,

Că în iubire nu e totul s-arăţi bine,

Oricum ai fi, bătrân sau tânăr,

Contează sufletul din tine.

Căzut în dizgraţie băiatul,

Neputând prezentul să accepte,

Cum că a fost cândva afemeiatul,

Ce a purtat prea multe sceptre …

E plin de-o rece suferinţă,

Ar vrea ca timpul să-l întoarcă,

Să îndrepte răul din a sa fiinţă,

Iubirea ce acum îl seacă.

În haos i se pierde mintea încet,

Privirea-i cată rugătoare,

Cu amintirile într-un duet,

Porneşte spre a pierzaniei vâltoare.

Orice femeie pe care o întâlneşte,

O întreabă de vrea să-i fie soaţă,

Cu glasu-i său mieros îi povesteşte,

Cum copilele-i îngenuncheau în faţă.

Nici una nu îl bagă în seamă,

Fiindcă toate îl ştiu pe nefericit,

Că a înebunit doar de o teamă,

Aceea de a nu mai fi iubit.

Unii copii mai neastâmpăraţi,

Ori fetişcane ce încep a se mări,

Se ţin de dânsul agăţaţi,

Şi dinaintea-i încep a sări,

Iar unul strigă cât ce poate,

- Acesta-i nebunul ce a fost blestemat,

De cele trei fecioare ruşinate,

Şi de al său amor necurat.

Atunci el se pune pe fugă,

Şi-n casă se-nchide disperând,

Iertare le cere prin rugă,

Şi în rugă adoarme plângând.

Îl ajunse blestemul aruncat,

De fetele ce au fost umilite,

În suflet îl roade un păcat,

Şi zilele i se scurg neumbrite.

Iar noaptea i-a devenit calvar,

Şi visele frumoase ce le-avea,

S-au concentrat într-un coşmar,

Ce inima încet îi otrăvea.

Şi zi de zi îi este tot mai rău,

Şi mai închis la minte se arată,

Speranţa piere încet din chipul său,

Furişându-se într-o inimă de fată.

Simte moartea neagră, rece,

Ce-i cere ca iubită s-o aleagă,

Mângâindu-l peste trupu-i trece,

El … nu poate s-o înţeleagă.

Ea îi joacă feste crude,

Apărându-i ca fecioarele,

Blonde, albe, mici şi nude,

Sărutând picioarele.

Apoi roată în juru-i dănţuiesc,

Râzând cu poftă de al lui necaz,

Ba îl sărută, ba îl pălmuiesc,

Şi-n a lor joacă îl ţine treaz.

Dispar. Zăreşte o picătură de lumină,

Ce scapără într-un fulger mai apoi,

Din care se naşte frumoasa Mădălină,

Ce plânge cu lacrimi puhoi.

- O, cât te-am iubit prostuţule,

Dar nu ai vrut să crezi în mine,

Te las acum drăguţule,

Şi-mi pare rău de tine …

Încearcă amarnic să o strige,

Ea piere eclipsată de un gând,

Ce poartă roze şi ferige,

Iar pe petale stă Floarea râzând.

- Ah! Ce mai faci tu prinţ frumos?

De-ai şti cât am plâns iubirea noastră,

Dar tu ai fost mult prea fălos,

Şi ai ucis o pasăre măiastră.

- Tu Floareo… răsună un glas,

Dar roza se scutură şi ofileşte,

Şi din sămânţa cea rămas,

Frumoasa Mioară se iveşte.

- Of, frumoasă mea pacoste,

Te plânge inima-mi necontenit,

Chiar dacă în a noastră dragoste,

Am fost singura care a iubit.

- Aşteaptă, o vorbă să îţi spun…

Ea, piere sub a morţii coasă,

La fel şi chipul lui nebun,

Cu a sa poveste dureroasă.

Chiar şi în această dusă clipă,

N-a încetat iubirea să-şi arate,

Pentru femeia blondă, mică,

Ce l-a purtat către eternitate.

Într-un cuib de cucuvele,

Plânge umbra mamei mele,

Prin fereastră intră-n casă,

Raza ei întunecoasă,

Și se-ndreaptă înspre icoană,

Unde intră ca să doarmă.

