Diagnostic
Îmi bate-n cap asurzitor un clopot,
Şi-mi cântă toaca în urechi,
Iar sângele îmi dă în clocot,
Doar inima-mi rămâne de priveghi.
Miroase-n jur căţuiul cu tămâie,
Eu zac la pat fără de vlagă,
Pe mama rog un pic să mai rămâie,
Lumini spre cer încep să mă atragă.
Prăpădul simt chiar lângă mine,
Îmi rod prescura de la căpătâi,
Blesteme să rostesc îmi vine,
Dar mă întorc la vorba cea dintâi.
Nici vraci, nici doctori nu-mi ştiu boala,
Citesc prin cărţi şi prin tratate,
În timp, eu mă topesc ca ceara,
Şi zilele mi-s numărate.
Dar o habotnică bătrână de prin sat,
C-un trup firav şi mersul nefiresc,
Îi spune mamei de boala care zac,
Şi anume, infarct duhovnicesc.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 24 сентября 2023
Просмотры: 591
Стихи из этой категории
Dulce-i somnul!
E dimineața cu soare-nșelător
Și vremea destul de răcoroasă,
Nu știu deloc cu ce să mă-mbrac
Că s-a anunțat a fi o zi ploioasă
Deschid fereastra cât mai larg
Să văd lumea pe ea ce poartă,
Privesc la cerul presărat cu nori
Și-mi pun veston și iau o gheată
Mă uit la orologiul din perete
Care indică ora șapte jumatate,
Spun Tatăl Nostru și mă-nchin
Cerând iertare și ceva sănătate
În grabă mare servesc micul dejun
Și strig către soție să se trezească,
Beau rapid o ceașcă mică de cafea
Și nu uit să-i spun să se grăbească
Cobor pe scări și îmi salut vecinii
Pornesc mașina și-ncep s-aștept,
Până apare Ea, mereu cu-ntârziere
Și cu viteză spre servici mă-ndrept
De luni și până vineri și ani buni
Eu dimineața spun să se grăbească,
Dar ce să faci când dulce-i somnul
Iar de o cert, începe să zâmbească!
Țărm și nisip
Mă simt ca un țărm de valuri lovit,
Ca peștele orb după râmă lihnit,
Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,
Eu, roșul nisip vânturat în amurg.
Stavilopozii m-apasă întruna pe ploape,
Ochii-i deschid jumătate sub ape,
Acostează corăbii pe brațul meu stâng,
Uitate de vreme ancore plâng.
Noaptea se lasă lunecând prin ravene,
Marea îmi curge sfioasă prin vene,
Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,
Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.
Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,
Numele-n zori să vii să ți-l scrii,
Dig să mă fac peste apa întreagă,
Niciodată valul, lovind să îl șteargă.
Îndemn divin
"Cere și ți se va da ?"
E un indemn divin
Prin care , solicităm noi fiecare,
Ce ne dorim ca să primim,
E important asta să știm,
Ca bunul Dumnezeu să fie,
Prezent a fi de ajutor.
De ai credință adevărată,
El e aproape-i iubitor,
Și nu ne lasă niciodată,
E atât de bun și răbdător .
Pe toți ne iartă bunul tată,
De îl rugăm stăruitor,
El ne va da ce am cerut,
Ne intarzaiat și priceput.
Să crezi tot timpu-n viitor,
Și binele te așteaptă...
Doamne să ajuți tuturor,
Cu judecata-ti dreaptă.
Fluturi
Presimt secretul ce stă ascuns
în aripile tale de nepătruns.
Zborul cu viteza unei stele căzătoare
mă face ascuns printre norii călători
Valurile mării ating țărmul
cu puterea aripilor în zbor.
Cascada iubirii,
care nici o tornadă
nu poate să o doboare.
Din fire de apă colorată,
roșu aprins pus pe inima unui Cupidon
ți-am croit destinul,
săgeata iubirii aruncată în marea inimii.
Sub sabia mea de fier
Sub sabia mea de fier,
Dușmanii vor cădea.
De sabia mea de fier,
Toți se vor temea.
Poezie dedicată dușmanului.
Îmi mărturisesc păcatul!
