Diagnostic
Îmi bate-n cap asurzitor un clopot,
Şi-mi cântă toaca în urechi,
Iar sângele îmi dă în clocot,
Doar inima-mi rămâne de priveghi.
Miroase-n jur căţuiul cu tămâie,
Eu zac la pat fără de vlagă,
Pe mama rog un pic să mai rămâie,
Lumini spre cer încep să mă atragă.
Prăpădul simt chiar lângă mine,
Îmi rod prescura de la căpătâi,
Blesteme să rostesc îmi vine,
Dar mă întorc la vorba cea dintâi.
Nici vraci, nici doctori nu-mi ştiu boala,
Citesc prin cărţi şi prin tratate,
În timp, eu mă topesc ca ceara,
Şi zilele mi-s numărate.
Dar o habotnică bătrână de prin sat,
C-un trup firav şi mersul nefiresc,
Îi spune mamei de boala care zac,
Şi anume, infarct duhovnicesc.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 24 сентября 2023
Views: 192
Poems in the same category
Sfârșitul sfârșitului
Ei bine prietene,
Se tot vorbește despre început și sfârșit...
Uitându-se de parcurs sau conținut!
Realitatea este alta!
Nu există nici unul nici altul!
Orice început este continuarea unui sfârșit, iar sfârșitul este îmbrățișat de un alt început!
În această continuă încleștare
Și începutul și sfârșitul se anulează reciproc,
Dând naștere Cercului de Foc,
Clipa eternă prezentă,
Gaură neagră cosmică ce reciclează timpul inexistent!
Așa că bucură-te, ești doar prezent!
(2 februarie 2023.Horia Stănicel -Irepetabila iubire)
Bucluc
Într-o bunã dup-amiazã,
- Lucrãtura lui doi-lei -
Sã vã zic în trei cuvinte
Ce pãţi eu, dragii mei!
Tam-nesam, în faptul serii
Ce îmi vine, mãi nepoate:
Sã pornesc într-o plimbare,
Cãţãrat pe douã roate.
Sfânta Vineri? Nana Veta?
Ce pãrere aveţi voi?
Nu ştiu cine mã împinse
Sã mã duc cu motoreta
Pân-la Recea şi-napoi.
Sã vedeţi voi poznã mare
- Lucrãtura lui doi-bani -
Sã dea drumul pe cãrare,
Om la patruzeci de ani!
Dup-aceea mi-am dat seama,
Când mã întorsei în sat:
De mergeam cu bicicleta,
Eram mult mai câştigat!
Ce sã vã mai zic eu, vouã?...
Pe la pod la Dobârleşti,
Îmi fãcui o pozã, douã:
"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"
Plec la drum...nevoie mare!
Neoprind, huh, decât, doar
Pentru-o scurtã rãsuflare
Lângã cruce, la Stejar.
De tras, trage. N-am ce zice.
Nici nu cred în ghinion,
Cã-i mergea rablei motorul
De credeai cã-i avion!
Stai aşa...sã dãm o turã
Şi, ca sã mã rãcoresc,
Pânã sus, în fundãturã
Nici gând n-am sã mã opresc!
N-am mers trei sute de metri
Şi, aşa cum intuiţi,
Îmi blocã Ocolul, drumul:
Ãştia-s primii nesimţiţi!
Sã nu lase peregrinul
Sã ia aer de pãdure,
Sã-i opreascã-n drum motorul
Şi plãcerea sã i-o fure!...
Nu-i nimic! Lasã cã mergem
Pân-la Recea, de-astã datã!
Sper sã n-aibã-n gând şi aia
Sã ne-aştepte încuiatã!
Şi, pornirãm împreunã...
Toate bune şi frumoase,
Prin pustia de pãdure,
Fãrã câini şi fãrã case.
Cel puţin cu prima roatã,
Nu ştiu cum am nimerit
Cã m-am pomenit deodatã,
Peste-un şarpe-ncolãcit.
Când vãzui cum scoase limba
Şi striga: "Ia stai, niţel!"
Mã-ntorsei, cu amândouã,
Înc-o datã, peste el.
Şi îl ajutai sã moarã:
De-aia mã-ntorsei grãbit.
Cã voiam, de bunãoarã,
Sã fiu sigur c-a murit.