Casa prinde rădăcină,

Umbra mamei e lumină,

Și se vede prin podea,

Ochii săi de catifea,

Și preumblă prin pământ,

Trupul ei bătrân, flămând,

Și se-ntinde ca o mână,

Printr-un vrej de mătrăgună,

Şi mă ia de după gât,

Să-i țin noaptea de urât,

Şi mă mângâie pe frunte,

Și pe tâmplele cărunte...

Și îmi soarbe de pe obraz,

Lacrimile de necaz.

Eu cu patimă sărut,

Lacrimile ei de lut,

Şi le-adun încet pe toate,

Zi de zi noapte de noapte,

Plămădind cu a mea mână,

Trupul ei de sfântă mumă,

Şi-n a șasea dimineață,

Am suflat cu a mea viață,

Dar icoana de pe masă,

Unde doarme seara acasă,

Maica mea cu chip frumos,

Îmi șopti cu glas mieros:

Nu se poate fiul meu,

Să mă știu în viață eu,

Iară tu să fii în casă,

Doar o rază luminoasă.

Fă din lacrima de lut,

Un altar înspre trecut,

Și pe masa sa întinsă,

Las-o candelă aprinsă,

Și să știi feciorul meu,

Că lumina... voi fi eu!

Maica mea, lumina mea!

Fiul meu, altarul meu!

Simt că mor de iubire, disperare, ură,

De tot ce lumea asta îmi poate oferi,

Mă dispersez în propria-mi făptură,

Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.

Orice trăire e peste a mea rezistenţă,

Depăşesc graniţa fiinţei mele,

Sunt prins într-un vârtej de violenţă,

Ce mă târăşte prin chinuri rebele.

Trosneşte în mine prea multă intensitate,

Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,

Sunt consumat până la absurditate,

Roiesc în mine forţe ce mă înving.

Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,

Nici măcar o mică primejdie nu simt,

Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,

Nu mai cunosc noţiunea de timp.

Sunt la marginea vieţii mele murdare,

Fiecare trăire este un salt în necunoscut,

Am consumat tot cu supremă ardoare,

Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.

Haideți, să nu spunem ce ne doare,

Să suferim în noi spășiți,

Căci nimeni nu mai vine cu o floare,

Și nici nu mai suntem iubiți.

Haideți, să înghiţim subit cuvinte,

Să nu mai spunem păsul orișicui,

Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,

Și fiecare-și poartă suferința lui.

Haideți, în nimic să nu mai credem,

Să nu mai ridicăm privirile spre cer,

Căci nimeni nu mai știe ce suntem,

Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.

Haideți, să pornim orbește spre abisuri,

Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,

Să plângă întruna îngerii în paradisuri,

Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.

Pe mulți ai fericit în lume, 

Deși cu greu tu te-ai născut, 

Ai generat și opere postume, 

Și orice om te-a cunoscut. 

Ai învățat savanți, elevi și profesori, 

Din scoarță-n scoarță te-ai descoperit, 

Și n-am crezut că ai să mori, 

De mână celor care te-au citit. 

Ai plâns ades cu cei îndrăgostiți, 

Și ai înduioșat cu Făt-Frumos copiii, 

Între coperți am stat cu toți uniți, 

Sub aura poveștii, cântului și-a poeziei. 

Ai fost uitată în mari biblioteci, 

Ori arsă în răscoale și proteste, 

Iar când ai vrut secrete să diseci, 

Mai marii lumii au început să te conteste. 

Și-au hotărât în școli să fii hulită, 

Te-au îngropat sub telefoane și tablete, 

Doar de nostalgici, tu mai ești citită, 

Și plângi pe-un raft, de pe-un perete. 

În vile somptuoase ești decor, 

Te-au îmbrăcat în aur ca pe-o stea, 

Apoi l-au ponegrit pe scriitor, 

Și l-au silit urmași să nu-ți mai dea. 

Se mai închide încă-o librărie, 

Pier multe milioane dintre voi, 

Iar azi trăim o mare tragedie, 

Cultura se aruncă la gunoi. 

S-au întâlnit două iubiri,

Una pură, cealaltă necondiționată,

Cea pură iubește curat,

 Venită dintr-un Univers prea luminat..

Cea necondiționată iubește liber,

Ca un aer ușor de respirat,

Venită dintr-un Univers prea evoluat,

Și-n jurul ei totul este manifestat.