Te rog Doamne întoarce sensul
Roții ce se-nvârte spre apus,
Scrie-un doi și-apoi un șase
Pentru-al Tău pe veci supus.
Ia-mi din trup a mele suferinți
Și-mi fă sufletul sfințit, curat,
Pentru că port multe-n cârcă
Și-n păcate tare-s scufundat.
Dacă inversezi Tu anii vieții
Lasă-mi vie mintea de acum,
Să nu mă abat de la porunci
Și drept să țin, al meu drum.
Ție-ți cer ce am pierdut în timp
Sănătatea, dar nu și speranța,
Și cred că ruga, Tu mi-o asculți
Când mă rog la Tine, dimineața.
Cer cam mult și nu prea merit
Azi când stiu că am păcătuit,
Totuși îmi mărturisesc păcatul
Către Tine, să fiu...fiul...mântuit!
Dulce-i somnul!
E dimineața cu soare-nșelător
Și vremea destul de răcoroasă,
Nu știu deloc cu ce să mă-mbrac
Că s-a anunțat a fi o zi ploioasă
Deschid fereastra cât mai larg
Să văd lumea pe ea ce poartă,
Privesc la cerul presărat cu nori
Și-mi pun veston și iau o gheată
Mă uit la orologiul din perete
Care indică ora șapte jumatate,
Spun Tatăl Nostru și mă-nchin
Cerând iertare și ceva sănătate
În grabă mare servesc micul dejun
Și strig către soție să se trezească,
Beau rapid o ceașcă mică de cafea
Și nu uit să-i spun să se grăbească
Cobor pe scări și îmi salut vecinii
Pornesc mașina și-ncep s-aștept,
Până apare Ea, mereu cu-ntârziere
Și cu viteză spre servici mă-ndrept
De luni și până vineri și ani buni
Eu dimineața spun să se grăbească,
Dar ce să faci când dulce-i somnul
Iar de o cert, începe să zâmbească!
Țărm și nisip
Mă simt ca un țărm de valuri lovit,
Ca peștele orb după râmă lihnit,
Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,
Eu, roșul nisip vânturat în amurg.
Stavilopozii m-apasă întruna pe ploape,
Ochii-i deschid jumătate sub ape,
Acostează corăbii pe brațul meu stâng,
Uitate de vreme ancore plâng.
Noaptea se lasă lunecând prin ravene,
Marea îmi curge sfioasă prin vene,
Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,
Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.
Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,
Numele-n zori să vii să ți-l scrii,
Dig să mă fac peste apa întreagă,
Niciodată valul, lovind să îl șteargă.
Îndemn divin
"Cere și ți se va da ?"
E un indemn divin
Prin care , solicităm noi fiecare,
Ce ne dorim ca să primim,
E important asta să știm,
Ca bunul Dumnezeu să fie,
Prezent a fi de ajutor.
De ai credință adevărată,
El e aproape-i iubitor,
Și nu ne lasă niciodată,
E atât de bun și răbdător .
Pe toți ne iartă bunul tată,
De îl rugăm stăruitor,
El ne va da ce am cerut,
Ne intarzaiat și priceput.
Să crezi tot timpu-n viitor,
Și binele te așteaptă...
Doamne să ajuți tuturor,
Cu judecata-ti dreaptă.
Fluturi
Presimt secretul ce stă ascuns
în aripile tale de nepătruns.
Zborul cu viteza unei stele căzătoare
mă face ascuns printre norii călători
Valurile mării ating țărmul
cu puterea aripilor în zbor.
Cascada iubirii,
care nici o tornadă
nu poate să o doboare.
Din fire de apă colorată,
roșu aprins pus pe inima unui Cupidon
ți-am croit destinul,
săgeata iubirii aruncată în marea inimii.
Sub sabia mea de fier
Sub sabia mea de fier,
Dușmanii vor cădea.
De sabia mea de fier,
Toți se vor temea.
Poezie dedicată dușmanului.
Îmi mărturisesc păcatul!
Te rog Doamne întoarce sensul
Roții ce se-nvârte spre apus,
Scrie-un doi și-apoi un șase
Pentru-al Tău pe veci supus.
Ia-mi din trup a mele suferinți
Și-mi fă sufletul sfințit, curat,
Pentru că port multe-n cârcă
Și-n păcate tare-s scufundat.