Mã opri în drum, la Romcea
Şi-i fãcui câteva poze
Mobrei, care, uite, nene,
Merge-un ceas, cu douã doze!
Iacã Recea şi cabana,
Uite capãtul de drum!
Dar, pânã la capãt iacã
Ce noroi!... Acum, e-acum!
Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,
Îmi fac vânt...ce credeţi voi?
Ce-i a trece cu motorul
Drept prin groapa cu noroi?
Urc pe şauã, bãrbãteşte,
Îi dau gaz şi mai apoi
Intrai, cât ai zice "peşte",
Pân-la osie-n noroi!
Apoi, ce sã mai vezi, frate?
Un tractor trage acum
Douã trunchiuri, rãsturnate
De o drujbã, peste drum.
Lemnele de-a curmezişul,
Tu, urcat pe douã roţi,
Drumul tãu înspre Fintoaga
Mai continuã-l, de poţi.
Nu ştiu dacã mã veţi crede
Ce vã spun eu vouã-acum:
Mobra ajungea-n Fintoaga,
De nu se strica pe drum.
Înc-un amãnunt uitasem,
Fraţilor, şi voi, surori,
Scumpul lanţ, pânã la Recea
Mi-a sãrit de şapte ori!
Când vãzui eu cum stã treaba,
Zisei: "Hai, cã plec-napoi!
Şi, zicând, trecui cu groazã
Înc-o datã, prin noroi.
Şi, atunci când n-ai ce face
Şi când nu ai ce lucra,
Te mai duci şi pân-la Bulza
Cu motorul... numa-aşa!
Şi aşa cum apucasem
Sã vã povestesc eu vouã,
Pe la panta de la Moarã
Mi se rupse lanţu-n douã.
Uuuiii...ce mai chinezãrie!
S-o-ncãlzit de... sã ia foc!
Şi întins, şi-o zalã ruptã,
Ce sã-l pot pune la loc?!
Şi, cãznindu-mã cu lanţul,
Cum eram murdar pe mâini
Aş fi dat anunţ în presã:
"Dau motorul pe doi câini!"
Întunericul se lasã
Se aud paşi prin frunziş...
Trebuia sã fiu acasã,
Nu cu mobra pe Peştiş!
Scot degrabã telefonul,
Cat un numãr, cat...şi cat...
Vreun viteaz din Cãprioara,
Sã mã tragã pânã-n sat.
De-aş avea eu cum o duce
Pân-la podul de beton...
Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,
Nici semnal la telefon!
Scuturai cumplita rablã,
Chit cã nu era a mea,
Şi-i dãdui douã picioare,
Cã nu mã putui rãbda!
Cât clipeşti, veni iar gândul:
"Cine mã pusese, oare,
Ca sã mã complic degeaba,
Sã car rable? N-am picioare?
De am poftã de plimbare?"
Ştiu ce zici: despre Yamaha
Cum poţi sã vorbeşti aşa?
Dar tu o lãsai acolo
De erai în pielea mea!
Mã porni eu la plimbare
Şi, cu gândul la zãvoi,
Nu mi-am luat nici de mâncare,
Cã...vin repede-napoi!
Şi aşa, pe nemâncate,
Motoreta lui Dobrei,
N-a fost ea cãratã-n spate
Niciodatã-n viaţa ei...
Cum vã povesti, Yamaha
Îmi veni mie de hac!
Da-i spusei şi eu, cumetrii:
"Hârburi nu mai vreau în veac!"
Mã trezi cã îmi intrarã
Nişte pietre în papuc;
Şi-n curând se fãcu searã:
L-aşa om, aşa bucluc!
~Peisagistică și grai bănățean ~
A saptea coarda
Stiu ca nu-ti plac versurile mele,
Folosesc numele unor femei din carne si oase;
Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,
in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,
Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,
Trebuie sa ai taria unui soldat. Nu-i vina mea,
Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,
Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna
dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,
arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -
N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,
Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,
As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,
Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.
fara titlu
sa dau ceasu-nainte c-o ora miine iar voi fi nevoita
si din nou intre noi va fi diferenta de zece mii km si-o ora,
iar privirea ta calda, patrunzatoare si de mine iubita
n-o sa pot s-o imbratisez nici in Adma, Sodoma, Gomorrah.
