Triolet

Din mlaca nopții eu m-am ridicat

Precum un spic al grâului de aur,

Din greul jos noian alambicat

Al plevei ce plutește-n chip de plaur.

Iar boabe firu-i poartă un șirag

Lucind în ramuri pline ochi de soare,

Cortini în timp ce lumii i se trag

De ceață abundândă în paloare.

Și-atunci când va ajunge tot mai sus,

Vedea-va roșul foc de la apus…

Urcând pe drumul către-nțelepțire,

Prin pâlpâiri de rugă și sudori,

Îți lasă pașii, rupți de-nlănțuire,

Blajine urme cu răsad de zori.

De patruzeci de zile duci o foame

În fața căreia nu ai cedat,

Fiindcă pomu-ngreunat de poame

Va fi-nsuși rodul sângelui vărsat.

În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă

C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat

Din partea-aceluia ce-l ia în șagă

Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.

Oriunde merge-un deget îl acuză,

Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;

Că are una sau că n-are scuză,

E judecat că-n felul său cântă.

Și chiar de-nsingurat pe lume este,

Măcar o rațiune caldă i-e,

Când vede cum „normalul” dă de veste

Aceeași vorbă ce îl împuie:

Pe griul fad și dens de grea rumoare

Prin el aduce-o pată de culoare.

Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,

Prin tente mohorâte și gălbui,

Să spună despre-un câine ce se-îneacă

O vizuală-istorie oricui.

Talazurile-l poartă în derivă,

Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,

Spre care vălurirea agresivă

Aruncă spume într-un alb de miei.

Iar botul către-înalt i se îndreaptă,

C-un gest milos din ochiul său făcut,

Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă

Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.

Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,

E Castul ce se chinuie-n obidă.

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment,

Ca-n al oricărui piept să sune

Un puls ce-l vrea la el atent.

Nu este deci un sfat în rune,

Nici scut ca zidul din ciment:

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment.

Nu-ți căuta pe-acelea bune

În stihul construit prudent,

Nici rele cât nisip în dune

Prin cel ce e efervescent:

Poetul taină-n vers nu-și pune.

Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații

Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,

Unui far al depărtării, din vechime luminând,

Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.

Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,

Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,

Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting

Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.

Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,

Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,

Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit

Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.

Dimineața începe

cu un ecran care știe deja

ce vis n-am terminat.

Lumina albastră mă învață

cum să deschid ochii

fără să mă privesc.

Omul a fost cândva

o întrebare simplă:

Cine sunt?

Acum e un formular

cu câmpuri obligatorii

și opțiuni luminate.

Ne mișcăm prin oraș

ca printr-o aplicație prost optimizată:

reclame în loc de cer,

zgomot în loc de liniște,

pași grăbăți sincronizați

cu semafoarele.

Tehnologia nu doarme.

Ea numără, compară, prezice.

Știe ce-mi place

înainte să-mi placă,

știe ce voi evita înainte să aleg.

Eu încă încerc

să-mi amintesc

cum arată plictiseala,

acea libertate ciudată

în care nu se întâmplă nimic

și totuși se naște ceva.

Relațiile se încarcă lent.

Unii oameni sunt șterși

fără avertisment,

alții rămân ca fișiere corupte

într-un folder numit „poate”.

Ne spunem „sunt bine”

prin semne verzi,

deși în interior

buffering-ul nu se mai termină.

Omul își măsoară valoarea în reacții,

în cifre care urcă și coboară

ca niște emoții artificiale.

Și  totuși, uneori,

într-o pauză neprogramată,

când bateria scade și semnalul dispare,

se întâmplă ceva straniu:

respirația devine reală,

gândurile nu mai sunt grăbite,

iar tăcerea nu mai cere nimic.

Poate viitorul nu e mai rapid,

nu e mai inteligent,

mai conectat.

Poate viitorul e momentul

în care omul își amintește

că nu trebuie

să fie optimizat ca să existe.

Și închid ecranul nu ca să fugă

ci ca să rămână.

Când vântul vuia,

Când lupii urlau, 

Ca prinși de torenți 

Când fulgii zburau,

Un om obosit

În codru ajuns

Căzu în genunchi,

Cu fața în sus.

Striga către ceruri

Din ultimi puteri:

"Eu n-am trebuință 

De-ai lumii averi,

Nu-mi trebuie slavă,

Nu vreau nici putere,

Ascultă deci, Doamne,

O ultimă vrere!

Copila mea este 

Bolnavă, și dacă 

Aici mi-voi da duhul,

Ca ea să nu zacă.