Dacă inversezi Tu anii vieții
Lasă-mi vie mintea de acum,
Să nu mă abat de la porunci
Și drept să țin, al meu drum.
Ție-ți cer ce am pierdut în timp
Sănătatea, dar nu și speranța,
Și cred că ruga, Tu mi-o asculți
Când mă rog la Tine, dimineața.
Cer cam mult și nu prea merit
Azi când stiu că am păcătuit,
Totuși îmi mărturisesc păcatul
Către Tine, să fiu...fiul...mântuit!
Другие стихотворения автора
În mine...
În mine se sting prea devreme,
Iubiri și scântei de amor,
Și umbra de mine se teme,
Că-n pământ zi de zi tot cobor.
Noaptea în brațe îmi doarme,
De zi, nici o veste nu știu,
Pe creștet parcă am coarne,
Iar trupul mi-l simt un sicriu.
La masă vin îngeri ciudați,
Beau sânge din venele mele,
Și pleacă apoi rușinați,
Cu lacrima mea către stele.
Aș vrea ca să țip, să vorbesc,
A lumii tăcere însă mă-neacă,
Mă biciuie acei pe care-i iubesc,
Iar șoapta mi-e stinsă și seacă.
În mine se frâng prea devreme,
Iubiri și scântei de amor,
Sub pleoapă o lacrimă-mi geme,
Și cere strident ajutor...
Caut totul dar în acelaşi timp altceva… glosă
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Iubirea mea slabă vede peste tot mari greşeli,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Sunt o fiinţă de la începutul lumii rămasă,
Plutesc peste o moarte de vis,
Mă înghite noaptea şi nici că îmi pasă,
Căci infinite tragedii în mine s-au închis.
Trăiesc printr-o ironie tragică şi agonică,
Boabe de lacrimi pe obraji încep a se juca,
Şi printr-o iubire viciată, aproape comică,
Caut totul dar în acelaşi timp altceva.
Sub cerul brăzdat de falşi meteoriţi,
Torturat de viziuni, preţuiesc tăcerea,
Aproape de mine fac amor doi îndrăgostiţi,
Vrând parcă să-mi trezească plăcerea.
In zadar, căci sunt un iremediabil abandonat,
Iar singurătăţi glaciale mă năpădesc homeric,
Vreau ca de pesimismul demonic să scap,
Încercând să alung întunericul din întuneric.
Sub luna ce s-a ascuns de plictiseală,
Eternităţi de lumini şi umbre mă înghit,
Misterioase chemări mă atrag cu sfială,
În foc şi smoală sufletu-mi este topit.
Din cauza ideilor mă prăbuşesc,
În vârtejuri demonice încep a mă-nălţa,
Cu un râs negru, tragedii răspândesc,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca.
Graţia lumii temperează a mea tragedie,
Se destramă azurul sub privirile-mi triste,
Un avânt dezinteresat mă aruncă-n agonie,
Încep să mă caut pe a morţilor liste.
Iubirea nu o pot cumpăra, tristeţea gratis este,
Dar eu nu ajung decât acolo unde îi întuneric,
Unde sunt venerat şi îndrăgit ca o poveste,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Farmecul maladiv al neliniştii îl simt,
Atunci când trecutul ca o tornadă mă năpădeşte,
Încep să plâng, să râd, să distrug şi să mint,
Orice sau pe oricine mă iubeşte,
Căci sentimentele nu le mai stăpânesc,
Mă chinuie în groaznice torturi şi dureri,
Iar când încep din nou să iubesc,
Iubirea mea slabă, vede peste tot greşeli.
Nu mai suport, nu mai vreau să fiu minţit,
Vreau să explodeze mica bucurie din mine,
Să simt pentru o clipă că sunt iubit,
Iar voluptăţile negative să sfârşească ruine.
În zadar căci pasiunea haotică mă aruncă-n decor,
Chipul mi-e trist, nu schiţează nici o grimasă,
Încercând Domnului să implor puţin ajutor,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă:
- Ce eşti fără iubire… tu, fiinţă ciudată,
Iar dacă n-o vrei la ce mai poţi spera?