S-au întâlnit ..nu întâmplător,

Vor dansa împreună, uniți în al lor scop..

Vor fi în pași de dans destin,

Și uniune a tot ce e Divin.

Vor arăta întregi lumi că diferența,

E completarea a tot ce e prezența,

Vor arăta că sunt opus dar și la fel,

Nu se separă,nu se atrag..ei se iubesc în pași de dans,

Într-un suflet..unificat.

Mâini contopite împletit

Priviri albastre de copil

Strălucirea gândului fierbinte

și altceva nimic

E prea multă lumină să mai conteze lumea

ascunsă-n poverile realităților mărunte,

pribegind în rătăcitul virtual,

amorf stă-nghesuită-n amorțire

Se risipesc  tristețile în  alb

Norii sunt apa, soarele-i rod

și împreună curcubeu

Pământul zâmbește verde,

totul e viață

Și-atunci se naște om

Minunea cea creat minune

Altfel mirare-ar fi că încă existăm

N-am fi nimic fără mirabila minune

Vorbesc cu Tine Doamne 

Când apa o arunc pe față, 

Și mulțumiri înalț spre Cer 

Când ziua este...dimineață. 

Cartea deschid ca să citesc 

Un psalm și câteva versete,

Și cu smerenie ruga îmi zic

Împreunand a mele degete. 

Tot timpul am ceva să-ți cer

Uitând întâi să mulțumesc,

Pentru ce-am căpătat în viață

Și pentru clipa ce-o trăiesc. 

Dar asta-i firea rea a omului 

Ce-i mai mereu nemulțumit,

Și-n mod continuu se-ntreabă

De ce talant doar unii au primit. 

Să știi Tu Domnul meu Cel Sfânt

Că uneori eu cred că nu m-asculți,

Dar asta e că am pierdut credința

Și păcătoși am devenit prea mulți. 

În Tine-mi pun a mea speranță

Să-mi vindec mintea rătăcită,

Să pot să merg pe calea dreaptă

Iar viața să mi-o țin...neprihănită!

Cand iubești îți pasă ...

De fiecare lacrimă vărsată

De fiecare adiere a vântului Care-ți vorbește pe glasul lui

De norii toți ca de poveste,

De orice șoaptă ce-ți sosește

De soare,ploaie,mare,munte

De vorbe calde și lucrurile mici mărunte

De gândurile toate,fie rele fie bune,

De fete și băieți din sate,

Și de orașele aglomerate,

Iubirea le ține pe toate!

Eu mă gândesc acum la tine,

Tu mă primești iarăși la tine,

Adio tu singurătate!

(7 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

o ardoare adâncă simt în suflet,

o mare de sentimente face balet;

gândul îmi este copleșit,

oare dragostea cu ceva mi-a greșit ?

mă întreb, și teribil m-am săturat,

așteptarea cât mai are de durat ?

mă chinuie, mă consumă,

gânduri agitate sunt ca niște oi într-o turmă.

de ce doare atât ?

de ce durează atât ?

e normal, oare, să fiu așa de chinuită ?

dragostea mi se pare extraordinar de împletită.

mă uit în jur, confuză,

și văd că nu-s singura într-o stare difuză.

ce-i cu dragostea asta,

de toți cad în patima aceasta ?

sub această vrajă, care cu sentimente jonglă,

lumea se comportă ca într-o junglă.

boala iubirii e contagioasă, desigur,

nimeni nu și-ar dori să moară singur.

evident - să simți și să iubești e frumos,

dar mai puțin atunci când e dureros;

și dacă trece tot, și-ntr-un basm tu te transpui,

ai tu curaj adevărul să-l spui ?

se știe, adevărul doare,

dar oare mai tare decât acea ardoare ?

dorința de a iubi și a simți

e prea puternică, poți presimți ?

sinceră să fiu,

mai dureroasă e nereciprocarea, mi-e greu să ți-o descriu.

aștepți, aștepți, continui să speri,

dar în adâncul tău începi să disperi.

iubești cu tot trupul tău,

și din atâtea emoții ajungi rău.

merită, oare, atât chin ?

eu cred că da - e un sentiment divin.

dar, de fapt, noi ce ne dorim ?

care-i motivul pentru care suferim ?

