Om deștept

Sub cerul plin de stele 

Împreună parcă zburăm printre ele,

Mică lună 

Iubirea o adună,

Cea împrăstiată prin univers 

De doi îndrăgostiți fără sens;

Pământul larg n-are habar 

Câte ți-am dat eu în dar,

Marea așteaptă 

Iubirea noastră, toată.

Fugim să dansăm în noapte

Pe simfonii în tone joase,

Mă apropii ușor 

Iar pe spate, simt fior,

Dansul se aproprie de final

Sfârșitul, credeam că e fatal.

Mi-ai luat mâna încet 

Și ți-ai dus-o la al tău piept.

Mi-ai șoptit ușor la ureche:

"Ea cere încă un dans, în pereche"

Dau din cap afirmativ 

Fără a avea motiv;

A dansa cu tine-n veci,

Sperând să nu pleci.

Frumos chip de umbră sură

Bucăți de inimă-mi adună;

Minuscul puzzle să rezolvi

Sentimente să-mi aduci înapoi.

Muza mea de lume ascunsă, 

Inspirația mea, ochii de cenușă.

Ascunziș de mierle moarte,

Ține-ți păsările aproape!

File goale, în sertar ticsite,

Cu parfum de dor înăbușite;

Îmbălsămate cu venin de ochi

Uscate de adieri ale negrei nopți.

Sufletu-mi nu ți-e aproape,

L-am pierdut între scânduri îmbinate,

Închisoarea trupului mi l-a ascuns

În cavou, mi l-a distrus.

Om de iubiri flămând,

Timpul a nu-ți pierde plângând!

Să nu stai, să nu aștepți,

Rece dragoste de morți.

Simplu om muritor,

Nu mai fi gânditor

Lasă-mă,să-ți fiu înger păzitor!

Tu suflet argintiu,

Tu simplu vizitiu,

Lasă-mă, a inimii sicriu să-ți fiu!

Fior de dragoste dulce,

Nu mai sta ca pe ace,

Lasă-mă, a te seduce!

Ideal de neatins,

De destin trimis,

Lasă-mă, sa-ti fiu eu vis!

Banală ființă blândă,

Cu fața plăpânda,

Lasă-mă, să-ți ating inima frântă!

Lasă-mă, ca eu te las,

Să-mi pui stop la ceas;

Să mă lași fără glas.

Te-am iubit destul cât să-ți las ție o bucată din inima mea.

Te-am iubit destul cât să-ți las ochii tăi, fii ai mării, să-mi vadă fiece defect.

Te-am iubit destul cât să-ți las mâinile de titan să-mi atingă talia și corpul imperfect.

Te-am iubit destul cât să-mi las fiecare om ce-mi era drag să nu te ajungă pe al vieții mele, piedestal.

Te-am iubit tare cu straturi de păcate putrezite pe-al meu suflet.

Te-am iubit tare când trupul îmi era fierbinte și sufletul gheață.

Te-am iubit tare când în a mea minte erau nelipsitele războaie.

Te-am iubit îndeajuns încât să-ți dedic ție fiecare vers din ale mele poezii. 

Te-am iubit destul, tare, îndeajuns și neîncetat...

Înseninată zi de mai,

Te rog să mai stai,

Mai lasă-mă zâmbetul să-i văd 

Din viața sa să nu decad.

Înseninată zi de mai,

Sper o eternitate să stai.

Să îi mai pot vedea 

La nesfârșit fața.

Înseninată zi de mai,

Deși tu, ultima ești 

Mai hai și la anul odată,

Să am inima împăcată!

Moartea și iubirea, o antiteză sau doar simple cuvinte?Moartea și iubirea sunt ca două magnete si un obiect de metal.Cele două magnete se resping între ele, însa în momentul în care obiectul de metal se află între ele, fiecare duce o luptă continuă pentru a atrage la el obiectul de metal.Lupta poate avea cinci finaluri.

Primul și unul dintre cele mai fericite: iubirea atrage omul, se dezvoltă o poveste de dragoste frumoasă și prosperă.

Al doilea final, moartea acaparează omul.Îl stoarce de fiecare speranță, îi taie rasuflarea, lasănd sufletul sa zboare liber.

Al treilea final, cele două ajung de comun acord sa împartă omul, să îl țină în echilibru.

Al patrulea, moartea și iubirea, din pur egoism se aruncă asupra omului aruncându-l într-o o confuzie, o durere nemarginită pentru un simplu muritor.

Cel mai trist final posibil este să mori pentru iubire.Să mori la modul figurat este mai dureros decât sa mori la propriu.Păcat, mulți murim așa.Este tot odată și cel mai curajos mod de a muri,nu oricine este capabil să moară pentru iubire.Să simți cum fiecare celulă din suflet se stinge ușor, dar totuși să rămai împăcat că ai murit pentru iubire.

    Mi-e dor să evadez din mine, 
    Din patul meu procustian, 
    Să simt din nou dulceaţa lumii, 
    În răni mustind în sânge, 
    Sub pană aspră de obsidian. 
    
    Să stau să-ţi scriu de a mea jale, 
    În plângerea şiroaielor de apă, 
    Căci eu privesc cu pleoapele lăsate 
    La luna albă, stranie, ce curge, 
    Pe cerul luminat de stele-n salbă. 
    
    Căci de mi-e sufletul năvală, 
    Din trupul ostenit şi-mbătrânit, 
    Aş sta măcar un bob zăbavă, 
    Să simt cum pumnul mi se frânge, 
    În primul calm de zi, ce-a răsărit...

Alunecând pe-a apelor oglindã,

Stingherul cãlãtor, în barca sa,

Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã

Încã o zi, din cele câteva!...