Răspunsul e tăcerea din vocea-mi sugrumată,
Şi trist cobor în noapte cu întuneric să mă pot mângâia.
Profunde resemnări îmi umbresc orice gândire,
Mă judec prea aspru, mă închid în dureri,
Iubiri şi nuanţe de viaţă trec fără oprire,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri.
Raze de o claritate amară mă orbesc,
O idee simplă, devine dorinţă de viaţă,
Refuz chiar la această idee să mă gândesc,
Căci o pasivitate supremă fiinţa-mi îngheaţă.
Pentru lumea aceasta sunt o calamitate,
Destinul mă chinuie, să mor nu mă lasă,
Visez să vină o zână plină de bunătate,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Să distrugă pesimismul care mă apasă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva.
New age
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Am şters acele muzici diafane,
Şi apoi cu zgomot le-am înlocuit.
E secetă de graţie în trup,
Suntem treptat robotizaţi,
Mişcări de Alzheimer ne erup,
Atunci când suntem concentraţi.
Nu ştim să mai zâmbim frumos,
Un rânjet e la fiecare glumă,
Şi după-un hohot furtunos,
Ne apare-n colţul gurii spumă.
Haotic ochii-n cap se plimbă,
Imaginea o deformează,
În minte comandat o schimbă,
Şi-n cadre sataniste o filtrează.
Avem acum belciuge-n nas,
Ba chiar în buze, limbă şi urechi,
Precum juncanii de pripas,
Ori ivărele din porţi străvechi.
Avem şi pielea color tatuată,
Din creştet până în călcâie,
De nu mai ştii că e băiat ori fată,
Ori de e om sau e momâie.
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Comerţ noi facem cu organe,
Şi umblăm cu trupul ciopârţit.
O casă departe, departe...
Plouă mizer, și picurii gem, e noapte,
Iar luna, curge albă, pe o rază de lapte,
Iar pasul meu, piciorul, agale îl saltă,
Și ochiul trist, sub pleoapă-mi tresaltă.
Copacii foșnesc, întrebători, înspre ceruri,
Şi așteaptă sfârșitul sub crâncene geruri,
Iar vântul cântă dintr-o frunză a pustiu,
Și toamna ostenită se așază în sicriu.
Apocaliptic dansează frunze pe alee,
Iar dansul nebun, e un dans de femeie,
Pământul duhnește a reavăn și moarte,
Iar pasul mi-e greu și casa-i departe.
Plouă mizer, pe stradă plâng felinare,
E întuneric în jur iar ochiul mă doare,
Și totul e trist: și eu, și frunza, și ploaia,
Nu mai știu unde sunt, și unde-i odaia.
A fost și târziu, și ploaie mizeră, și noapte,
Și-un pas rătăcit, și o casă departe, departe...
Într-un sertar…
Cum aș putea ca să citesc,
Scrisorile ce n-au ajuns,
Căci doar acestea împărtășesc,
Imense clipe-n care ai plâns.
De atâtea ori te-ai răzgândit,
Scrisoarea să o pui în plic,
Căci nu credeai că te-am iubit,
Pe cât de tare ai fi voit.
Și câte rânduri necitite,
S-au șters sub palma ta-n tăcere,
Rămas-au foile lipite,
De-atâtea lacrimi și durere.
Dar oful tău, oricât l-ai stinge,
Mai arde-n umbra unui rând,
Și-n visul nopții mă atinge,
Și-ți scrie numele plângând.
Și de-aș fi fost în scrisu-ți pana,
Ce curge molcom pe hârtie,
Cu patos ți-aș fi oblojit și rana,
Făcându-ți tușul apă vie...
Într-un sertar uitat de lume,
Iubirea-n file ai ascuns,
Și n-ai lăsat ca slova să-și asume,
Atât amor, și-atâta plâns.
Salba de mărgele
Din infern tot cad păcate,
Omul umblă printre ele,
Și le-adună apoi pe toate,
Ca pe-o salbă de mărgele.
Și le poartă cu mândrie,
Ca pe pietre prețioase,
Lumea toată să le știe,
Că sunt bune și frumoase.
Dar șiragul tot se-adună,
Și mărgeaua se-nmulțește,
Trupu-i greu și-o să-l răpună,
Dar el strânge, nu se-oprește.