e dorința noastră înflăcărată

de a avea o conexiune adevărată.

da, noi vrem să iubim,

dar nu vrem mai tare să sorbim

orice detaliu unic, incomparabil,

despre persoana care te face vulnerabil ?

mulți spun cuvintele fără să gândească,

că înapoi nu o să le primească;

sau poate li se zic,

dar nu e deloc puternic.

iubirea nu e superficială,

dar mulți o tratează ca pe orice altă emoție artificială;

dar dacă stai să te gândești,

câți cu adevărat au iubit, poți să-i numești ?

să iubești e pe cel iubit să accepți,

greșelile să ți le îndrepți.

dacă iubești, iubești cu toată sinea ta,

iar orice centimetru din cel iubit te va capta.

de stereotipuri și așteptări uiți,

împreună faceți totul, vă străduiți.

ții la el mai mult decât la tine,

și o anumită bucurie nu se poate abține.

în final, dragostea merită,

doar dacă e cu grijă descoperită;

aceasta rabdă, durează și contează,

și ceva unic, pur desemnează.

dar, oare, ai iubit vreodată cu adevărat ?

așteptarea ta a meritat ?

ai fost iubit, fără confuzie,

sau totul a fost doar o aluzie ? 

În ziua unei februarii atât de friguroase...

Încât îi era greu frigului să nu îți intre în oase...

Între o mare de crizanteme, 

În mijlocul tuturor, indiferent de vreme, 

O mică tulpină care de când se stabilise, 

Stătea nemișcată, cu florile închise.

Ascunsă de lume ca o stea de dimineață, 

Iar la atingere, rece ca de gheață.

Un violet puternic și închis o cuprindea, 

Ca nimeni să nu o poată vedea.

Nu o mai observase nimeni înflorind.

Dar dorind grația ei să surprind, 

În genunchi rapid m-am pus, 

Și din greșeală la întuneric locul ei l-am expus.

Chiar atunci, de nicăieri, 

Din pricina acestei apropieri, 

Înflorește chiar în fața mea un mu-gur.

Galben în mijloc și violet împre-jur.

Cea mai frumoasă floare, 

De cea mai extraordinară culoare, 

De decenii nemaivăzută de popoare, 

Singură în lume, uitată chiar și de soare.

Dar nu vreau a te îngrijora...

Secretul tău nu am să divulg...

Și nu aș putea eu vreodată să te smulg, 

Din pământul tău, din casa ta.

Eu pur și simplu am crezut că poate, 

Ți-as putea iubii toate petalele și toate florile, 

Dar cum aș putea? Să îți ignor erorile?

Când tu nu ți-ai înfipt adânc rădăcinile, 

Și nu ți-ai crescut toate tulipinile...

...O să îți iau doar câteva fructe, din cele cultivate.

Le-am ridicat și din ele am mușcat, 

Un gust dulceag mi-a amintit de tot felul de momente...

Și o senzație de neexplicat m-a atacat, 

La nivel elementar, un quasar, de emoții și sentimente.

Starea nu mi-a stat pe loc, pupilele mi s-au dilatat, 

O clipă mai târziu, de lume am uitat.

La floarea mea frumoasă am revenit...

Am văzut ceva așa de nemaipomenit, 

Nu eram sigur dacă nu înebuneam...

Un zâmbet de la o femeie care parcă știa că veneam...

M-a luat de braț și încet vals am dansat.

Xenophil cum sunt, în brațele ei m-am lăsat.

Avea o rochie purpurie și ochii îi sclipeau de bucurie, 

Nu mai putea singurătatea pe ea a o descrie...

Tot am încercat să o întreb cum o cheamă.

Inima mea a început să geamă...

Când mi-a spus că mă iubește, 

Și că din pricina mea, ea trăiește, 

A găsit unde să se împlinească, 

Unde să se stabilească, 

Și cum noua viață să își pornească.

Îi pare rău totuși că din pricina ei, 

Eu mult nu am și viața am să mi-o închei...

Inima rapid a început să îmi bată, 

Ea la mine s-a uitat, cu o expresie întristată

„Totul va fi okay, Andrei.”

Mă apucă de gât și îmi oferă un ultim sărut...

Pe jos am căzut după ce să respir nu am mai putut.