Poveste

Într-o inimă rănită,

Altă inimă nu-i leac,

Căci durerea suferită,

Poate ține și un veac.

Pentr-un suflet pângărit,

Doctor nu e orișicine,

Ci acel ce-a suferit

Chiar alăturea de tine.

Într-o lacrimă amară

Se ascunde un cuvânt:

Și doar cel cu aceeași rană,

Îl rostește mai profund.

Într-o despărțire lungă,

Nu găsești alin ușor,

Lasă-ți inima să plângă,

Și să sufere de dor.

Într-un ceas de grea durere,

Nu te duce la oricine,

Ci l-acela care-odată,

A căzut la fel ca tine.

Doar cel ars de aceeași rană,

Știe glasul ei tăcut,

Și cum lacrima, în noapte,

Vrea să spele ce-ai pierdut.

Astfel inimi încercate,

Sunt o cale către rai,

Fie ești străin ori frate,

Mângâiere să le dai.

Se destramă-n mine zarea, 

Ca un țărm de foc și fum,

Și te caut prin uitarea, 

Ce-a lăsat o urmă-n drum.

Port în piept iubirea oarbă,

Pe-un tărâm în care-i Rigă, 

Unde doru-i numai iarbă, 

Și prin fiecare fir mă strigă. 

Între noi, tăcerea sapă, 

Galeriile de patimi, 

Și-n adâncul de sub pleoapă,

Se ivesc pe-alocuri lacrimi.

Dar din tot ce ne desparte,

Ca un foc ce nu se stinge,

Se întoarce peste toate, 

Mângâieri ce știu a plânge.

Acum știu că ești măsura, 

La ce-i bun și mi-e firesc,

Tremurul ce-mi lasă gura, 

Să-ți spun tainic: te iubesc! 

E atâta freamăt,

Și atât suspin,

Umbrele ne cheamă,

Ca să ne unim.

E atâta umblet,

Fără nici o urmă,

Pasul înspre tine,

Soarta des mi-l curmă.

Și atâta dor,

Inimile leagă,

Dar nu e ușor,

Lumea să-nțeleagă.

E atâta zbucium,

Și atâta sânge,

Glasul ca un bucium,

Te cheamă și plânge.

E multă învrăjbire,

Și nesiguranță,

Dar avem iubire,

Și avem speranță.

E atâta zbor,

Fără cuib și ram,

Și atâta dor,

Ne plânge la geam.

E atâta umblet,

E atâta freamăt...

Din trupul tău se-aude un ecou,

O umbră care-mi poartă amintirea,

De parc-a fost doar visul meu și-al tău,

În somnul ce cuprinse omenirea.

Sub pleoape-mi plouă un nor stingher,

Îmi curge printre vene nesfârșirea,

Dar mă dezbrac de tine, ca de cer,

Și ard până la scrum toată iubirea.

Se stinge-n suflet ultimul jăratic,

Și teama, ca un zeu fără altare,

Îmi scrie-n trupul meu tomnatic;

Să nu te chem, și nici să cer iertare.

În locul tău rămâne un pustiu,

O carte arsă, plină de poeme,

Ce nu s-au spus, dar care știu,

Că îmi vor plânge nopțile boeme.

Și dacă-n zori m-aș mai întoarce iar,

Ar izbucni în mine un război,

Aș rupe timpul, ca pe-un calendar,

Și mi-aș lua iubirea înapoi.

Nu mai aștept nimic, și totuși stau,

Cu mâinile pe tâmple, ca-ntr-o rugă,

Și tot încerc din mine să te iau,

Ca să mă pot opri din fugă…

N-am să te chem și nici n-am să te iert,

Plecarea ta în mine voi strivi-o,

Reascultându-ți jalnicul concert,

Unde-ai cântat în toate piesele: Adio!

Dumnezeu a dăruit,

Pentru ai lumii toţi copii,

Un cadou nepreţuit,

O dulceaţă a inimii.

El a rânduit să fie,

Acest dar sfânt, îngeresc,

Vieţii noastre temelie,

Şi acoperiş ceresc.

Cum să-I spună acestui dar,

Se gândea profund, cu teamă,

Dar un înger de copil,

Îi strigă spre cer: zi-I, Mamă!

               de Hristian Ştefan Trofin

Pe hruba-mi veche și întunecată,

Tăcerea o îmbracă în uitare,

Iar timpul stă cu tâmpla aplecată,

Ca un bătrân ce-și caută iertare.

Și plouă-n mine gânduri fără glas,

Târzii, uitate-n umbra înserării,

Tânjește piatra după obositu-mi pas,

Căci iarba o-nconjoară ca pradă a uitării.

Prin ramuri frânte, viscolind tăcerea,

Alunecă umbre în gropi de lumină,

Un dor renăscut îmi strigă durerea,

Printr-un oftat ce se pierde-n surdină.