Ajut-o deci, Doamne,

Să fie scăpată,

Să fie în viață 

Și nevătămată!"

Iar timpul stătuse.

Tot codrul tăcuse.

Când luna cea albă 

Lumină dăduse 

Și lumină coaste 

De ani nerăpuse

Așa se făcuse, 

Precum se ceruse.

Isus la Tine vin

Durerea sa mi-o alin

Cantec de lauda iti aduc

Trisetea ele mi-o usuc

Isus la Tine vin 

Ca in ceruri sa ma imbraci in haine de in

Osanale vom canta

Spunand: ,,Sfant esti draga Osana !''

Isus la Tine vin mereu

La Tine,o al meu Dumnezeu !

Sa ma duci pe cai drepte 

Ca sa nu o iau strambe trepte

Isus la Tine vin alergand

Mereu cu Tine-n gand !

In cer Te voi lauda mereu

Pe Tine al meu scump Dumnezeu

Osanale vom canta

Spunand: ,,Sfant esti draga Osana !''

Chiar daca pacatuiesc

Tu ma chemi ca sa ma pocaiesc

Si sa nu ma mai prostesc

Isus la Tine vin entuziasmat

In slava sa te vad neincetat

Rapit la cer

Cu un Rege vesnic in cer

De multe ori m-am întrebat

Care-anotimp mi-i preferat,

Și nici acum nu pot să spun

Când ani în cârcă am adunat.

Încep să spun că-i primăvara

C-atunci un nume am primit,

Când mama m-a adus pe lume

Iar tata a fost omul împlinit.

Dar cum să nu iubesc și vara

Cu ale ei zile calde cu soare,

Când în concediu poți pleca

La munte sau pe val la mare.

Urmează anotimpul toamnă

Cu bogăția pusă în hambare,

E munca omului de peste an

Pentru a noastră bunăstare.

Iar când de sus fulgul vestește

Că este iarnă și-ți trebuie palton,

Toți așteptăm urarea,,la mulți ani"

Că e sfârșit de an și e...revelion.

Cum aș putea vreodată să aleg

Când unul fără altul nu face anul,

Așa că prețuire am să dau la toate

Cât timp eu călător voi fi cu..Domnul!

I wake up,

I look up,

See the ceiling,

To get up unwilling.

I get up,

Get the phone.

Hub?

Nah. It's no day to rub.

Down the phone goes,

Light the wind blows

Through my windows,

Sees me low.

But still gotta turn on the Windows

Blue sound liquid glow on face,

Sea of numbers race

Point to green, grassy square.

Life's not fair.

Who turned me 10?

Huh?

I wanna see them!

Right now then and when,

To flick the pen,

The pen he gave,

Right there and then

When I was 10.

But to him we're all a slave,

Such feat impossible.

"Though... He's still avoidable."

Shut please. Only the weak avoid him.

"Weak? That's... grim."

Yeah weak. If not then I don't know

"You do know. You do it slow"

No I don't.

I won't

"Everyone will, some let flow

Some let it blow"

I let it flow

"No. You're ticking slow"

How so?

"You crave freedom.

Yet you make yourself a slave to the fake green squares,

Flowing beautifully on the river sea blue rings beauty circle hell.

8 fingers danger seeking poison blue legs on painless fall.

But yours is slow,

Not an instant blow"

You're saying,

I'm decaying?

"You're feeding sweet to white,

Yet you don't clean. Mind's no different"

Who are you?

"Your difference."

I wake up,

I look up,

See the ceiling,

To get up unwilling.

I get up,

Get the phone.

Hub?

Nah. It's no day to rub.

Down the phone goes,

Light the wind blows

Through my windows,

Sees me low.

I turn to look,

A the magic light book.

I wake.

Still low but woken.

Împachetat elegant într-un material de stofă călduros şi moale, am ales să pun o mască cu zâmbet de formă. Am tras pe mâini o pereche de mănuşi din piele şi am ieşit să operez, pacient, o intervenție pe cord. Asistenta de gardă aşteaptă cuminte pe bancă în faţa unei mese goale de piatră. E puțin nesigură şi oarecum deranjată de luminile slabe şi atmosfera încordată, de amfiteatru. Ne vom afla fiecare în treabă, pe lângă masa de piatră şi vom opera deschis, dar în şoaptă. Inima e oarbă şi instinctul primează. Anestezie totală şi pânzele albe se coboară în lumina moartă, peste masa goală. Cortina e recviem pentru actorul de teatru în ultima seară.