Galerie de artă subacvatică
Ascensorul ne transportă către o lume a picturilor,
Până să coborâm pentru a putea ajunge, vedem pești exotici viu colorați, rechini, nudibranhii (curcubeu viu al marilor și oceanelor), tot felul de melci marini,
Ajungem la destinație
Ca să vedem acea minunăție,
Sunt opere de artă atârnate pe pereții galeriei,
Frumos luminate la exterior cu LED-uri fluorescente,
Faptul că vedem pești prin pereții galeriei îi adaugă un plus de viață,
Uneori se mai stârnește furtună marină și parcă ar fi ceață,
Vedem așadar picturi: de epocă, mai în stil renascentist, creații artistice futuristice italiene
Picturile devin parcă mai dinamice datorită detaliilor estetice,
Opere cubiste, cu foarte multe unghiuri, portrete realizate din tot felul de jocuri ale conturului,
Peisaje avangardiste cu apus de soare venețian, străzi înguste și foarte multe case zugrăvite, când roz, când turcoaz, mov deschis, când galbene, cu palmieri,
Peisaje cu castele din Spania, fortărețe, fel și fel de citadele,
La secțiunea mai amuzantă a galeriei vedem picturi suprarealiste:
Un pește care stă la masă și este servit cu caviar,
Turbină eoliană de care s-au prins parașutiștii și îi învârte ca la bâlci,
Tiroliană de care atârnă țurțuri și pe care se face patinaj artistic, mai zărim în alt tablou,
În altă imagine, vedem un ocean înghețat din care crește iarbă de gheață, arbori de gheață, o junglă de gheață, sunt liane de care se agață cimpanzeii, și ei tot înghețați,
Mai apare și câte un portret al unei pisici voiajoare ce călătorește cu balonul cu aer cald
Și, de ce nu? Întâlnim și operă realistă:
Vedem o fructieră aurie ce se vrea a fi o frunză convexă în care stau fructe.
Ele sunt foarte realist redate prin cum cade lumina pe ele, prin cum se vede umbra, prin acest joc al contrastelor,
...Trebuie să recunosc, s-au păstrat foarte bine ținând cont că este o galerie subacvatică și umiditatea este maximă...
Începem să ne apropiem de genurile care îmi plac cel mai mult
Observăm pictură expresionistă,
Femeie care strigă în ogor și parcă tot tabloul este realizat din valuri de culoare,
Firele subțiri de pensulă s-au amestecat pentru a-i da formă,
Apoi vedem pictură în ulei, cu foarte multă apă, portretul unei doamne în vârstă, în nuanțe, când gălbui, când mai roșiatice, când de verde la ochi, când mai bej la pălăria pe care o poartă, saturația culorii nu este cine știe ce intensă,
Privit de departe, seamănă cu un vitraliu,
Mai vedem și un cuplu care se plimbă prin parc, toamna, seara, la lumina felinarelor, tablou realizat din bucăți de puzzle.
În altă parte, ne delectăm privirile cu peisaje, un oraș cu blocuri-turn, clădirile au fost realizate din carouri,
Mai vedem câte o persoană în funcția de curator al unui muzeu, destul de plinuță tipa, dormind pe o canapea la intrarea în muzeu, opera o prezintă dormind bine, uitând de toate grijile, părul răsfirat pe pernă, un braț întins, mai are puțin și cade de pe canapea,
Alt tablou prezintă un pahar de vin alb, totul este pictat în nuanțe de galben, atât paharul prezentat în prim-plan, cât și fundalul încețoșat cu sclipiri, pe ici pe colo de galben, când mai deschis, când mai închis, când poate auriu.
Ajungem și la opera impresionistă:
Vedem pictat un bulevard, stropit parcă cu apă, cu pete de culoare aruncate spontan pe tablou, liniuțele foarte fin trasate vor să arate că mergem pe o străduță tot înainte, foarte frumos, doar în nuanțe de gri, negru, albastru închis, dar și galben pentru a arăta partea luminată de felinare, nu este nicio mașină, suntem doar noi cu noi înșine,
Dar, nu in ultimul rând, întâlnim artă abstractă:
Un tablou ce nu seamănă cu nimic altceva decât cu o cârpă care a adunat pe ea toate culorile picturilor prezentate anterior;
Aceasta câștigă pentru că are câte ceva din fiecare, este în același timp și cubistă, și expresionistă, suprarealistă, realistă, impresionistă, este orice ne-am putea dori, are atâta culoare pe ea, a fost experimentul care a dat naștere întregii galerii, de aceea și este atât de diversificată.