Salba-i mare și lucește,
Parcă-i aur și cu jad,
Şi-l conduce mișelește,
Spre o gaură de iad.
Ce podoabe minunate,
A strâns bietul suflețel,
Și-a căzut cu ele-n moarte,
Neputând zbura spre cer.
În mine...
În mine se sting prea devreme,
Iubiri și scântei de amor,
Și umbra de mine se teme,
Că-n pământ zi de zi tot cobor.
Noaptea în brațe îmi doarme,
De zi, nici o veste nu știu,
Pe creștet parcă am coarne,
Iar trupul mi-l simt un sicriu.
La masă vin îngeri ciudați,
Beau sânge din venele mele,
Și pleacă apoi rușinați,
Cu lacrima mea către stele.
Aș vrea ca să țip, să vorbesc,
A lumii tăcere însă mă-neacă,
Mă biciuie acei pe care-i iubesc,
Iar șoapta mi-e stinsă și seacă.
În mine se frâng prea devreme,
Iubiri și scântei de amor,
Sub pleoapă o lacrimă-mi geme,
Și cere strident ajutor...
Caut totul dar în acelaşi timp altceva… glosă
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Iubirea mea slabă vede peste tot mari greşeli,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Sunt o fiinţă de la începutul lumii rămasă,
Plutesc peste o moarte de vis,
Mă înghite noaptea şi nici că îmi pasă,
Căci infinite tragedii în mine s-au închis.
Trăiesc printr-o ironie tragică şi agonică,
Boabe de lacrimi pe obraji încep a se juca,
Şi printr-o iubire viciată, aproape comică,
Caut totul dar în acelaşi timp altceva.
Sub cerul brăzdat de falşi meteoriţi,
Torturat de viziuni, preţuiesc tăcerea,
Aproape de mine fac amor doi îndrăgostiţi,
Vrând parcă să-mi trezească plăcerea.
In zadar, căci sunt un iremediabil abandonat,
Iar singurătăţi glaciale mă năpădesc homeric,
Vreau ca de pesimismul demonic să scap,
Încercând să alung întunericul din întuneric.
Sub luna ce s-a ascuns de plictiseală,
Eternităţi de lumini şi umbre mă înghit,
Misterioase chemări mă atrag cu sfială,
În foc şi smoală sufletu-mi este topit.
Din cauza ideilor mă prăbuşesc,
În vârtejuri demonice încep a mă-nălţa,
Cu un râs negru, tragedii răspândesc,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca.
Graţia lumii temperează a mea tragedie,
Se destramă azurul sub privirile-mi triste,
Un avânt dezinteresat mă aruncă-n agonie,
Încep să mă caut pe a morţilor liste.
Iubirea nu o pot cumpăra, tristeţea gratis este,
Dar eu nu ajung decât acolo unde îi întuneric,
Unde sunt venerat şi îndrăgit ca o poveste,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Farmecul maladiv al neliniştii îl simt,
Atunci când trecutul ca o tornadă mă năpădeşte,
Încep să plâng, să râd, să distrug şi să mint,
Orice sau pe oricine mă iubeşte,
Căci sentimentele nu le mai stăpânesc,
Mă chinuie în groaznice torturi şi dureri,
Iar când încep din nou să iubesc,
Iubirea mea slabă, vede peste tot greşeli.
Nu mai suport, nu mai vreau să fiu minţit,
Vreau să explodeze mica bucurie din mine,
Să simt pentru o clipă că sunt iubit,
Iar voluptăţile negative să sfârşească ruine.
În zadar căci pasiunea haotică mă aruncă-n decor,
Chipul mi-e trist, nu schiţează nici o grimasă,
Încercând Domnului să implor puţin ajutor,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă:
- Ce eşti fără iubire… tu, fiinţă ciudată,
Iar dacă n-o vrei la ce mai poţi spera?
Răspunsul e tăcerea din vocea-mi sugrumată,
Şi trist cobor în noapte cu întuneric să mă pot mângâia.
Profunde resemnări îmi umbresc orice gândire,
Mă judec prea aspru, mă închid în dureri,
Iubiri şi nuanţe de viaţă trec fără oprire,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri.