Pământul înghite fum din crucile arse,

Cărările-mi sunt cufundate-n noroaie,

Trăirile toate îmi sunt azi reîntoarse,

Prin liniștea sumbră ce-mi plânge-n odaie.

Pe prispa-n ruină, beteag și nătâng,

Ascult o litanie rostită-n vechile altare,

Iar timpul, uitatul, mi-l molfăi și-l frâng,

În rugi neîncetate, și-n lacrimi amare.

Recunosc,era o vreme

Când eram un rătăcit,

Când cu una ,când cu alta...

M-am  distrat , am petrecut !

Însă când te-am cunoscut

Pe tine ...alte vise au înflorit .

Alte planuri și alt țel

Lucrule nu-s la fel.

Nu teate iubirile

Pot încălzi inimile

Doar ,două-trei luni

Au durat și m-am

Văzut insurat !...

Lângă tine
...
Lângă tine uit
Grijile soartei incerte.
Lângă tine simt
Liniștea armoniei perfecte!
..
Lângă tine-s viu,
Pătruns de natura-ți divină.
Lângă tine știu
Că toate ne duc spre lumină!
...
Lângă tine sunt
Mai mult decât aș fi putut eu visa,
Acel amănunt
Fără de care nimic n-ar conta!
...
Lângă tine-s eu,
Un eu ce se simte-mplinit
C-același etern Dumnezeu,
Să-l găsesc, te-a găsit!

Iar mă întorc, flămând de rană vie,

Căci rana mă înalță și nicidecum doboară,

Și ce-ar fi fost iubirea fără agonie,

Fără-ntunericul ce împrejuru-i zboară?

Nu-mi cere să fiu liniștit ca-ntr-o icoană,

Când inima-i proptită-n rug arzând.

Pe drumul către ceruri suntem rană,

O rană răstignită ca nicicând.

Iubirea care rupe, dar nu frânge,

E singura încoronată ca regină,

Să mori cu ea - e-un altfel de a plânge,

Să-nvii din ea - e-un zâmbet de lumină.

Se frânge cerul-n mine ca o spadă,

Când gust din dragoste și sânge amestecat,

Ce leac curat părea! Dar câtă otravă,

Se-ascunde-n dulcele ce l-am visat...

Pe buze-mi arde-un cântec care minte,

Dar sufletul îl bea ca pe-un păcat,

Căci nu există zâmbet care să alinte,

Și nici vreo mângâiere care-a vindecat.

Şi dacă tot ce suntem e cenușă,

Din rana care-a ars pe sub veșmânt,

Atunci iubirea nu-i nicicând o ușă,

Ci-un drum ce se sfârșește în mormânt.

Te simt pe tine de departe

Cum încă tu aștepți să vin,

Dar am un zid înalt în față

Pe care nu pot să-l înclin

Nu știu cum el s-a ridicat

Și-a pus o barieră intre noi,

Geaba sărut și-mbrățișări

Cănd pe-năuntru suntem goi

Eram al tău, un făt frumos

Iar tu a mea zâna cea bună,

Lumea prin spate ne vorbea

Iar noi râdeam că e nebună

Mergeam lipiți unul de altul

Și ne opream pentru sărut,

Ce fericire am putut simți

Când mâna ta eu am cerut

Nu pot să uit cum lacrima

Ți-a curs de după pleoapă,

Dar ai rostit cuvântul iartă

Și ai mai zis, te rog așteaptă

Timpul și-a urmat parcursul

Iar noi ușor ne-am depărtat,

Și întrebări îmi pun și astăzi

De ce-ai spus Nu și-ai refuzat?

Poate tunel aș fi putut săpa

S-ajung aproape de inima ta,

Ușor am renunțat, sunt fericit

Cu ce mi-a hărăzit mie...soarta!

Nu mai simt iubire 

Nu mai simt nimic 

Căci a ta plecare 

Tare m-a mâhnit 

Aș fi vrut să fie vis 

Și să mă trezesc nițel 

Dar a ta iubire 

N-a fost din oțel 

S- topit ca ceara 

Și-am rămas pustie 

Iar dorul meu de tine

Are sa reînvie 

Nu te dau uitării 

Căci eu te am iubit 

Iar inima mea

Nu te-a folosit..

Prin noaptea lină dansează fulgi,

Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.

În tihnă cad, în hore de iarnă,

Povești nescrise în inimi se întemeiază.

Aerul rece îmbracă lumea-n alb,

Pământul doarme sub un văl înzăpezit.

Fulgi mari, ca stele căzătoare, 

Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.

În liniștea lor, se aștern cu gingășie,

Povești de iubire, de vis și bucurie.

Fulgi mari ce zboară în vântul serii,

Pe drumul lor, desenează magie.

Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,

Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.

Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,

În taină, în inimi, e permanent adăpat.

În zborul lor efemer, povestesc tăcut,

Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.

Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,

În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.