Cel mai frumos tablou din întreaga galerie.
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Other poems by the author
Hai cântă mutule
Hai cântă mutule că-s surd,
Să-mi crească păpădia în ureche,
Afară-i soare, eu sunt ud,
Și beau cu mine în pereche.
Păzea că vine viața acasă,
Și moartea mi-i metresă,
Ascunde târfa pe sub masă,
Ori plimbă îngerul în lesă.
Hai cântă mutule întruna,
Pe moarte bag-o în vioară,
Ciupește corzile ca-ntodeauna,
Ca ea să geamă iar viața să mă doară.
Delirul
Sub pleoapele mele aseară a nins,
Iar ochii uitat-au privirea deschisă,
Geru-a pătruns și-n brațe m-a prins,
La fel ca pe-o toamnă devreme ucisă.
Bezna îmi bătea orbește în geam,
Tiptil, să deschid, fac pasul de tigru,
C-un ochi întredeschis parcă vedeam,
Cum casa își pierde încet echilibrul.
Costume de scânduri zăream pe cărare,
Într-o groapă adâncă plângea cimitirul,
Bezna vâslea într-o corabie, în care
Pe puntea de cruci cârmuia chiar Delirul.
Fluturi de noapte îmi zboară prin țeastă,
Sub pleoapele mele ninsoarea a stat,
Gerul mă-nțeapă cu-n țurțure-n coastă,
În toamna devreme ucisă, am fost internat.
Tu, care te numeşti femeie
Tu, care te numeşti femeie,
Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,
Cu mersul coregraf şi graţios,
Ce dai nuanţă cuvântului frumos,
Am amuţit la a ta ştire,
Că vrei să schimbi a ta menire,
Să schimbi principii şi idei,
Şi multe lucruri cu temei.
Şi scuipi trecutul fără jenă,
Renunţi la dragostea maternă,
Îţi plâng copiii lângă tine,
Şi-ţi fierbe sângele în vine.
Dar a ta inimă e piatră,
Şi vrei acum o nouă soartă,
Ca lucrul de bărbat să-l faci,
Chiar dacă peste obiceiuri calci.
Doar de putere şi avere-ţi pasă,
Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,
Să pregăteşti copiilor bucate,
Să fii totul peste toate.
De ce refuzi să-ţi zică mamă,
Şi faci din traiul tău o dramă?
De ce schimbi dulcele tău sânge?
Căci sus în cer… fecioara plânge.
O stea
Trăiesc cu lumina-n prăsele,
În cer am dureri de măsele,
Mă-njunghie în inimă un gând,
Trăiesc pe pământ ca-n mormânt.
Mormântul mi-l scurmă o fiară,
Mă roade omida de dud,
De la lacrima ta de aseară,
Părul îmi este tot ud.
Eşuez pe un banc de guvizi,
La căpătâi sirene-mi descântă,
Pe trup doi peştişori timizi,
Balada înecului îmi cântă.
De creştet valuri se sparg,
Spuma e ornată pe trup,
Undeva departe în larg,
Se aud urlete fioroase de lup.
Din ochi mei vii de albaştri,
Azurul încet se cromează,
Sub cerul ciorchine de aştri,
Privirea-mi siluete vânează.
Mă îneacă lumina divină,
Luceşte putregaiul din oase,
Sunt pentru gângănii tulpină,
Moartea pe mama descoase.
Mă caută cu poteri din iad,
În zori am fost topit de nămeţi,
Acum între stele eu ard,
Şi sclipesc pentru bieţii poeţi.
Nu mai pot iubi
Sufletul mi-a devenit un cimitir fără soartă,
Al iubirilor ucise şi prefăcute în scrum,
Iar eu, preotul şi mulţimea îndoliată,
Ce le-a condus pe ultimul drum.