Raze de o claritate amară mă orbesc,
O idee simplă, devine dorinţă de viaţă,
Refuz chiar la această idee să mă gândesc,
Căci o pasivitate supremă fiinţa-mi îngheaţă.
Pentru lumea aceasta sunt o calamitate,
Destinul mă chinuie, să mor nu mă lasă,
Visez să vină o zână plină de bunătate,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Să distrugă pesimismul care mă apasă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva.
New age
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Am şters acele muzici diafane,
Şi apoi cu zgomot le-am înlocuit.
E secetă de graţie în trup,
Suntem treptat robotizaţi,
Mişcări de Alzheimer ne erup,
Atunci când suntem concentraţi.
Nu ştim să mai zâmbim frumos,
Un rânjet e la fiecare glumă,
Şi după-un hohot furtunos,
Ne apare-n colţul gurii spumă.
Haotic ochii-n cap se plimbă,
Imaginea o deformează,
În minte comandat o schimbă,
Şi-n cadre sataniste o filtrează.
Avem acum belciuge-n nas,
Ba chiar în buze, limbă şi urechi,
Precum juncanii de pripas,
Ori ivărele din porţi străvechi.
Avem şi pielea color tatuată,
Din creştet până în călcâie,
De nu mai ştii că e băiat ori fată,
Ori de e om sau e momâie.
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Comerţ noi facem cu organe,
Şi umblăm cu trupul ciopârţit.
O casă departe, departe...
Plouă mizer, și picurii gem, e noapte,
Iar luna, curge albă, pe o rază de lapte,
Iar pasul meu, piciorul, agale îl saltă,
Și ochiul trist, sub pleoapă-mi tresaltă.
Copacii foșnesc, întrebători, înspre ceruri,
Şi așteaptă sfârșitul sub crâncene geruri,
Iar vântul cântă dintr-o frunză a pustiu,
Și toamna ostenită se așază în sicriu.
Apocaliptic dansează frunze pe alee,
Iar dansul nebun, e un dans de femeie,
Pământul duhnește a reavăn și moarte,
Iar pasul mi-e greu și casa-i departe.
Plouă mizer, pe stradă plâng felinare,
E întuneric în jur iar ochiul mă doare,
Și totul e trist: și eu, și frunza, și ploaia,
Nu mai știu unde sunt, și unde-i odaia.
A fost și târziu, și ploaie mizeră, și noapte,
Și-un pas rătăcit, și o casă departe, departe...
Într-un sertar…
Cum aș putea ca să citesc,
Scrisorile ce n-au ajuns,
Căci doar acestea împărtășesc,
Imense clipe-n care ai plâns.
De atâtea ori te-ai răzgândit,
Scrisoarea să o pui în plic,
Căci nu credeai că te-am iubit,
Pe cât de tare ai fi voit.
Și câte rânduri necitite,
S-au șters sub palma ta-n tăcere,
Rămas-au foile lipite,
De-atâtea lacrimi și durere.
Dar oful tău, oricât l-ai stinge,
Mai arde-n umbra unui rând,
Și-n visul nopții mă atinge,
Și-ți scrie numele plângând.
Și de-aș fi fost în scrisu-ți pana,
Ce curge molcom pe hârtie,
Cu patos ți-aș fi oblojit și rana,
Făcându-ți tușul apă vie...
Într-un sertar uitat de lume,
Iubirea-n file ai ascuns,
Și n-ai lăsat ca slova să-și asume,
Atât amor, și-atâta plâns.
Salba de mărgele
Din infern tot cad păcate,
Omul umblă printre ele,
Și le-adună apoi pe toate,
Ca pe-o salbă de mărgele.
Și le poartă cu mândrie,
Ca pe pietre prețioase,
Lumea toată să le știe,
Că sunt bune și frumoase.
Dar șiragul tot se-adună,
Și mărgeaua se-nmulțește,
Trupu-i greu și-o să-l răpună,
Dar el strânge, nu se-oprește.
Salba-i mare și lucește,
Parcă-i aur și cu jad,
Şi-l conduce mișelește,
Spre o gaură de iad.
Ce podoabe minunate,
A strâns bietul suflețel,
Și-a căzut cu ele-n moarte,
Neputând zbura spre cer.