La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:

Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?

Un şir de zile lungi, chinuitoare,

Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?

De fapt, de ce venim pe-aceastã lume

Zbãtându-ne a supravieţui?

- Spre a trãi şi a purta un nume

  Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -

Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,

Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!

Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,

Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!

Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã

Din zori de zi, pânã noaptea târziu;

Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,

Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...

Pentru pãmânt, popoarele se ceartã

Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!

Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:

"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"

Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul

Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;

Totul ne dã la început, pãmântul,

Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!

Iar cât despre necruţãtoarea fricã,

O regãseşti în orice cromozom;

- Mãsura ei mai mare sau mai micã -

Asta... depinde de la om, la om.

Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,

Cu ea se naşte orice muritor,

Ea nu ridicã semne de-ntrebare

Ci degetul ei ameninţãtor!

De bunãvoia ei, nu iese-afarã,

Nici nu renunţã uite... numa-aşa;

Decât când e poftitã sã disparã,

De Unul mai puternic decât ea.

Ce poate viaţa fi, decât o sumã

De vise lungi, în propriul aşternut.

Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,

Constat c-atât de repede-a trecut!

                           ☆

Ţine-te drept, amice, pe picioare,

Şi uitã-te puţin în jurul tãu!

Trateazã nepãsarea, ca atare,

Privind-o ca pe cel mai mare rãu!

Cãci pierderea de timp este o crimã

Când sunt atâtea lucruri de fãcut!

Din TIMP, o parte eşti: una infimã,

Prezentul sãu, la modul absolut.

Întreaga ta lucrare pãmânteascã

Pãstratã-i în al Cerului album.

Ferice cel ce vrea sã dobândeascã

Ce nu se poate pierde nicidecum!

"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1) 

14.11.2021, Gostkow, PL

[ Recomended for women only ]

(MONOLOG) 

Oglinda oglinjoara,

prin timp călătorim!

Imi plac ochii tai prin care

împreuna privim.

Esti așa de blândă si o ascunzi

de lumea rea,

In aceasta lume tu vei fi

numai a mea!

Care stea tu o preferi,

de ce faci diferențe?

Geometria fetei tale îmi va da

si dependente.

Lasa-ma sa te aliniez simetric si

curând tu vei vedea,

Puritatea soarelui întotdeauna

te va veghea!

Buzele-ți par dulci ca mierea,

cât de mult as vrea sa gust!

Pasiunile-ti ascunse îmi vor fi ca

si strugurilor must!

Zambetul ți-l voi ascunde ca sa

fiu la rând cu moda,

Stii tu doar ca nu-ți vorbesc eu anapoda!

Din profil te văd bizara,

stilul tău îmi da fiori!

Nu m-am putut decide care sa

ți le aduc dintre flori? 
Trandafirii sângerii îți vor potolii

vreodată setea?

Sau lăsam lacramioarele sa ne

rămână mereu feblețea?

Vin rose si lumânări,

lasă-ma sa te scriu prin versuri!

Sa ma adâncesc in al tău suflet

si ale fanteziei matasuri,

M-am îndrăgostit ce-i drept,

romanța singuratatii.

In aceasta lume tu ești singura care

îmi va da sens vieții.

Aripile gandului vor fi comoara

mea cea draga.

Ca prin magie ai făcut totul sa meargă!

Vom creea si vom oglindi o

altfel de realitate,

O viziune care niciodată nu

va cunoaște moarte.

Muzica voi pune sa îți văd

corpul dansând!

Ador sa-ți văd umbra

cu gratie mișcând.

Te parfumeaz la încheieturi

sa-ți descopăr delicatețea,

Stiu atâtea moduri prin care pot

sa alung tristetea.

Nu te dau si nu te voi lasă eu prada!

Doar propria-mi reflexie știe

sufletul sa-mi vadă!

Imi amintesc citeam cărți

despre romanță,

Tu si cu mine vom găsi oare

acea balanța? 

    Nu-s doar cuvinte,
    ci şi momente-n care-am privit,
    apa, cum rupe-n solzi lumina...
    Nu-s doar cuvinte,
    ci şi clipe-n care mi-am urlat,
    în faţa lumii întregi, neputinţa,
    sau durerea, sau ura, sau iubirea
    nu mai ştiam nici eu, ce era,
    în sufletul meu zdrenţuit de şamani...
    
    Pe toate, le-am păstrat aici,
    pe toate, în mine le simt,
    uneori ca pe-o povară,
    ce n-o mai pot duce,
    câteodată şi eu mă gândesc,
    de unde atâta îndârjire,
    şi, mai ales, pentru ce ?,
    la ce bun, atâta chin,
    la ce bun, această povară,
    care oricum, la nimic nu-mi mai foloseşte...

Trăiri uriașe ma-nvaluie-acum,

Mi-e flacăra inima,și stea,și taifun,

Și nici diamantele nu au al ei preț,

Am cearcăne negre și urlu nebun,

Din toate acestea de ce fi-va scrum?...

De azi mă gândesc că poate de mâine mă voi gândi și la mine.

Nu m-ai mă vreau pentru ce sunt acum - merit altceva.

Mă mint de azi că mâine poate voi fi un eu mai nou.

Ziua de azi să rămână în istorie și de mâine s-o țin numai-n victorii cu ale mele proprii lupte.

Fie ca eu, cel de azi să pot face diferența dintre azi și mâine - nu vreau să le asemăn.

M-am săturat să mă mint că poate mâine voi fi ce-mi doresc de mult timp, 

și totuși n-am reușit.

Poezie realizată în câteva minute pentru că am scris-o cu cea ce am simțit în acele minute.