Un vot în urna disperării e fiecare clipă trăită,
O nouă creaţie a mea, e fiecare om întristat,
Iar cuvintele tandre rostite de iubită,
Au devenit jigniri şi aduceri de păcat.
Privesc fără să văd, ascult fără să aud,
Miracolul invoc la petrecerile din cavouri,
Aici unde speranţele adorm ori se ascund,
Mustrate de demonii coborâţi din nouri.
Mă sfâşii pentru ca să pot trăi,
Iubirile se sting în mine asemeni scânteilor,
Nimic din lumea aceasta nu mai pot iubi,
Căci nu mai pot respecta poruncile zeilor.
Aştept cu nerăbdare vremea când viermii,
Vor visa zâmbitori pe oasele mele,
Şi timpul când mama în mijlocul iernii,
Îmi va pune la cap mănunchiuri de stele.
Caut totul dar în acelaşi timp altceva… glosă
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Iubirea mea slabă vede peste tot mari greşeli,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Sunt o fiinţă de la începutul lumii rămasă,
Plutesc peste o moarte de vis,
Mă înghite noaptea şi nici că îmi pasă,
Căci infinite tragedii în mine s-au închis.
Trăiesc printr-o ironie tragică şi agonică,
Boabe de lacrimi pe obraji încep a se juca,
Şi printr-o iubire viciată, aproape comică,
Caut totul dar în acelaşi timp altceva.
Sub cerul brăzdat de falşi meteoriţi,
Torturat de viziuni, preţuiesc tăcerea,
Aproape de mine fac amor doi îndrăgostiţi,
Vrând parcă să-mi trezească plăcerea.
In zadar, căci sunt un iremediabil abandonat,
Iar singurătăţi glaciale mă năpădesc homeric,
Vreau ca de pesimismul demonic să scap,
Încercând să alung întunericul din întuneric.
Sub luna ce s-a ascuns de plictiseală,
Eternităţi de lumini şi umbre mă înghit,
Misterioase chemări mă atrag cu sfială,
În foc şi smoală sufletu-mi este topit.
Din cauza ideilor mă prăbuşesc,
În vârtejuri demonice încep a mă-nălţa,
Cu un râs negru, tragedii răspândesc,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca.
Graţia lumii temperează a mea tragedie,
Se destramă azurul sub privirile-mi triste,
Un avânt dezinteresat mă aruncă-n agonie,
Încep să mă caut pe a morţilor liste.
Iubirea nu o pot cumpăra, tristeţea gratis este,
Dar eu nu ajung decât acolo unde îi întuneric,
Unde sunt venerat şi îndrăgit ca o poveste,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Farmecul maladiv al neliniştii îl simt,
Atunci când trecutul ca o tornadă mă năpădeşte,
Încep să plâng, să râd, să distrug şi să mint,
Orice sau pe oricine mă iubeşte,
Căci sentimentele nu le mai stăpânesc,
Mă chinuie în groaznice torturi şi dureri,
Iar când încep din nou să iubesc,
Iubirea mea slabă, vede peste tot greşeli.
Nu mai suport, nu mai vreau să fiu minţit,
Vreau să explodeze mica bucurie din mine,
Să simt pentru o clipă că sunt iubit,
Iar voluptăţile negative să sfârşească ruine.
În zadar căci pasiunea haotică mă aruncă-n decor,
Chipul mi-e trist, nu schiţează nici o grimasă,
Încercând Domnului să implor puţin ajutor,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă:
- Ce eşti fără iubire… tu, fiinţă ciudată,
Iar dacă n-o vrei la ce mai poţi spera?
Răspunsul e tăcerea din vocea-mi sugrumată,
Şi trist cobor în noapte cu întuneric să mă pot mângâia.
Profunde resemnări îmi umbresc orice gândire,
Mă judec prea aspru, mă închid în dureri,
Iubiri şi nuanţe de viaţă trec fără oprire,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri.
Raze de o claritate amară mă orbesc,
O idee simplă, devine dorinţă de viaţă,
Refuz chiar la această idee să mă gândesc,
Căci o pasivitate supremă fiinţa-mi îngheaţă.
Pentru lumea aceasta sunt o calamitate,
Destinul mă chinuie, să mor nu mă lasă,
Visez să vină o zână plină de bunătate,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Să distrugă pesimismul care mă apasă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva.